Centrul cercului III- 11

La sfarsitul aceluiasi an, Alex era singurul  actionar al unei firme infiintate cu un unic obiect de activitate, acela pe care il invatase, domeniu in care lucrase de cand terminase facultatea. Avea deci de gand sa-si practice meseria in continuare, neluand exemplul celorlalti fosti colegi despre care auzisem ca faceau cu totul altceva, de la comert pana la diplomatie.

    Urma sa isi gaseasca colaboratori, angajati, oameni cu care urma sa execute lucrari de instalatii electrice. Unde? Oriunde exista o cladire noua, sau veche unde era nevoie de lumina si prize functionale. Habar nu aveam ce implica noua lui intreprindere, gandeam ca nu va fi usor, dar nici imposibil, pentru ca in acel timp piata se misca destul de repede, relatii, cunostinte in domeniu avea si de asemenea era cunoscut ca bun profesionist.

Oricum prima manevra a fost schimbarea masinii, asa ca acum conducea mandru un Mercedes C230 compresor, negru, cu scaune din piele bej, asa cum ii sta bine unui proaspat patron. Dupa interviul in care si-a selectat muncitorii, a urcat toata firma pe si in masina, asa incat, era usor ca dintr-o singura privire sa poti cuprinde tot ansamblul, adica seful, angajatii, dotarile, materialele si sediul.

Erau patru tipi foarte tineri, trei care nu aveau nici unul mai mult de 20 ani si doar unul putin mai rasarit, cel cu care Alex mai lucrase si care, convins cu usurinta, risca acum un job sigur, ca sa demareze alaturi de Alex viitoare posibile proiecte. Sus, pe Mercedes legasera o scara dubla, iar in portbagaj cate o bormasina la doi oameni. Alex, dupa ce a inteles ca ceea ce-si dorea nu va gasi cu usurinta, a preferat sa plece la drum cu unii care nu stiau practic nimic, dar care, spera el, urmau sa invete repede. Imi spusese ca ,,un general bun castiga bataliile cu soldatii pe care ii are, nu pe care i-ar vrea,, iar eu ma gandeam daca e o maxima celebra, citita pe undeva, sau o inventase el, in lipsa unei explicatii rationale.

Intre timp se facea frumos afara, se termina iarna, de lucru inca nu aveau, iar banii cu care plecase la drum si din care trebuiau platiti cei patru,  se terminau in curand. Nu avea rost si nu era treaba mea sa ma preocupe ceea ce faceau. La inceput, cand masina a inceput sa-i stranga, cand si-au dat seama si de necesitatea unui telefon cu fax, a unei simple mese pana la urma, au mutat sediul la noi acasa. Asistam fara sa vreau la zbuciumul punerii in practica a primelor  idei, era interesant si uneori chiar distractiv, dar cand au reusit sa-si inchirieze o garsoniera, la un parter de bloc, am rasuflat usurata. Devenisem din nou o familie normala. Plecam la servici dimineata si ne intorceam seara, cand in general evitam sa ne punem intrebari. Eu pentru ca nu eram sigura ca el avea vreun raspuns, iar el ca sa nu faca un obicei din asta.

Ceea ce nu-mi placea, era ca se apropia momentul cand Alex urma sa obtina, cu ajutorul Angelei, viza pentru SUA, in conditiile in care, eu nu consideram ca era bine sa faca calatoria pe care, totusi, o astepta de 4 ani. Stiam, nu voia sa rateze ocazia, asa ca momentul ales era un amanunt despre care nu discutam.

Ceea ce nu planificasem si s-a intamplat, a fost invitatia pe care Robert si sotia lui, mi-au facut-o pentru a vizita Israelul, o vizita in care sa cunosc tara, partenerii de afaceri de acolo, sa vad cu ochii mei unde traiau si lucrau oamenii de care ma ocupasem, o vizita ca un  bonus pentru activitatea mea de pana atunci.

Nu se punea problema sa fac asta impreuna cu Alex, pentru ca el se intorsese de curand si era in toiul pregatirilor pentru demararea propriei lui activitati. Mai era si viitoarea calatorie in State, asa ca urma sa merg in vacanta singura, iar el nu a parut niciun moment intrigat sau nemultumit de situatie. Asa ca in luna mai, luna in care nu este inca prea cald, am zburat cele trei ore pana la Tel-Aviv, unde Robert si Dora ma asteptau cu programul pregatit.

M-au asteptat mai mult decat trebuiau sa o faca, pentru ca la controlul de frontiera am avut probleme cand a trebuit sa explic ce caut acolo si ce urma sa fac in cele doua saptamani cat era  intervalul dintre  zboruri.

Dupa doua ore de sport extrem pe taramul limbii lui Skahespeare, i-am lamurit ca nu aveam de gand sa lucrez la negru, ci doar sa vizitez tara si am insistat asupra faptului ca pentru orice crestin era important sa ajunga macar o data in viata la locurile sfinte. In final am reusit sa trec granita, sa-mi intalnesc prietenii si sa respir, in sfarsit, aerul umed si greu, al tarii pe care abia asteptam sa o cunosc.

Robert si Dora aveau planuri mari si isi planificasera propria vacanta in functie de ce au considerat ca era de vazut in primul rand pentru mine, dar m-am nimerit intr-un timp deloc favorabil turismului.

Eu aveam in obiectiv in primul rand Ierusalimul, Zidul si ceea ce a ramas din Via Dolorosa, cea strabatuta de Hristos pana la locul rastignirii. Apoi Bethleemul, locul nasterii Lui, Marea Moarta, Haifa...Citisem in ghidul pe care il adusese Alex cu el, il ascultasem povestind, stiam cate ceva si din ceea ce spunea Robert vorbind despre tara lui, asa ca in orice ordine si orice s-ar fi nimerit in drumul nostru, promitea sa fie o experienta grozava.

Robert si sotia lui locuiesc intr-o zona rezidentiala noua a Tel Aviv-ului, intr-un apartament superb, cu o terasa imensa si o vedere incredibila asupra intregului oras, dar si a marii. In prima dimineata, in timp ce beam cafeaua minunandu-ma de priveliste, Robert mi-a povestit despre inceputurile moderne ale orasului. Tel Aviv inseamna Muntele Primaverii si a luat nastere la inceputul secolului XX ca o expansiune a orasului vechi Jaffa. Acum orasul vechi facea parte din patrimoniul cultural mondial si am primit asigurari ca vizitand zona veche, voi intelege imediat ratiunea includerii sale in onoranta lista.

Prima destinatie, pe care au propus-o, a fost in sud.

-Mergem la Eilat, o statiune la Marea Rosie, intr-un loc unde se intalnesc trei tari, Egipt, Iordania si Israel. E cel mai nordic punct al Marii Rosii si cel mai sudic al desertului Negev. Pana acolo vom merge prin desert, cred ca ti se intampla prima data, imi spune Robert si il vedeam ce incantat si nerabdator era sa pornim la drum.

Dora pe alta parte, dupa un an greu, cu Robert mai mult plecat de acasa, in Romania sau pe unde mai incerca sa-si dezvolte afacerea, era atenta la detalii, facuse rezervari in locurile unde urma sa innoptam, ma sfatuia ce fel de haine sa iau cu mine si ce era bine sau obligatoriu sa avem la noi pentru trecerea prin desert si apoi pentru cele zece zile de drum.

Cu Dora ma intelegeam destul de greu, mie lipsindu-mi practica conversatiei in limba engleza, dar Robert ne ajuta, iar dupa primele zile, deja imi dadusem drumul si puteam comunica foarte bine.

Cu aerul conditionat dat la maxim, am plecat si am inteles ca pana sa ajungem in sud, aveam sa trecem pe langa Marea Moarta despre care auzisem, vazusem poze, dar pe care cine nu o vede nu si-o poate imagina.

Am iesit repede din oras, am parasit si zona populata si intr-adevar curand am inteles ce-i ala pustiu. Nimic, doar pamant crapat, plante uscate sau tufe de ciulini, pietre mai mari sau mai mici, se desfasurau in dreapta si in stanga cat vedeai cu ochii. Apoi au aparut formatiuni muntoase, complet golase, albe, din calcar, iar Robert m-a asigurat ca sunt populate de capre salbatice ce uneori ajung vanat pentru o specie de tigru mic , super protejat, de fapt cateva exemplare ramase in viata si pe care israelienii se straduiau sa-i inmulteasca, protejandu-le zona de habitat.  Abia a terminat sa-mi spuna asta ca le-am si vazut, cocotate pe niste varfuri ascutite de stanca, un grup destul de mare de capre, a caror culoare le camufla perfect in peisajul monocrom.

Aerul parea ca danseaza inaintea noastra in caldura soarelui ajuns deasupra, se facuse ora de masa,  iar eu ma gandeam ca daca in mai este atat de cald, cum trebuie sa fie in august.

Ne-am oprit la un popas, numit dupa borna kilometrica care indica exact locul unde ne aflam, Km 101. Nu-mi venea sa cred ca in mijlocul a nimic, exista un restaurant, de fapt un complex turistic cu tot ceea ce era util unui calator in desert. Era de un pitoresc iesit din comun, iar mancarea traditionala mi-a placut mult. La inceput ne-au adus pe mesele groase din lemn lustruit, hummus si tahini, pititim cu salata si rosii, apoi, cand deja nu mai puteam sa mai mananc nimic, falafel si pita. Mancarea israeliana traditionala, e clar influentata de stilul arabesc, dar si cel mediteranean. Se aplicau regulile kosher, iar astea am inteles ca erau foarte utile avand in vedere clima. Nu se consuma amestecat carnea si produsele lactate, clar e interzis porcul, e permis pestele doar cel cu solzi, iepurele e de asemeni interzis.

Robert il cunostea pe proprietar, un ofiter de rang inalt care dupa ce-si servise o viata tara, se retrasese considerat erou national si  investise tot ce a avut in acest loc, in care oamenii se odihneau, mancau, alimentau masina si promiteau de plecare ca vor reveni.

La cafea, in timp ce-i urmaream stand de vorba, ascultandu-le limba, am simtit pentru prima data ca acolo in pustiu, in acel loc se concentrase un fel de Israel in miniatura, sufletul oamenilor, gustul mancarii, aerul, totul definind in mod simplu dar profund spiritul pamantului si al celor care-l stapaneau.

-Am luptat sub comanda lui in razboiul din 73 imi zice Robert, cand ne-am reluat locurile in masina. E erou national, multi oameni ii sunt recunoscatori ca au scapat atunci cu viata. Imi face multa placere sa-l vad si sa vorbesc cu el, e un om cu adevarat deosebit, mai zise el si apoi o vreme tacu, iar eu am fost sigura ca a continuat sa se gandeasca la cei care nu au fost la fel de norocosi ca el.

Dupa inca doua ore de mers am ajuns la Marea Rosie, la Eilat si am intalnit prima data lumea cosmopolita a statiunilor de lux. Nu semana deloc cu ceea ce exista pe litoralul nostru.

Ne-am plimbat o vreme cu masina, apoi am parcat-o si ne-am continuat plimbarea pe jos. Lumea era la plaja, iar pentru mine a fost curios de vazut atatea rase amestecate.

Cu Alex fusesem in Grecia, apoi cateva zile in Turcia, la Istambul, apoi intr-un week-end la Budapesta  si cel mai departe la Praga. Dar aici era cu totul altceva. Cu totul si cu totul alta lume.  Marea Rosie se ingusta ajungand ca malul celalalt sa se vada foarte bine si acolo imi spuse Robert ca e Egiptul. Putin mai incolo, Iordania. Apa avea intr-adevar reflexii rosiatice si am inteles ca se intampla asta din cauza unui mineral din care era alcatuit solul si muntii care se ridicau de jur imprejur.

Robert si Dora vorbeau insufletiti. La un moment dat am ramas doar noi doua, ne-am asezat la o terasa, am cerut inghetata si apa. Curand a aparut si Robert cu un zambet larg pe fata si dupa ce ne-a zorit sa terminam, aproape ne-a alergat pana la un debarcader, intr-un port de ambarcatiuni cu vele. Nu mi-a venit sa cred, ne-am asezat la rand, pentru ca urma sa ne imbarcam pe un submarin. Urma sa ne scufundam si sa vedem lumea de sub apa, iar in momentul ala am regretat din tot sufletul ca Emma si Alex nu erau cu mine.

Am trecut puntea si la intrarea prin deschizatura verticala, fiecare se oprea sa i se faca o fotografie. Eram asa de emotionata, atat de incantata, incat ma gandeam ca va fi greu sa-mi recompensez prietenii pentru asta. Pana una alta le zambeam tot timpul, amestecam cuvinte in romana si engleza, iar ei pareau fericiti ca le reusise surpriza. Dupa ce ne-am asezat pe scaunele dispuse de-a lungul peretilor interiori ai navei, cu nasurile aproape lipite de geamurile securizate ale hublourilor, am intrat in imersiune si cu viteza mica ne-am deplasat aproape de fundul marii, iar in curand mi-am dat seama care era scopul vizitei subacvatice. Urma sa trecem printr-o gradina de corali, iar ceea ce se desfasura in fata ochilor, era departe de ceea ce vazusem la televizor.

Semana cu o gradina de plante de la suprafata, o gradina botanica, cu plante exotice, diverse, nemaivazute, vii. Pareau, ca prin magie, ca erau facute se danseze in ritmul curentilor apei balerine infasurate in saluri de matase colorata, pe o scena luminata de fiecare raza de soare patrunsa printre unde, intr-un spectacol care-mi taiase rasuflarea. Parea ireal, o fantezie, un vis cu pesti ciudati, viu colorati, ce treceau hipnotic la o distanta de jumatate de metru  in fata ochilor, strecurandu-se impasibili printre anemonele unduitoare.

Priveam in jur si vedeam cum fetele tuturor erau trasfigurate de atata frumusete.

Dupa aproape o ora, ne intorceam in lumea de afara  cu o amintire pe care eram sigura ca nu o voi uita niciodata. Urma sa plecam, Robert era responsabil cu eficienta, timpul era impartit cu grija, asa ca ne-am urcat in masina, dupa ce completasem rezerva de apa si am plecat mai departe, bifand primul nume din lista. Seara am oprit la o pensiune, un loc linistit, o asezare mica, cu oameni calzi, bucurosi de oaspeti. Imi amintesc de ei cu greu, in seara aceea eram atat de obosita, atat de coplesita...

            Dimineata, pe drumul drept, priveam pe geam si ochii incepusera sa ma doara din cauza luminii. Aveam ochelari de soare, dar stralucirea soarelui pe sosea si pe intinderea alba, era mai puternica  decat puteau ei sa protejeze. Ma uitam la locurile acelea care reusisera , cu toata lipsa lor de darnicie, sa-i faca pe oameni sa le iubeasca cu o pasiune greu de inteles pentru noi, noi cei carora pamantul ne daruise tot, fara sa depunem practic nici cel mai mic efort. Noi primim si nu avem nici un gand de recunostinta si nu realizam ca exista locuri unde nu creste nici macar un fir de iarba, pana nu se intinde un furtun si pana nu se aduce apa de la cine stie cati zeci de kilometri. Ca fiecare picatura de roua se capteaza si se foloseste si cateodata e nepretuita, ca numai ea singura face diferenta intre viata si moarte, ca se duce o batalie continua cu desertul, cu setea tuturor, cu uscaciunea amplificata de vant.

Robert imi arata pe marginea drumului, pe unele portiuni, stalpi cu indicatori pentru masurarea nivelului apei. In pustiu…

-Ai idee la ce folosesc, ma intreaba el si dupa ton imi dau seama ca nu se asteapta sa-i raspund la intrebare. Tac si ii fac din cap semn ca habar nu am.

- Pe aici s-au inecat  multi oameni.

-Unde Robert, pe aici? E pustiu, nu-i fir de apa…

-Cum sa nu fie apa, cand ploua si ploua in lunile de iarna, se formeaza torente care matura totul in jur. Poti sa fii atent, dar e greu sa scapi daca te surprinde vreunul, pentru ca nu se formeaza de fiecare data prin acelasi loc. Dar daca vezi, muntii astia de calcar sunt sapati si canionul este format tocmai de trecerea sporadica a apei. Asa ca, daca in cale iti apare un torent, poti vedea daca nivelul apei iti permite sa-l treci, sau astepti sa se duca tot la vale. In pamantul asta apa nu intra, e argilos.

Pamantul devenea din ce in ce mai arid, in aer se simtea un miros diferit, iar in zare se profila o imagine alb verzuie, fara pic de lucirea ce este specifica apei, iar asta mi-a dat de inteles ca ne apropiam de Marea Moarta. Am oprit si am mers cat am putut de mult spre malul greu de ghicit in dantelaria blocurilor de sare cristalizata.

Dora, cand venea in Romania, de fapt de multe ori il insotea pe Robert in timpul sederilor lui in tara natala , imi daruise cu anumite ocazii produse cosmetice care foloseau mineralele de la Marea Moarta, despre care stiam ca au proprietati minunate. Ma uitam acum la lacul imens ce se intindea nemiscat inaintea noastra, la apa cu o salinitate de sapte ori mai mare decat apa marii, pe care pluteau bucati de sare, cu o culoare verde ca peruzeaua, dar mata, apa in care nu se scufunda nimic si in care nu putea trai nimic.

-Se spune ca pe fund zac Sodoma si Gomora, zise Robert, dar clar e o legenda. Cert e ca aici se gasesc minerale unice, se fac o gramada de bani in industria farmaceutica si chimica. Vezi, pe partea cealalta e Iordania, Marea Moarta e pe granita, exploatam si noi, si ei. E la 400 metri sub nivelul marii, mai spuse el, dupa care se intoarse la masina, pentru ca urma Masada. Era aproape, o jumatate de ora de mers pana la cetatea antica ce se ridica stralucind din pietrele albe, iertata parca de trecerea timpului.

-Cetatea asta a fost ultimul loc in care evreii au rezistat in fata invaziei romane. Mai putin de o mie de evrei, inchisi intre zidurile astea, au rezistat vreme de trei ani si nu s-au predat, preferand sa moara decat sa devina sclavi. Robert, povestea in timp ce urcam panta spre poarta unei fortificatii din ziduri de piatra, inaltata pe o colina ce strajuia intreaga zona.

            Ajunsi sus am vazut Marea Moarta in toata marimea ei, verzuie si incremenita, ciudat de mata in lumina stralucitoare, cu marginile albe si zdrentuite, cu valurile intepenite pentru vesnicie.

            Cetatea fusese readusa la viata, renovata in timpurile moderne si reprezenta simbolul iubirii de libertate a poporului evreu. Povestea cuceririi ei am aflat-o dintr-un film proiectat intr-o sala amenajata in interiorul cetatii si a fost una dintre cele mai impresionante pe care am auzit-o. Apoi, pasind de-a lungul zidurilor, aceleasi pe care acei oameni isi petrecusera luptand si rugandu-se ultimile clipe, simteai ca timpul a ramas pe loc, ca ei sunt inca acolo, scrutand zarile si sperand intr-o minune. Aveau multi copii cu ei in cetate.

   Dupa un asediu de trei ani, de pe inaltimile zidurilor se vedeau tot mai multe forturi romane ridicate de cei care nu aveau de gand sa plece cu mana goala. Ma uitam si mi se parea incredibila rezistenta celor din cetate si a celor de afara. Legenda spune ca in timp ce legiunea romana era chinuita de sete, cei din Masada isi puneau rufele la uscat in bataia vantului. Un sistem ingenios de captare a apei de ploaie si a celei din condens, i-a ajutat sa reziste atat de mult timp.

             Legea sfanta a evreilor interzice uciderea celor de-un neam, asa ca romanii, cand au aflat asta, au adus sclavi evrei si i-au folosit ca scuturi umane. Au ridicat din pamant o rampa pana la baza zidurilor, iar odata ajunsi acolo, victoria le-a fost asigurata. Masada inaltata pe o colina, pierdea avantajul de a-si tine dusmanii la distanta, iar cand asediatii si-au dat seama ca cei care inaltau rampa sunt tot evrei, au stiut ca sunt pierduti.

Cand romanii au intrat in cetate au gasit-o goala. Evreii au renuntat la lupta, la viata lor si a celor dragi. Masada s-a scufundat 2000 de ani in nisipul desertului, dar acum era din nou aici, sa povesteasca.

Dora avea lacrimi in ochi. Robert a luat-o de mana si au coborat rampa aceea de pamant cu capul in piept si multa vreme nu au scos un cuvant.

          Cand am ajuns in Ierusalim, forfota orasului mi s-a parut bizara. O aglomeratie si un trafic de metropola occidentala, desi istoria veche se insinua in tot ceea ce insemna orasul, in sine. Orasul sfant pentru trei mari religii, era divizat in doua, trecerea din o parte in cealalta fiind marcata de o poarta, o poarta securizata, dotata cu dispozitive de detectare a armelor, materialului exploziv, bine pazita si prin care acum nu trecea nimeni. Absolut nimeni.

Atunci, in perioada in care eu vizitam Israelul era o activitate intensa din partea fundamentalistilor islamisti, nume pompos de altfel pentru niste criminali care se aruncau in aer oriunde puteau patrunde, alegand cu predilectie zone aglomerate, unde credeau ca vor intampina mai putina rezistenta. Vizau pietele de alimente, cafenele si restaurante, puteau alege sa-si detoneze bomba infasurata in jurul taliei oriunde, chiar si in locuri unde bunici isi plimbau nepotii.

O intamplare de acest fel imi povestea Robert, cand am ajuns in apropierea unui centru comercial imens.

         -La intrarea intr-o discoteca, un loc frecventat de adolescenti, un astfel de militant a ucis 40 de tineri cu varste cuprinse intre 14 si 18 ani. Atatia au murit, dar cine mai stie cati au ramas invalizi, cati s-or mai chinui si azi sa traiasca. Iti dai seama... si totul in speranta ca devenind martir, in rai il vor astepta sa i se daruiasca 72 de fecioare. Oamenii astia, barbati tineri tinuti ani de zile in tabere de pregatire, intr-un mediu lipsit complet de prezente feminine, ajunsi la varste cand hormonii le fac sangele sa fiarba, ajung sa creada orice, practic nu-i mai poti considera responsabili, dar asta nu-i face mai putin periculosi si mai putin vinovati.

Dora il opri si ii arata ceva. Robert continua,

-Uite chiar aici, ca tot vorbim despre asta si imi pare rau ca iti povestesc, dar si asta face parte din tara pe care vrei sa o cunosti, Dora imi spune ca s-a intamplat de curand un atentat, hai sa traversam.

Pe latura mall-ului am vazut o cofetarie, cu usi ce dadeau in exterior spre un fel de gradinita, un loc de joaca, imprejmuit cu un gard din lemn pe care urcau plante din ghivece aliniate pe jos. Un loc amenajat special pentru copiii foarte mici, unde acestia erau lasati de parintii care nu voiau sa-i chinuiasca la cumparaturi. Pe fatada cladirii, atarnau niste panouri metalice, care acum aratau ca fetele unei razatori, ciuruite de cuiele proiectate de explozia unei bombe. Nu-mi mai trebuiau multe explicatii, dupa cum aratau panourile metalice in care parca se trasese cu mitraliera, imi dadeam seama cum aratau trupurile copiilor surprinsi acolo de atentat.

-Robert, dar propaganda lor, a palestinienilor este mult mai convingatoare decat a voastra, ei fac lumea sa creada ca ei sunt nevinovati si voi criminali cu sange rece. Ce vad eu nu seamana deloc cu ce stiam, pana la urma de ce nu se stie, de ce nu faceti cunoscuta realitatea asta, asa cum o vad eu acum? Pana la urma sunteti putini si  inconjurati de 300 milioane oameni care va dusmanesc de moarte...

            -Lumea occidentala nu intelege nici de ce se construieste zidul dintre noi si teritoriile palestiniene, li se pare o incalcare a drepturilor si libertatilor lor, dar despre  dreptul la viata a acestor copii, ai sa vezi ca nu pomeneste nimeni. Pentru ei totul e politica si atat. Hai sa mergem ca n-am de gand sa-ti stric vacanta.  

Am mancat la un restaurant chinezesc. Porc. Coaste de porc cu sos acru si dulce. Robert era mai mult israelian decat evreu. Diferenta, aveam sa o aflu, era enorma. Perciunatii sau ultra-ortodocsii evrei nu erau violenti, dar in schimb erau la fel de fanatici ca verii lor arabi. Robert nu-i placea nici pe unii, nici pe ceilalti, iar cel mai mult le imputa ca nu le placea munca. Pur si simplu aveau prea mult timp liber si prea multe proaste obiceiuri.

Dupa masa Dora a propus sa vizitam cladirea noului tribunal din Ierusalin, o caldire noua, aparte, in sensul ca lumina era proiectat sa faca parte din arhitectura cladirii. Lumina schimba forma, culoarea, umbrele creau iluzii optice, cotloane care nu existau, contururi care isi schimbau forma si creau senzatia de miscare. Un dinamism al spatiului obtinut prin simpla miscare a soarelui pe cer, intreaga cladire functiona ca un imens ceas solar, fiecare minut al zilei o facea sa arate altfel. Ne-am plimbat vrajiti pe coridoare si am intrat in sali unde chiar se tineau sedinte de judecata. Bineinteles ca fusesem verificati si controlati la intrare. Peste tot se faceau controale, in genti, chiar si corporale uneori.

In fata Zidului am ramas mult timp fara sa pot spune nimic. Incercam sa-mi imaginez ce ar fi povestit locul ala, daca ar fi fost posibil sa povesteasca, cumva, intr-o zi. Doua mii de ani erau acolo, in fata mea si apropiindu-ma, am vazut biletelele infipte intre pietrele din care era alcatuit. Realizam incet fundamentul intregii constructii si dimensiunea in care oamenii aceia care se rugau, isi puneau dorintele si speranta in Dumnezeu.

Ne-am oprit in fata portii care despartea lumea aceea in doua. Lumea dar si zona araba de cea israeliana. Locul unde eram, de locurile sfinte ale crestinatatii, unde voiam sa ajungem. Zona de langa Zidul Plangerii de Via Dolorosa, calea pe care si-a purtat Hristos crucea. Ne-am asezat gentile pe banda rulanta a detectorului de metale,in timp ce Robert vorbea in ebraica cu politistul ce pazea trecerea. Ne sfatuia sa nu treceam. Nu trecusera turisti pe acolo de mai multe luni. Era periculos. Dora se uita insistent la Robert, iar el ii ocolea privirea.

-Incercam, doar trecem si daca nu ni se pare in ordine, ne intoarcem. As vrea sa-i arat Iuliei si zona asta, pana la urma a venit pana aici si e pacat sa nu vada exact ceea ce toata lumea vrea sa vada cand ajunge in Israel. Doar incercam...

Incerc sa-l conving ca daca Dora nu e de acord, mai bine renuntam. Chiar nu tineam sa trec in partea cealalta, daca ar putea fi periculos. Alex vizitase, facuse o multime de poze, spiritual si sentimental nu inseamana mare lucru pentru mine, le-am spus.

-Sunt atee, pentru mine practica religioasa e o culegere de obiceiuri si traditii, iar biblia una de istorii si legende. Nu ma emotioneaza lucrurile astea, pentru mine nu inseamana nimic.

Trecem totusi si eu banuiesc ca Robert a luat decizia, enervat de absurdul situatiei. Sa nu poata circula liber in tara lui. Politistul ridica din umeri si cred ca daca ar fi fost dupa el, nu ne-ar fi lasat sa treceam. Dar inca nu primise ordinul in sensul asta.

Dincolo de poarta, o strada pietruita, ingusta, ce avea pe ambele laturi cladiri cu pravalii micute la fatada. Nimeni in jur, usile erau deschise, dar nu se vedea tipenie de om. Am inceput sa urcam strada in panta, iar eu imi strecuram curioasa privirea dincolo de intrarile acoperite cu perdele de margele, sau doar fasii de plastic, puse impotriva mustelor.

De undeva se auzea un radio in limba araba. Pravaliile erau cafenele, magazine de suveniruri, de covoare, de mirodenii si cafea. Asta vindeau dar si icoane ortodoxe si alte lucruri pentru crestinii ce veneau aici in pelerinaj. Alex imi adusese de aici o icoana mica, ferecata in argint. Si mama lui, dar si mama primisera cate una la fel.

Stiam din ceea ce auzisem, mai ales din ceea ce de curand imi povestise Alex, ca locul acela ar fi trebuit sa fie plin, sa nu se poata inainta cu usurinta din cauza turistilor, a pelerinilor, iar acum in jur nu era absolut nimeni. Dora avea umerii stransi si isi tinea geanta strans la piept, intr-un gest ce-i trada teama si incordarea. Am strabatut asa mai putin de doua sute de metrii, fara sa ne intalnim cu nimeni, pana cand, deodata, la radio s-a facut un anunt cu o voce precipitata. Parea o stire importanta. Prietenii mei s-au oprit. Din mai multe case au inceput sa se auda voci, strigate, apoi in strada au inceput sa iasa barbati, imbracati in vesminte albe, lungi pana in pamant, agitand mainile ridicate deasupra capului.

Unul s-a uitat la noi si apoi ne-a aratat cu degetul altuia. In momentul acela, Robert ne-a apucat de brate, ne-a intors si ne-a impins cu brutalitate spre directia din care veneam. Am inceput sa alergam, cei din jur deveneau din ce in ce mai agitati desi pareau ca se bucura, ca aclama ceva.

Politistul ne astepta cu poarta deschisa si cu arma la sold. Ce dracu, imi venea sa intreb, ce au patit, ce le-am facut?

Dupa ce zavorul s-a auzit in urma noastra, ne-am tras sufletul si am inteles din ce-mi traducea Robert, ca la radio fusese un anunt despre un atentat care avusese loc intr-o piata in Netanya. Asta ii facuse atat de bucurosi si ii agitase in halul ala. Excitati peste masura puteau deveni din negustori dornici sa-si vanda marfa, militanti periculosi, multi surprinsi in asa situatie se trezisera cu un cutit implantat in spate.

Via Dolorosa si Biserica Sfantului Mormant vor ramane acolo, vor veni alte timpuri cand se va putea face din nou turism in siguranta, dar pana atunci nu credeam ca merita nici un risc. Oricum am multumit din tot sufletul sefului meu, care se dovedea un om tare inimos si curajos, pentru bunele lui intentii.

-Erau fericiti, parca erau pe stadion cand echipa favorita a dat gol, ma trezesc vorbind, incercand sa-mi dau seama, sa inteleg in ce fel gandeau oamenii aia, ce razboi duceau si cum credeau ca se putea obtine ceva actionand in felul ala. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, in felul asta nu se va termina niciodata, am oftat eu in timp ce ma asezam la locul meu, gata de drum.

-Sincer, imi pare rau Iulia.

-Stati linistiti, nu am niciun regret ca nu am trecut de poarta aia, pentru mine ca atee, ar fi de neinteles sa riscam sa patim ceva, pentru a vizita asa zisele locuri sfinte, mai ales acum, cand mi-e si mai clar cat bine aduce omenirii religia, in general, oricare ar fi ea. Pai astia credeti voi ca ne iarta pentru cruciade, arunc eu discutia intr-o alta parte, care pe Robert il face sa zambeasca.

-Nu, nu va iarta si din pacate,  atat de permisiva cat e astazi Europa si in ce masura accepta imigratia musulmanilor, se va trezi, intr-o zi, asediata asa cum suntem noi azi. As vrea sa ma insel, dar mai vorbim peste douazeci de ani.

In urmatoarea  zi am vizitat Haifa, orasul de la poalele Muntelui Carmel. Gradinile Baha’i, construite pe terase, in jurul Templului Tuturor Religiilor, mi-au taiat respiratia. Religia Baha’i e singura care mi-ar da ratiune sa cred si sa venerez ceva, caci adeptii ei cred in viata, sub orice forma posibila ar putea fi intalnita. Viata pentru ei e divina, se respecta mai presus de toate si se venereaza viata omului, a celei mai neinsemnate gaze, viata pamantului care ne gazduieste pe toti.

Gradinile sunt terasate, verdele ierbii e greu de descris in cuvinte, pe fiecare nivel e o arhitectura peisagistica diferita si totul arata perfect. Se ajunge inaintand pe un bulevard larg, si se vad de departe. Te apropii si nu-ti crezi ochii, totul intr-o geometrie de cristal pur, delimitat perfect, innobilat cu o aura de spiritualitate. Daca imi trebuia o imagine, o reprezentare a armoniei vizuale, iata acum avea un nume.

Seara, de la inaltime, luminile orasului, ale portului, luminile vaselor din larg, mi s-au imprimat in suflet ca un tatuaj. Frumoase locuri, frumoase, binecuvantate si blestemate in acelasi timp sa nu-si gasesca linistea, gandeam eu, privind peste paharul de coniac, in noaptea de afara.  Probam coniacul Carmel, pe o terasa, de unde se desfasurau in vale viile pretioase, de unde provenea licoarea aurie din pahar, dar si vinul dulce pe care mi-l adusese Alex.

Alex, mi-era dor de el, mi-ar fi placut sa fie cu mine.

A doua zi, ne-am continuat drumul pe marginea marii. Am trecut pe langa niste grote sapate de valuri in malurile de calcar. Apa avea culoarea smaraldului, iar furia cu care se repezea in golurile la care muncea de mii de ani, sau poate de milioane de ani, ca un sculptor obsedat de himere, m-a facut sa ma gandesc ca apa e un element de la care ar trebui sa invatam multe.

Cumva am ajuns pe malul Marii Galileei, aflata in nordul Israelului, apoape de inaltimile Golan. Robert a tinut sa ajungem aici pentru ca pentru ei, lacul asta, cu pretentii de mare, e cea mai pretioasa comoara. De aici isi iau apa cea de toate zilele, singura sursa de apa potabila.

-Pamantul asta si  lacul,  au fost obtinute in totalitate dupa razboiul de sase zile, imi spuse Robert. Lacul se mai numeste Tiberiada si este alimentat de Iordan, iti suna cunoscut nu-i asa?

-Da, sigur ca imi suna cunoscut, daca sunt atee nu inseamana ca nu stiu ce este scris in biblie, zic eu si incerc sa-i si dovedeasc asta. De pe malul Marii Galileei, de prin satele din jur, se spune ca Iisus si-a trimis apostolii sa devina ,, pescari de oameni,, si tot prin locurile astea se spune ca a savarsit o multime de minuni, ca cea cu transformarea vinului in apa si a inmultirii painii si a pestilor la nunta din Caanan.

Am vizitat o biserica ortodoxa, aflata chiar pe malul lacului si care arata exact ca cele de acasa si  am vazut crapii uriasi din Iordan, dupa care am urcat pe inaltimile Golan si am admirat de acolo Siria pana hat, departe. De sus de pe platoul din roca vulcanica, am cules si am bagat in portbagaj un bolovan destul de voluminos, dar incredibil de usor, pe care am fost hotarata sa-l iau cu mine acasa. O piatra poroasa, roscata cum nu mai vazusem pana atunci si care avea proprietatea de a surprinde pe oricine o lua in brate. Aveam de la tata pasiunea de a culege si colectiona pietre si roci, iar piesa asta urma sa fie regina. Am zambit in gand, imaginandu-mi figura maica-mii cand ar fi dat ochii de bolovan, ea fiind mereu convinsa ca nu exista spatiul necesar pentru a pastra toate pietrele ,,interesante,, care ne ieseau in drum.

Ne-am intors si pentru ca mai erau doua zile pana la intoarcerea mea, am dedicat tipul ramas Tel Aviv-ului. Robert mi-a aratat mandru centrul financiar plin de zgarie nori, printre ei aflandu-se si sediul Bursei de Diamante. Informatia mi-a servit doar ca sa oftez adanc. Apoi s-a retras discret si m-a lasat sa fac, ajutata de Dora, o sesiune de shopping, de fapt era vorba de cadourile pentru ai mei. Fiecare trebuia sa primeasca ceva din vacanta care se petrecuse fara ei.

In ultima zi am fost in Jaffa. Acolo am inteles ca in Israel se locuiesc multe case mai vechi decat anii pe care-i numaram noi de la Iisus incoace. Casele de trei mii de ani, multe dintre ele in Ierusalim dar si aici in orasul antic lipit de capitala moderna, sunt azi dotate cu tot ce trebuie pentru un trai comod, civilizat. Casele de piatra nu si-au pierdut aspectul initial, pastrandu-si farmecul dat de autenticitate, dar parca si ceva din sufletul celor care au trait, au murit si care continua sa faca asta si azi, dupa atata amar de ani, intre aceiasi pereti.

Venise timpul sa ma intorc acasa si ma bucuram pentru asta. Vorbisem de cateva ori cu Alex la telefon, iar ultima oara imi paruse suspect de misterios. Dar ma asigurase ca totul era bine, Emma era ok, mama se descurca cu ei.

Mi-am luat la revedere de la Robert si Dora. Le-am multumit si am avut senzatia ca ma despart de prieteni, nu de seful meu si sotia lui. Probabil acum, cunoscandu-l bine si pe Alex, relatia dintre noi va fi alta. Ma bucuram si ma consideram norocoasa. Povestea aia de la inceput, cu placatorii de marmura... iata unde a dus.

Alex ma astepta in aeroport. Sotul meu ma astepta in aeroport, la sosiri, unde  am iesit prin stanga, asa cum era conventia.

M-a imbratisat grabit, am urcat in masina si aproape fara sa ma intrebe nimic, a condus spre o destinatie, care nu era in directia in care locuiam.

-Alex unde mergem, sunt obosita si abia astept sa o vad pe Emma, probabil si ea…

-Ai rabdare, nu dureaza mult...apoi nu a mai spus nimic.

Nu a durat mult, a oprit masina, a coborat, mi-a deschis usa din dreapta si m-a invitat politicos sa cobor. Il vad ca intinde un brat si-mi arata un schelet metalic, o caldire in constructie, acoperita, inconjurata de panouri metalice de protectie. Ma uit si nu inteleg.

-Ce-i asta Alex?

-Prima mea lucrare, iubito. Prima mea lucrare...e o benzinarie careia ii vom face instalatia electrica. Gata, dam drumul la treaba...

 

                 

Centrul cercului III-10

     

Teoretic nu meritam o vacanța la distanța de doar patru luni de când ne întorsesem din Grecia și nici nu aveam de gând să rămânem mai mult de două zile, dar era greu să te desprinzi de locul acela. Descoperisem o minune, un loc mai frumos decât tot ceea ce văzusem eu până atunci.

Seara trecută, după ce reușisem să ajungem în intimitatea unei camere, la sfârșitul unui drum prea lung după o zi de așteptare în parcarea aeroportului din partea mea și după călătoria lui cu avionul, am realizat că niciunul dintre noi nu mâncase nimic și că dacă o mai lungeam mult, chiar și restaurantul hotelului urma să se închidă în curând. Așa că atunci când am intrat în cameră și l-am văzut pe Alex că se întoarce spre mine, m-am grăbit să-l întreb, sigură că-i voi schimba puțin planurile;

-Pe bune, ție nu ți-e foame? Ai mâncat ceva azi?

Îl văd descumpănit un moment, după care se încruntă și  îmi răspunse imediat cu un soi de panică în voce.

-Mor de foame, acum îmi dau seama că mă doare stomacul de foame…

-Bun, atunci trebuie să coborâm repede, că aici nu țin bucătarul până la miezul nopții și nu cred că hotelul are multe camere ocupate, nu la vremea asta.

Coborâm și un moment chiar cred că rămânem nemâncați, deoarece restaurantul era complet gol deși luminat, iar în preajmă nu se vedea țipenie de om.

-Alo, e cineva aici? Încerc eu să trezesc interesul cuiva care ne-ar fi putut auzi și văd imediat cum se deschid ușile dinspre ce bănuiam a fi bucătăria. Se apropie o femeie, îmbrăcată în negru, cu siguranța chelnerița de care aveam atâta nevoie.

-Bună seara, doriți ceva? Mă întrebă ea cu jumătate de zâmbet.

-Bună seara, am dori să mâncăm, venim de la drum lung și sperăm să nu fie prea târziu.

-Da, sigur că da, așezați-vă unde doriți și  eu aduc imediat meniurile, zise și se învârti pe călcâie, dispărând rapid în direcția din care venise.

-Ce ciudat e sa fim singuri în tot restaurantul, e imens și este gol, cum și-or scoate salariile, gândesc eu cu voce tare. Eram sigură ca Alex nu-mi va răspunde și mă mir când îl aud că dezvoltă subiectul,

-Sistemul vechi, hoteluri supradimensionate, restaurante la fel, menite să primească mulțimea de sindicaliști, sau de tovarăși reuniți pentru cine știe ce conferințe inutile, cum erau până nu de mult. Toate orașele de provincie au un astfel de hotel, care seamănă perfect cu celelalte hoteluri mari din centrele tuturor orașelor din țară. Gândire unică și imbecilă. Toate astea trebuiesc renovate și poate dacă primesc altă destinație, sau...nu știu cum ar putea deveni rentabile. Dar îmi place că suntem singuri. Știi ce lipsește? Un pian într-un colt și un tip care să cânte încetișor.

I-am zâmbit, mi-a apucat mâna peste masă și mi-a sărutat palma pe interior. S-a apropiat tipa cu meniurile. Ne uităm pe foile albe, prinse în coperți tari și alegem amândoi pește. Eu cer șalău iar Alex saramură de crap. Mai departe ne uitam și ne sfătuim pe lista de vinuri, să fie alb, rece și dulce, pentru că așa îmi plac mie și cea mai simplă alegere e o Tămâioasă de la Cotnari. Alex mă privește cu îngăduința și drag, se apleacă și îmi spune,

-O să înveți să ceri și alt fel de vin alb, tu nu știi altul decât Tămâioasa sau chiar îți place așa mult? Și mai e ceva, ai apucat să comanzi, dar aș vrea ca de acum înainte să nu mai mănânci șalău la restaurant și….nu te încrunta, o să-ți explic imediat de ce. Ești nevastă de pescar, mai mult, ești nevasta de pescar de răpitor și sunt lucruri pe care trebuie să le știi. Mâncăm șalău când prind eu, nu cumpărăm și nu comandăm la restaurant, pentru că șalăul este un pește care respiră mișcându-se, odată prins în plasa pescarilor, el moare foarte repede sufocat și până se strâng plasele există toate șansele să ajungă gata alterat chiar și în barcă, deci cu atât mai mult în farfuria ta. Nu știai, nu?

-Oh, Alex, bineînțeles că nu știam și am să țin cont de sfat. Dar șalăul pane îmi place și vinul ăsta rece e așa bun, te rog să întrebi dacă nu au icre de știucă, am mâncat o data și mi-au plăcut mult, există toate șansele să aibă aici, nu? Sau și alea trebuiesc să provină tot de la peștii prinși de tine, întreb eu și îl văd cum zâmbește malițios…

Aveau icre și arătau, preparate, cu totul altfel decât știam eu că le făcuse mama când, o dată demult, tata adusese pește proaspăt de la Măcin. Erau doar puțin sparte și amestecate cu ulei, iar ceapa ne-a adus-o separat, împreună cu felii de pâine prăjita. Ne-au plăcut mult și apoi peștele a fost foarte bun. La sfârșit am cerut cafea și cred că am avut amândoi același zâmbet complice.

Întorși în camera, am intrat pe rând la duș. Oboseala o simțeam instalată serios, vinul o ajutase să îmi dea o stare de moleșeală de care aș fi scăpat doar adâncită într-un somn fără vise. Căci cel mai tare mă obosise așteptarea, nu cea de peste zi, ci cea din cele patru luni, de fapt de aproape un an de când Alex plecase și puține își mai găseau rostul în viața mea de zi cu zi. Asta urma să se schimbe, urma să fim ceea ce ne-am dorit, un cuplu, o familie. Grecia ne ajutase mult, atunci ne-am schimbat, a apărut ceva ce nu mai existase și eu cred că era chiar iubirea. Cred că în Grecia începusem să ne iubim.

Am reușit să trec peste spaima că s-a căsătorit cu mine ca să se răzbune pe fosta lui soție, sau doar ca să-i dovedească că a reușit să se desprindă. Am uitat să mă mai gândesc la Paul, practic nu mai exista demult pentru mine și începusem să regret aproape tot ceea ce adusese sau fusese în viața mea. Încercam să mă schimb, să fiu prezentă, mai puțin cu capul în nori, mai implicată și mai activă în viața mea și a celor de lângă mine. Voiam să dovedesc că mi-am revenit, că pot să fiu lucidă, calmă și stăpână pe mine. Alex mă va ajuta, va fi lângă mine și voi putea să mă port exact cum îmi spusese că-și dorește, o doamnă în viața și în casa lui.

Deschid ușa băii și văd că în cameră e întuneric beznă. Alex trăsese draperia deasă și de afară nu răzbătea nicio geană de lumină. Închid ușa și las lumina aprinsă în baie.

Merg pe pipăite și reușesc să mă urc în pat. Alex respira ușor și nu se mișca de loc. M-am lipit de el și l-am înconjurat cu un braț, apoi mi-am așezat pe el un picior, exact în poziția în care îi plăcea lui să doarmă și în care eu simțeam că mă sufoc. Ce bine e așa, ce bine e să nu mai fiu singură, ce bine…

Încep să-l mângâi pe piept și pe umeri și zâmbesc când îmi aduc aminte că de mai multe ori m-am gândit că are pielea anormal de fină, plăcută la atingere, de-a dreptul catifelata. Eu trebuie să-mi dau cu o tonă de cremă ca să am coatele așa. Îi trec mâna prin păr, apoi îmi cobor un deget pe mijlocul frunții, apoi de-a lungul nasului, trec peste buze și continui să cobor peste gâtul și mijlocul pieptului lui. E slab, cred că va fi slab mereu. Și tatăl lui e slab, toți din familie sunt așa, nu se va îngrășa niciodată, mă gândesc eu încercând să mi-l imaginez pe Alex la cincizeci de ani. Îl sărut pe umăr și apoi continui să cobor mâna și când ajung mai jos îl simt cum se încordează tot. Se întoarce brusc spre mine și îmi dau seama că l-am speriat. Un moment nu a știut unde e, probabil că este mai obosit decât îmi imaginez eu.

Se lăsă pe spate și îl simt în întuneric zâmbind. Întind mâna și găsesc veioza de pe noptieră, caut mai departe și cobor mâna pe cablul, dau de întrerupător și aprind lumina care se împrăștie difuză, prin abajurul dens. Mă uit la Alex, stă pe spate, nemișcat și îi văd într-adevăr zâmbetul pe buze. Îmi vine o idee.

Cobor din pat și mă întorc în baie. Caut în geanta de toaletă și găsesc o cremă de corp, suavă, pe care nu o mai folosisem până atunci. O iau, mă așez peste Alex și îmi pun genunchii de o parte și de alta a soldurilor lui. Îmi torn multă cremă în palme și încerc să pun dopul înapoi la sticla de plastic și să o așez pe noptieră, cade…Era bun un ulei aromatic.

Îmi îndrept spatele și îmi frec palmele una de alta. Mi-am pus pe mine doar un maiou de-al lui Alex. Lenjeria sexy să mai aștepte. Trebuie să fii într-un fel anume, să știi să porți o astfel de lenjerie, să te descurci cu portjartierul și restul. Întind mâinile în lateral, mă aplec până ajung cu buzele lângă urechea lui și îi spun:

-În noaptea asta, îmi voi răsfăța iubitul cu un masaj, aplicat duios pe toată suprafața pielii lui fine, ca să vadă și să simtă cât îl iubesc și cât de dor mi-a fost de el. Nu te vei mișca, dacă te miști am să te leg de tăblia patului…

-Leagă-mă, îl aud că spune chiar când începusem să bănuiesc că a adormit la loc.

Devin brusc practică, Alex îmi întrerupe momentul și realizez că să-l leg ar însemna să mă dau jos din pat, să caut ceva de forma unei sfori și în afară de o pereche de dresuri pe care le aveam în geantă, nu vedeam nimic ce s-ar putea potrivi. Ridic ochii și mă uit că și tăblia patului era dintr-o singură bucată. Tai dresul în două și să îl leg brațele de picioarele patului? Așa ar merge.

-Nu mă mișc, îl aud și bănuiesc că și-a dat și el seama, de aceleași inconveniente.

Îmi pun mâinile pe pieptul lui și încep să-l mângâi ușor, ușor de tot, încercând abia să-l ating și simt cum se înfioară și face peste tot piele de găină.

-Ce sensibil ești iubitul meu, zic aplecându-mă și șoptind cu buzele aproape lipite de urechea lui. Alex rezistă greu. Insist în zona pieptului și îmi place mult de tot că Alex are sfârcurile foarte mici, iar gândul îmi zboară la faptul că bărbații cu sfârcuri mari arată dezbrăcați aiurea. Mă aplec, îl sărut și îl mușc ușor, apoi urc într-o mișcare umedă, din nou până la ureche, unde îl sărut din nou și îl mușc de lob și apoi din nou îl sărut, moment în care Alex se scutură cu putere, aproape aruncându-mă de pe el.

-Ah, e prea mult și vreau să te ating, îmi spune el și crede că voi renunța dar, îl apuc de umeri și-l împing înapoi. El se ridică iar și dintr-o mișcare îmi trage maioul peste cap. Scot mâinile, încerc să-l țin nemișcat între genunchii mei și cu palmele îi împing înapoi umerii pe pernă. Când îl simt că cedează,  mă aplec până îl ating ușor cu vârful sânilor și continui să îl mângâi așa. Îl sărut într-o singură atingere pe gât și pe piept, până ajung cu gura în mijlocul abdomenului dur și încordat. Respir adânc mă ridic și mă las cu toată greutatea pe  genunchii lui și îl sărut cuprinzându-l cu totul într-o mișcare care pe mine mă surprinde iar pe el îl face să se ridice cu mine cu tot. Îl împing înapoi și îmi urc sărutarea înapoi spre abdomen, îl mușc din nou, ușor, apucând un pic de piele, cât să-i insinuez ideea de durere, care ar trebui să-i provoace reacție de apărare sau abandon. Alex încearcă din nou să se ridice, iar eu îl cuprind din nou, de data asta mult mai blând, simulând mișcările întregului meu trup, care acum îndura cu greu loviturile pe care le simțea adânc, în locuri ascunse, lovituri înfundate, care se cereau îmblânzite și pe care le știam din nopțile în care îl visam și mă trezeam transpirată și înnebunită de dor.

-Iulia, oprește-te, oprește-te, te rog, așteaptă, sunt aproape și nu vreau să termin așa, vino aici… Mă opresc, fericită și recunoscătoare, inițiativa mea curajoasă, adică un pic nebună, dacă ar fi avut o finalizare, de altfel firească pentru un bărbat care se presupune că nu fusese cu o femeie de patru luni, m-ar fi pus într-o situație căreia nu prea știam cum să-i fac fața, așa că l-am ascultat și m-am ridicat într-o mișcare bruscă, aruncându-mă pur și simplu lângă el și îmbrățișându-l cu toată puterea de care m-am simțit, în momentul ăla, capabilă.

Alex era așa cum îl știam iar eu nu mă puteam opri să nu mă mir cum de are atâta răbdare. Îl credeam acum nerăbdător și grăbit, dar Alex era cel dintotdeauna. Am simțit până în vârful unghiilor cât de tare se bucură bărbatul de lângă mine de fiecare atingere, de mângâierile date și primite, care făceau pielea să doară și deși nu înțelegeam tot ce-mi spunea, șoaptele lui parcă erau vrăjite. Într-un sfârșit am simțit că îmi ridică mâinile deasupra capului, cu întregul lui corp mă acoperise între așternuturile răvășite și potrivindu-și mișcarea șoldurilor cu mișcările mele, nu a mai schimbat nimic, absolut nimic până când chemarea lui a ajuns acolo, în locul unde se întâmpla ceea ce mă arunca pe mine în căderea cu care comparam momentele de dinainte de orgasmul eliberator. Apoi zborul și în sfârșit strângerea brațelor lui, pe care începeam să le simt din nou în jurul meu. Revenisem, împreună în mijlocul cercului meu. Al nostru.

Alex s-a ridicat în picioare și s-a împleticit puțin în cei câțiva pași pe care i-a avut de făcut până la ușa băii. Eu, ridicată în genunchi, l-am aplaudat ușor, ba chiar am schițat și un fel de reverență.

-Și campionul se retrage, lăsând audiența copleșită de entuziasm, zic eu și îl aud cum chicotește. Du-te primul, dar să nu stai mult că adorm, îi mai spun și mă arunc pe spate, cu brațele deschise, chiar entuziasmată, încântată, fericită și frântă de oboseală. Mai târziu am tras cearșaful, poate și pledul peste mine, l-am tras și pe Alex aproape și până la ora prânzului, a doua zi, n-am mai știut nimic.

Alex a tras draperia, lăsând toată lumina mijlocului de zi de toamnă însorită să intre în cameră. Am deschis ochii și m-am ridicat puțin pe pernă și l-am văzut îmbrăcat. S-a aplecat peste mine și m-a sărutat deși m-am ferit și m-a trimis la baie.

-Hai iubito, cred că ai treabă că aseară nu am putut să te mai conving să mergi la baie. Hai că mor de foame, e ora prânzului și îți iau icre de știucă dacă te ridici și ești gata într-un sfert de oră. Hai să te plimb cu barca, hai să-ți arăt Dunărea, că uite... e aici la picioarele tale.

Mă ridic, trag cearșaful, mă înfășor în el și mă apropii de ferestră. Ce priveliște. Dunărea se întindea în stânga și în dreapta, străbătută de o mulțime de bărci, șalupe și chiar vapoare. Mă uitam ca trăznită cum unul, mai înalt decât cele patru nivele la care ne aflam noi, trecea întunecând ferestra, atât de aproape eram de malul fluviului. M-am întors și m-am sprijinit de Alex, mi-am așezat fruntea pe pieptul lui și i-am spus.

-Sunt nespus de fericită că te-ai întors, îți mulțumesc că te-ai întors, am ridicat privirea și l-am privit duios, străbătută de un fior plăcut, o amintire vie a senzației de plăcere cu care adormisem și pe care nu o pierdusem încă.

Alex m-a împins ușor, m-a privit, a început să râdă și mi-a spus

-Hai că am planuri pentru cât a mai rămas din ziua asta, plecam de aici și mergem la Murighiol, hai să vedem unde putem găsi o barcă, facem o plimbare sau mai bine zis, să vedem unde sunt locurile în care ne vom întoarce să pescuim. Hai Iulia, îmbracă-te.

În jumătate de oră eram în parcarea hotelului și puneam deja bagajele în portbagaj. Am hotărât să mâncăm pește proaspăt la Murighiol unde Alex aflase că se construiseră multe pensiuni, special pentru pescari.

Drumul era destul de lung și de prost, adică obișnuit cu gropi, surpat pe alocuri, plin de căruțe și bicicliști.

-De la Tulcea la Murighiol sunt cam 40 km, mă lamuri el și mergem de-a lungul brațului  Sfântul Gheorghe. Acolo știu unde este debarcaderul, unde trag bărcile și mă gândesc că de acolo vom obține toate informațiile care ne trebuiesc. O să găsim și un loc unde să mâncăm peste proaspăt, mi-ar plăcea caras, peștele ăsta nu l-am avut în Israel și îmi place mult.

Alex era parcă altul și vocea i se schimbase. Eram fericită că avusesem ideea să venim până aici înainte de a ajunge acasă. Era clar pentru mine ca nu dorul îl adusese mai devreme, deși credeam sincer că îi fusese dor de mine, ci faptul că relațiile cu antreprenorul se deterioraseră destul cât să considere că nu își mai poate asuma responsabilitatea. Până la urmă era un angajat la fel ca toți ceilalți români de acolo, cât timp putea să-și respecte cuvântul și angajamentele, avea rost să stea și să lupte, dar când situația scăpase de sub control, nu mai putea răspunde de nimic și nici să continue. Așa că, Robert urma să preia sarcina de a descurca cumva situația, firma lui era garantul că toate părțile vor fi mulțumite și toate clauzele din contract se vor respecta.

Lui Alex nu i-a plăcut faptul că se schimbaseră pe parcurs regulile jocului, că urma ca totul să se normeze altfel, că materiale începuseră să vină greu, se pierdeau planificările, nici nu mai erau de calitatea celor cu care se lucrase la început. Era vorba de o economie care facea ca totul să nu mai aibă aceeași calitate, iar oamenii începuseră să primească bani mai puțini, socotelile de pe șantier nu mai corespundeau cu cele care ieșeau din birourile contabile ale firmei.

Oricum erau mulți la sfârșitul contractului sau mai aveau puțin, pentru ei era ușor să se găsească soluții, dar la Alex era o problemă, mai mult, de principiu.

Drumul respecta aceleași repere ca toate celelalte de când trecusem Dunărea la Hârșova. Relieful se ondula ușor, urca și cobora ca valuri imense, nesparte, înțepenite pe vecie pe o mare care doar își schimba culoarea după anotimp. Acum, în stânga, paralel cu drumul, se vedea brațul Dunării. Până acolo erau case, așezări, grădini, câteva stâne, iar pe partea dreaptă mai mult câmp deschis, cultivat, secerat, sau lăsat în paragină, pâlcuri de pădure de salcâm, iar pe marginea drumului, pe ambele părți erau copaci plantați destul de des. Din când în când vedeam cai lăsați la păscut, lăsați pur și simplu pe marginea drumului, legați de picioarele din față, sau cu căpăstrul atârnat de câte o ramură.

Ajunși la debarcaderul de care își amintea Alex, am constatat că, la ora aceea, nu era nicio barcă disponibilă, toate erau cu turiști la plimbare sau poate să strângă plasele. Priveam în jur, scuturată puțin de frig în sacoul meu deloc potrivit cu ceea ce voia Alex să facem în următoarele ore. Dar nu mă plâng, nu i-aș strica în niciun caz plăcerea, de fapt cea pe care încerca să mi-o ofere mie, cu această plimbare cu barca, pe canalele deltei, duminică după amiază.

Sper să am norocul să nu fie nicio barcă liberă. Alex întreabă și este îndrumat în sat, la Traian, poate doar la Traian să mai fie vreo barcă. Cum s-a vorbit acolo pe mal, m-am gândit că Traian, ăsta, trebuie să fie un pescar rămas la mal, poate prea beat să mai aibă chef de muncă, poate prea bătrân să mai aibă vlaga să tragă la rame, prea sărac și fără un motor, cine putea să fie rămas la mal dacă toată suflarea era la treabă?

Am luat adresa și ne-am învârtit puțin, explicațiile țăranilor din delta, nefiind cu nimic diferite de ale țăranilor de pretutindeni. Altfel, într-o jumătate de oră am înțeles că de fapt căutam o pensiune, nu un om. Traian era proprietarul care se străduia să facă dintr-o gospodărie lipovenească, o pensiune pentru turiști, mai exact pentru turiști pescari.

O curte mare, plină cu iarbă și straturi de flori, în mijloc o salcie imensă pe marginea unui iaz. Pe două laturi ale incintei, două corpuri de clădire, evident recondiționate recent, acoperite cu stuf. Întrebăm dacă putem mânca acolo și suntem invitați cu căldură la o ciorbă de pește. Alex nici nu mai avea curajul să deschidă gura. Apoi ne-au asigurat ca putem avea și barcă și chiar un ghid care să ne arate locurile.

Am mâncat ciorba repede și ne-am bucurat când l-am văzut pe barcagiu că se mișcă cu viteză. Ne uitam cum pune un bidon cu motorină în potbagajul mașinii noastre, cum leagă sus pe capotă două vâsle și în sfârșit se instalează mulțumit pe locul din dreapta șoferului. Îl aud pe Alex mormăind,

-Bine că ne așteaptă și pe noi, credeam că pleacă singur. Ce figura…

Eu nu zic nimic, urc în spate și îl aud pe tipul din fața că zice.

-Mă cheamă Cristi și sunt ghid turistic. Sunt din Galați dar cunosc foarte bine canalele de aici și până la Holbina. Unde vreți să mergem azi? Pescuiți sau doar la plimbare? Văd că nu aveți scule.

-Pescuim, dar nu azi, azi am venit doar în plimbare și să vedem cum mai stă treaba pe aici. Ne vom întoarce și dacă zici că știi bine locurile, vom merge împreună și data viitoare, zice Alex și trage mașina lângă barca pe care i-o arata Cristi cu degetul. O barcă Laguna, din fibră de sticlă, aproape nouă.

Urcăm în barcă, Cristi montă rezervorul la pompa motorului, puse vâslele pe poziție, apoi aduse din portbagaj și două pături pe care nu l-am văzut când le-a pus, dar care era evident că vor prinde bine. Ne urcăm și noi și după două încercări, motorul începu să toarcă frumos și ne desprindem de mal. Nu-mi vine să cred că sunt în deltă, cu Alex lângă mine și că ne plimbăm cu barca. Ieri dimineață el era pe alt continent, apoi toată ziua de ieri pe care am petrecut-o așteptându-l în mașina, apoi noaptea, iubire și somn, ca acum să ne plimbam cu barca. Părea o scenă descrisă de dragul meu Urmuz, o pagină în plus față de cele 50 de pagini de geniu pe care le-a lăsat înainte să-și scrie pe tâmplă ultima frază absurdă. De ce mă gândesc la asta acum?

Încerc să-mi imaginez locul vara, când totul e verde, când trebuie să fie plin de păsări și de zgomotul lor, dar și de insecte, mai ales țânțari. Când e cald și în mersul bărcii nu te trec fiori reci pe șira spinării. Canalul e mărginit de stuf din care o bună parte e deja uscat, iar din când în când, sălcii bătrâne stau parcă să se prăbușească pe luciul apei. Cârduri de păsări mici, negre, care speriate de barcă, nu-și iau zborul ci se reped dintr-o parte în alta, agitând apa și stropind în jur, bătând inutil din aripi, intre să se ascundă unde vegetația e mai rară. Cristi spune că sunt lișițe. 
În urma bărcii se fac valuri care urcă pe malul de pământ, răscolesc frunzele de nufăr care acum sunt purpurii, iar stuful si papura, se aplecà și uneori pare ca se frânge ca sub un vânt puternic. Înaintea noastră nemișcarea și liniștea se transformă în țipăt și foșnet, vibrație și vârtej. Apoi totul adoarme la loc.
Mi-e frig, dar mă uit la Alex care e vrăjit, îmi zâmbește ca și cum mi-ar oferi cel mai prețios moment posibil. Îi zâmbesc și nu-i spun nimic. În definitiv a fost ideea mea să venim aici, să sărbătorim întoarcerea lui altfel, să ne readaptăm puțin înainte de a ajunge acasă, în lumea noastră.

Deodată, motorul tușește, se îneacă,  barca vibrează nefiresc, după care nu se mai aude nimic și în câțiva metri ne oprim, legănându-ne ușor, pe undele create de oprirea bruscă. Parcă m-am trezit dintr-un vis. Cristi, ghidul turistic, se agită, trage de demaror de mai multe ori, scoate o piesa mică, suflă în ea, trage iar de sfoară, cotrobăie în cutia motorului, după care se întoarce spre noi și spune oftând și ridicând din umeri,

-Gata, nu mai merge. Habar nu am ce are, că doar săptămâna trecută l-am scos de la reparat. O să ne întoarcem cu vâslele, zice el și după ce își puse niște mănuși de piele fără degete, ne invită să-i eliberam bancheta de la mijlocul bărcii, se așeză, apucă vâslele și începu să tragă de ele cu nădejde.  

Ajunsesem până aici după jumătate de ora de mers cu motorul și mă gândeam că ne va prinde noaptea, până vom ajunge înapoi la mal, trăgând la rame. Soarele cobora și se făcea din ce în ce mai frig. Spre apus se împrăștiau pe cerul senin semne fabuloase, în toate nuanțele de roșu posibile, care se oglindeau în apa limpede făcând-o să pară însângerată. Stuful uscat ce mărginea canalul, avea în mișcarea ușoara a vântului ce se ițise, strălucire metalică, dând fals impresia de mal. De fapt ne deplasam pe o întindere nesfârșita de apă, acoperită de vegetația care creștea din adâncul mâlos, despărțită de canale, într-un apus care prevestea un întuneric absolut după ce soarele avea să părăsească complet scena. Departe se auzeau milioane de broaște.

Mă întorc spre Alex și-l smulg din visare.

-Ia-mă în brațe, mi-e frig și nu-mi place că se face târziu. Ne va prinde întunericul aici și mi-e frică.

Alex nu spune nimic, întinde doar brațul și îmi înconjoară umerii, în timp ce Cristi oprește vâslele, le ridica ușor din apă și ne face semn să tăcem.

Ne arată cu capul spre stânga unde se forma o gură de canal, un intrând plin de stuf retezat de vânt sau de bărcile ce intraseră pe acolo și unde un grup mare de crapi speriați de barcă, încerca  să-și  facă cărare prin vegetație ca să se îndepărteze cât mai repede. Erau imenși, li se vedeau spinările în apa mică, iar retragerea lor din calea bărcii noastre, făcând cărare în pâlcul de stuf, ne tăiase respirația. O vreme am rămas nemișcați, fără cuvinte, totul durase câteva secunde.  Când liniștea s-a așternut la loc, apa care se tulburase și urma trecerii lor, ne-au asigurat că nu a fost doar o părere.

-Sunteți norocoși, îl auzim pe Cristi zicând, de ani de zile nu am mai văzut atâția crapi, atât de mari, în apă așa mică. Nu oricine vede asta, mai ales așa, cum ați venit dumneavoastră pe baltă, să vă plimbați ca pe bulevard...mai zise el și noi ne uităm unul la altul, surprinși dar și amuzați de ironia barcagiului cu aere de ghid turistic, ce ne punea la punct și în banca noastră de orășeni stupizi.

-Ei bine, aici te înșeli, îi zic bâlbâindu-mă din cauza dinților care îmi clănțăneau de frig, deși Alex mă înfășurase toată și în pătura lui. Să știi domnule ghid turistic, că ai în barcă unul dintre cei mai grozavi pescari pe care puteai să-l cunoști și faptul că acum suntem aici , nepotrivit îmbrăcați și fără scule de pescuit nu înseamnă că suntem nebuni și ne credem pe bulevard, înseamnă altceva...dar nu stau să-ti dau explicații. Data viitoare o să vezi... și ai să te consideri norocos că ne-ai cunoscut. Pune mâna pe vâsle și du-ne la mal că se face noapte. Zic eu convinsă,  fără să știu exact ce vreau să spun, după care enervându-mă brusc, mă întorc spre Alex:

-Iar tu, ce-ai avut în cap când te-ai gândit că-mi trebuie o plimbare cu barca la sfârșit de octombrie? Cred că vii singur de acum în delta, nu ai reușit să mă faci, nicicum, să vreau să mă întorc pe coclaurile astea..

Se lăsă liniștea.  Cristi mă privea îngrozit, se simțea cu siguranța rușinat de felul în care îl lăsase motorul și era clar nemulțumit că trebuie să vâslească atât până înapoi la debarcader. Dar să se întoarcă și cu clienții furioși, poate că asta nu i se mai întâmplase.

Mă uit la Alex încruntată și-l văd că se ridica în picioare, întinde o mână către barcagiu și îl aud că-i zice;

-Ia dă-mi domnule o vâslă, dă-mi să-i croiesc câteva pe cârcă, că dacă nu o fac să tacă acum când abia s-a pornit, mai încolo nu o oprim nici cu sedative.

Cristi apucă zdravăn ambele vâsle se ridică și le strânse pe amândouă la piept. Se trase un pas în spate și începu să spună sacadat,

-Domnu...dar nu trebuie să vă supărați, nu-mi cereți vâsla că nu v-o dau, avem instrucțiuni să împiedicăm orice tentativă  de violența la bord. Și apoi, continua el timid, e femeie și pe o femeie nu e bine să o lovești, nici măcar cu o floare...

Ne privim iar și începem amândoi să râdem, chestie care ne ține destul cât să nu mai simțim nici frigul și nici privirile contrariate ale bietului om care nu știa ce fusese serios și ce nu din tot ceea ce auzise spus în barca ce se legăna acum ușor pe drumul de întoarcere.

Mai târziu am înțeles că văzuse el multe în timpul călătoriilor cu pescari nervoși că nu prinseseră toată ziua nimic și care își revărsau spre seară mânia pe bietele lor neveste ce își petrecuseră toată ziua în tăcere, că așa-i la pescuit. Din același motiv, în lipsa nevestelor rămase acasă, unii bătuseră barcagii, așa că, de oameni nebuni Cristi nu se mira, doar încerca să se ferească.

Ne-am întors la mal când se făcuse bine întuneric. I-am plătit omului cât se cuvenea, ba chiar ceva în plus și i-am promis că vom reveni. Sigur nu ne-a crezut, dar ne-a asigurat că el știa locuri bune de știucă, așa că urma să se pregătească cu un motor mai bun și să compenseze neajunsurile din prima noastră ieșire.

Înapoi spre casă, Alex mi-a vorbit despre planurile lui de viitor. Nu mai voia să se angajeze, se gândea să înființeze o firmă, va încerca să facă pentru el ceea ce făcuse până atunci pentru alții. Am tras aer în piept și am zâmbit în timp ce drumul se desfășura în față cu o viteză mult prea mare, viteză la care eu nu aș fi putut să controlez mașina. Îmi va lua mult timp să mă obișnuiesc cu asta. Dar în stânga mea era Alex, drumul putea să se desfășoare cu orice viteză chiar și așa, în luminile farurilor.