Eram de trei ore în aeroport, de fapt în parcarea aeroportului, așteptam în mașină, încercând să citesc ceva, sau să ascult muzică. Mai erau încă două ore până la aterizarea avionului lui Alex. Nu am mai avut răbdare să aștept acasă, nu dormisem oricum toată noaptea, exact așa cum făceam de când mă știam, când trebuia să plec undeva, înainte de un examen, sau un eveniment important. Greu a fost și să o fac pe Emma să înțeleagă că nu poate veni cu mine, că am pregătit o surpriză, mai mult, ei nu puteam să-i explic, nu avea vârsta potrivită pentru a înțelege natura surprizei cu care eram pregătită să-mi întâmpin soțul, după patru luni de absență.
Hotărâsem că e deajuns și experimentul la care ne-am supus relația și acumularea financiară căreia Alex încerca acum să-i găsească un rost. M-am străduit să-i găsesc un înlocuitor bun, cineva care să continue proiectul fără să se simtă prea mult schimbarea. În mod normal contractul s-ar fi încheiat prin iarnă, adică peste cel puțin patru luni, prea mult însă pentru cât de greu începuse să ne fie separați.
Alex îmi vorbise la telefon despre faptul că își dorește să înființeze o firmă, să înceapă o afacere pe cont propriu, îmi spunea că s-a săturat să lucreze pentru alții, că e momentul să folosească tot ce știe și ce poate, pentru el, pentru noi...Dar nu la asta voiam să mă gândesc acum, nu despre asta vom vorbi, aveam un drum de făcut, iar la capătul lui ne aștepta o cameră cu ferestrele spre Dunăre, aproape de un locul drag inimii lui, delta. Asta era surpriza mea și speram că nu va fi prea obosit ca să conducă pană la Tulcea.
Mă simțeam bine, liberă și senină, mi se părea totul posibil și din ziua în care îmi spusese că se întoarce acasă, lumea începuse să arate altfel. Intersecția noastră, cu totul întâmplătoare, chiar în momentul cel mai puțin potrivit cu putința, părea fi născută sub stele norocoase.
Poate meritam, poate plătisem ce avusesem de plătit și poate că acum era momentul când urma să construim cu adevărat viața pe care o doream. Mă simțeam din nou pusă pe făgașul acela inițial, cu toate puse la punct, planificate, ordonate și previzibile, așa cum am crezut din totdeauna că trebuie să fie, ca să poți spera la liniște, la fericire.
Da, asta era ideea, Alex se întorcea acasă și urma să fim fericiți, nimic nu putea împiedica asta. După toate câte trecuseră peste noi, începusem sa ne cunoaștem, să ne știm așteptările și mai presus de toate, să ne dorim să facem ca întreg angrenajul să funcționeze. Hotărâsem să îl sprijin și să înțeleg situația care o privea pe Clara, puteam să-i fiu alături și puteam să nu o mai ajut pe Angela să-i facă zile negre. Sau cel puțin puteam sa încerc. Dar nici la asta nu era timpul să mă gândesc acum.
Vacanța din vară ne apropiase mult, atunci am simțit pentru întâia dată ca noi doi putem forma cu adevărat un cuplu, putem fi împreună, putem merge mai departe. Adevăratele motive pentru care acceptasem amândoi, inițial, relația ca pe un compromis, se estompaseră, sau chiar fuseseră uitate, depășisem deci neajunsul faptului că nu ne-am cunoscut destul, că nu ne-am spus totul, că nu am avut niciun pic de încredere unul în altul, considerându-ne doar soluții de avarie.
Am ieșit din mașină, i-am dat un ocol să mă asigur că e în regulă, la fel cum a lăsat-o când a plecat și m-am grăbit spre toaleta aeroportului pentru o ultimă verificare a ținutei. Ca de obicei, aveam părul strâns în câteva agrafe, în încercarea de a-l ridica și mai ales de a nu-l simți nici pe față și nici pe ceafă. Nu găsisem nicio tunsoare pe care să o port cu plăcere, așa că adoptasem cea mai simplă și sigură soluție, părul lung, dar nu cu mult mai jos de nivelul umerilor și aproape întotdeauna prins în agrafe sau într-o, așa numită, coadă de cal. Acum, după atâtea ore de stat în mașină, după ce mi-am frecat capul de tetieră, arătam de-a dreptul ciufulită, oricum nu aveam o perie de păr în geantă, așa ca răul era deja făcut. Mi-am zâmbit, totuși, în oglinda pătrată și mi-am adus aminte de ceea ce a încercat Alex să mă convingă într-o zi, când eu, nemulțumită de felul în care se asorta rochia cu nu mai știu ce accesoriu, refuzam sa ies din casa.
-Crede-mă, doar voi, femeile, vă imaginați că noi, bărbații, vedem cu adevărat ce purtați. De fapt vorbesc în numele majorității, sunt sigur că sunt bărbați care fac excepție, dar cred că sunt puțini și cu probleme mari de identitate. Nu aș putea să reproduc niciodată felul în care ai fost îmbrăcată într-o zi, să descriu modelul sau culoarea unei genți, sau dacă s-a potrivit cu pantofii sau nu. Cred că imaginea de ansamblu e importantă, să fie armonie, mirosul contează, să fie de curat și proaspăt, pentru mine, cel puțin, contează mult o mână îngrijită și asta nu înseamnă unghii lungi, vopsite în roșu. Și da, îmi plac femeile fardate, dar puțin și nu în orice oră a zilei. În sfârșit, înțelegi că puține lucruri cărora voi le dați importanța, îi interesează pe cei pentru care pregătiți toate astea.
-Dar e o forma de egocentrism și vanitate fără margini să-ți imaginezi că tot efortul feminin de a se înfrumuseța, este doar pentru a plăcea sexului opus, îmi aduc eu aminte că i-am răspuns, dar și replica lui,
-Acceptă atunci că și femeile dau dovada de o ipocrizie fără margini dacă nu recunosc asta. De fapt atracția sexuală și criteriile după care voi ne alegeți, sunt elementele care stau la baza a tot ceea ce este azi societatea modernă. De la invenția roții, care ne aducea mai repede în brațele femeii iubite, până la războiul de unde ne întorceam acasă cu pradă bogată, tot pentru a vă impresiona, de la felul în care ne-am angajat mereu în competiție unul cu altul, în toate domeniile în care am luptat ca să obținem confirmarea, totul a fost pentru a fi cel mai bun, pentru a ajunge la mâna și la inima ei, a femeii...pentru ce altceva? De partea cealaltă, femeia a fost cea care a ales și criteriile alese de ea au stat la baza confruntării care ne-a împins înainte. Motorul evoluției, zic eu, dat naiba de eficient și cu un randament care cred ca l-a speriat și pe Creator.
Mă priveam deci în oglinda din toaleta aeroportului destul de mulțumită. Îmi pusesem o fustă la o palmă deasupra genunchilor, o bluza albă și un sacou culoarea oului de rață, pantofi fără tocuri, dar aveam, în schimb, în geanta de voiaj, lenjerie nouă, care speram să reușească să mă facă exact așa cum promitea reclama, irezistibilă.
Și totuși, începeam să mă îndoiesc că pe Alex îl va mai interesa cum arată lenjeria mea, după ce îl voi obliga să mai facă încă 300 km până la Tulcea, după patru luni de abstinentă. De fapt, probabil că nu o să-l intereseze nici cum arăt eu, sau nici dacă-s eu sau alta, mă amuzam eu în sinea mea, sperând că și lui o să i se pară surpriza la fel de amuzantă. Sau oportună...
Dar, în fine, în difuzoare se auzea anunțul că avionul de Tel Aviv a aterizat, era momentul să las oglinda, tot restul în urmă și să merg să-mi încep noua viată, definitiv alături de bărbatul pe care eram, în acel moment, convinsă că-l iubesc.
M-am așezat în zona în care îmi spusese la telefon să stau.
-Facem o convenție, ca să ne fie ușor și să nu ne rătăcim niciodată prin aeroporturi. De fiecare dată vom ieși prin stânga și ne vom aștepta doar pe acea parte. Așa încât nu vom avea niciodată emoții și nu vom purta discuții inutile...da, Iulia?
Ce bine, mă gândeam eu în acele momente, din nou am reușit să găsesc un bărbat dispus să-mi explice cu mare claritate ce trebuie să fac, să fie bine. Probabil par genul care mă pierd ușor, am mai apucat să-mi zic și ridicată pe vârfuri îl văd pe Alex împingând un căruț metalic pe care erau așezate sub forma unei piramide, trei valize, de trei dimensiuni diferite. Alex și mai alb la tâmple, dar bronzat și cu un zâmbet năucitor. Arata cu adevărat ca un om fericit că se întoarce acasă.
I-am ieșit în întâmpinare, iar el când m-a văzut a împins căruțul, a deschis brațele și în sfârșit s-a întâmplat ceea ce doream din ziua, când, cu patru luni în urmă, ne-am despărțit tot aici, pe aeroport. M-a strâns în brațe până a început să mă doară și l-am auzit ca-mi spune la ureche,
-În sfârșit iubita... hai să ajungem repede acasă.
Se întoarce, apucă cu nădejde bara căruțului și își face loc prin mulțime, luând ieșirea spre parcare. Îl urmăresc, ajungem la mașină, încep să caut în geantă după cheie, caut și constat îngrozită că nu e nicăieri. Ridic privirea disperată și îl văd că așteaptă cu mâna întinsă, iar eu intru de-a binelea în panică,
-Nu-i...zic eu.
-Ce nu-i, mă întreabă el și văd cum îi dispare zâmbetul.
-Cheia...am pierdut cheia.
-Nu, n-ai pierdut-o, e pusă bine...în contact. Asta a zis și nu părea că se bucură prea tare. Dar nu-mi pasă, răsuflu ușurată și mă reped să-l ajut să urce totul în portbagaj.
-Alex, trebuie sa-ți spun ceva...Nu vreau să mergem acasă, am rezervat o cameră la Hotel Delta în Tulcea. Te vreau două zile, doar pentru mine, atât de mult mi-a fost dor, încât nu concep să te împart cu nimeni. Dacă nu ești de acord, e ok, mergem acasă, dar mie mi-ar plăcea să accepți deși sunt sigură că ești obosit și că îți va fi greu să conduci 300 km. Ce spui?
Se întoarse spre mine, mă apucă cu mâna stângă de ceafă, mă trase spre el și mă sărută apăsat pe buze. Apoi îmi dă drumul, pornește mașina și îl aud ca spune,
-Nu-s obosit deloc și cred că este o idee excelentă, o surpriză grozavă și mă bucur că vom petrece două zile, numai noi doi. Bravo iubito, este tot ce mi-aș fi putut dori. Dar ce vor spune Emma și mama ta, mă mai întrebă el.
-Nimic, cu ele am aranjat și să știi că nu a fost nici simplu și nici ieftin…
Alex deja era pe DN1 și pe sub podul de la intrarea în Otopeni, a făcut stânga și s-a încadrat pe centura orașului, plină de gropi și foarte aglomerată, pentru a ieși pe șoseaua ce ducea spre Hârsova și apoi la Tulcea.
Pe drum mi-a povestit despre cum s-au desfășurat lucrurile după întoarcerea lui din vacanța. Lucrarea era foarte avansată, deci niciun pericol să nu fie gata la termen și cu toate astea apăruseră din ce în ce mai multe discuții, în primul rând din cauza plăților, de fiecare dată beneficiarul încercând să schimbe regulile jocului din mers, așa cum îi convenea și cum i se părea că iese mai ieftin.
-Îți dai seama că mi-am asumat, din capul locului, responsabilitatea de a-mi plăti oamenii corect și la timp, iar în ultimile două luni aproape că nu am reușit. Cum este complicat și foarte scump să îți ceri drepturile în instanța, am ales să îmi păstrez firea și să negociez continuu. Câștigam aproape mereu, pentru că eram persuasiv, fiind și cel mai motivat. Dar am obosit și chiar mi s-a făcut dor de casă. Am încheiat socotelile fără a termina ultimul bloc și după o discuție cu băieții, după ce le-am spus ce am hotărât, l-am anunțat pe Robert să caute alt șef de lucrare și să vină să renegocieze banii oamenilor.
-Da, știu că este acolo, dar când a plecat nu mi-a dat multe amănunte. Nu am știut că problema banilor nu s-a rezolvat. Este rău platnic, sau ce?
- Este zgârcit și încearcă, dacă ține...Până la urmă a plătit, foarte greu și nu tot, dar normal era să respecte contractul și atât. În sfârșit, a profitat și de o hibă a contractului și despre asta o să vorbesc cu prima ocazie cu Robert. Pană la urmă am copiile tuturor situațiilor de lucrări cu mine, tot ceea ce a fost executat, acceptat și semnat de reprezentanții beneficiarului. Cu toate astea, noi turnam o cantitate de beton și eram plătiți pentru mult mai puțin, invocându-se timpul când a fost prea frig, sărbătorile, când a plouat...prostii. Alex tăcu pârând că se concentrează la drum, dar în mod evident se adâncise în gânduri. Era încruntat și nemulțumit.
-Mi-am dat cuvântul în fața acelor oameni și a trebuit să mi-l respect. A fost greu când putea să fie simplu, dar în ziua când mi s-a spus că am fost pus șef și nu lider de sindicat, mi-am dat seama că nu mai au de gând să respecte angajamentele. Așa că am pus cărțile pe masă, le-am spus oamenilor cum stă treaba și am plecat.
-Deci necinstiți, de fapt...zic eu și mă întristez, nu așa îmi imaginam că vor ajunge relațiile cu principalul client al firmei la care lucram. Speram ca Robert să rezolve cumva situația să nu fim nevoiți să renunțam la el. Aveam încredere în Robert...
-Am încredere în Robert, spun eu cu voce tare, sunt sigură că totul se va rezolva și mă bucur că ai decis să te întorci acasă. Vom vedea ce va fi, zic eu și îmi pun mâna pe mâna lui. Mi-o ia și o sărută, zâmbește și îmi place să-i văd profilul frumos în lumina roșie a amurgului de afară.
O toamnă frumoasă, cu mii de culori aruncate pe dealurile care se ondulau de o parte și alta a șoselei. Erau acoperite cu păduri care parcă acum își alegeau culorile din strălucirea ultimelor raze de soare, strecurate de pe linia orizontului, în toate nuanțele de roșu și portocaliu, printre norii parcă special puși pentru obținerea unui efect fabulos. Ca un cadou pentru lumea asta, trimis din altă lume.
-Cât este de frumos, Alex. Nu am fost niciodată pe aici, dar parcă peisajul e desprins dintr-un basm, pare o mare încremenită și pictată în toate culorile lumii. Îmi imaginam Dobrogea aridă, dar e încă verde, vie chiar și acum în toamnă târzie.
-Stai să vezi Delta, deși acum nu vom avea timp să ți-o arăt, dar iți promit că ne vom întoarce curând, ai să vezi...îmi spuse el și îl simt la fel de copleșit de frumusețea din jur.
Trecusem podul la Vadul Oii și acum drumul se desfășura ca o panglică aruncată pe dealurile domoale, un drum surprinzător de bun, pe care Alex rula acum cu o viteză aproape dublă față de cea permisă. Eram numai noi pe șosea, nu se vedea nicio mașina în fața și nimic în urmă.
La un moment dat, urcăm în vârful unei coline. iar pe coborâre, în afara drumului care cotea ușor, pe partea acoperită de tufele de pe margine, aștepta, cine știe de când, o mașină de poliție cu radar. Ne-au oprit, bineînțeles. În pustietatea aia, așezați atât de bine, stăteau la pândă , că doar nu dirijau traficul.
Alex scoase din torpedou actele mașinii și din buzunar portmoneul, scoase o bancnotă de 50 dolari și o strecură între filele buletinului. Era clar că mai făcuse asta. Polițistul aștepta lângă mașina lui, parcă special să-și termine Alex pregătirile și apoi se apropie, se prezentă și ceru actele.
-Știți că v-am prins circulând cu 180 km pe oră? Pe porțiunea asta, aveți idee care e viteza legală cu care trebuia să circulați? Întrebă el privind peste capota mașinii și legănându-se de pe vârfuri pe călcâie.
Alex îi dădu actele și începu să-i explice ce știa el în privința vitezei legale și insistă pe partea cu promisiunile solemne că nu mai face.
Polițistul se uită bine, insistă pe paginile din buletin, după care se aplecă și întrebă.
-Dar unde vă grăbeați așa?
-La Tulcea, pentru două zile, delegație, zice Alex și zâmbi diafan.
-Suntem doi...zice cel care stătea în picioare lângă mașină și mie nu-mi vine să cred ce-mi aud urechile. Nu mă pot abține…
-Și ce, nu se poate împărți decât dacă o rupi în două?
-Iulia, vai...mă scuzați, colega mea nu știe nimic despre șofat și nici în ce mare culpă mă aflu, vă rog să nu o luați în seamă, e obosită și o doare foarte tare capul.
-Sancțiunea pentru infracțiunea comisa e ridicarea carnetului pentru trei lui și amendă, zice tipul cu voce gravă și se întoarce cu spatele și se duce la el în mașină, probabil să-i explice colegului că din cauza unei nebune, ei se vor duce, în seara asta, acasă, fără pradă.
-Iulia, Dumnezeule, ce faci...idiotul ăsta îmi ia carnetul, te rog, nu mai scoate niciun cuvânt. Am eu niște cunoștințe, dar e târziu, n-am ce face azi, chiar o sa am nevoie sa ma mișc mult, nu pot rămâne fără carnet, taci și nu te mișca de aici. Din momentul ăsta nu mai scoți o vorbă. Coboară din mașină și mi se pare că a trântit, mai tare decât era normal, portiera.
Se duse lângă Dacia celor doi oameni ai legii, se aplecă și începu o negociere pe care nu o auzeam și sincer, nici nu mi-o puteam imagina. A durat mult, enorm, nu puteam sa-mi dau seama ce au atât de discutat, dar în final, îl văd pe Alex că se ridică, își bagă actele în portmoneu și urcă în mașină cu o mină serioasă.
-Să fie regulă de acum, niciodată când ne oprește poliția nu mai intervi. Mă lași să mă descurc singur, pot să o fac, știu să o fac și oricum e aiurea când o femeie intervine în discuția dintre mai mulți bărbați, mai ales când unul e șofer și ceilalți sunt polițiști. Doamne nu pot să cred, ăla cu carnetul meu în mână și tu făceai pe ironica…
Oftez și mă gândesc dacă are vreun rost să deschid acum o discuție pe tema regulilor pe care el le impune și eu trebuie să le respect. Puțină ironie față de regulile lui, ar mai încăpea, mă gândesc eu dar mă hotărăsc ca cel puțin azi, să nu mai spun nimic. Deja se făcuse noapte, ne era foame, eram obosiți și până la Tulcea mai era o bucată de drum. Zic totuși…
-Inacceptabil, asemenea atitudine din partea unor oameni în uniformă, ca tâlharii la drumul mare, ar trebui reclamați, sunt sigură că șefii lor, dacă ar ști, ar face ceva ca să-i învețe regulamentul. Sau i-ar da afară…
-Aiurea, pe ce lume trăiești, din ce colectează, plătesc o parte șefilor ca să-și păstreze postul și pentru mai știu eu ce avantaje, e un mecanism bine uns. Deocamdată asta e, nu-mi imaginez când nu se va mai întâmpla asta, așa cum nu-mi imaginez că s-ar putea întâmpla în Israel. Acolo așa ceva este exclus, de fapt în orice țară civilizată. Dar la naiba, hai să nu ne pierdem buna dispoziție, mi-e foame, aș mânca ceva, dar și mai tare mi-e foame de tine, îmi zice Alex pe alt ton și-mi cuprinse genunchiul în palmă. Ah, iubito, ce dor mi-a fost de tine, au fost mult mai greu de suportat astea patru luni, decât primele șase.
-Cât le-ai dat până la urmă? Întreb eu nemulțumită totuși de deznodământul întâmplării.
-Păi cât au cerut, 100 dolari. Până la urmă, totuși, m-au prins cu viteza mare, nu puteau să mă ierte, mie îmi place să alerg, sunt obișnuit. Când pot sa fac asta și să-mi păstrez carnetul, asta e...îl aud pe Alex expunându-mi în câteva fraze filozofia lui de șofer. Simt că-i rândul meu să-i fac morală.
-Și totuși viteza e periculoasă oricât de bun șofer ai fi, drumurile, la noi, sunt proaste, seara te întâlnești cu căruțe și bicicliști fără nicio lumină de avertizare, câini fără stăpân, la țară sunt vaci care merg singure pe drum, cai, copii nesupravegheați, ce garanție ai că la 180 km la oră, dacă îți apare ceva în fața mai poți să controlezi mașina? Nu mai bine mergi cu viteza legală?
-Nu mai bine vorbim noi despre altceva? Uite, pe aici erau înainte podgorii renumite. Se făcea vinul de Niculițel, acum văd că le-au lăsat în paragină, schimbă Alex vorba, vizibil iritat de lecția mea de conduită în trafic, pe care nu considera că am dreptul să i-o țin având în vedere experiența și aventurile mele rutiere din scurta perioada în care începusem să mă deplasez cu mașina. Nu mă numeam șofer, doar mă deplasam, pentru că după părerea lui Alex, după 10.000 km un începător învață să stăpânească mașina, devine șofer după 100.000 și șofer bun după un milion de km.
Am ajuns pe întuneric la hotelul așezat frumos, în capătul falezei, de unde se vedea tot orașul ce se întindea pe malul fluviului care și pentru mine dar și pentru Alex, era, din unghiuri diferite, un serios punct de referință.
Nu fusesem niciodată în deltă, dar am simțit că Dunărea ne poate lega atunci când am văzut că și pentru el apropierea de apa asta era la fel de importantă și încărcată de emoții ca și pentru mine. Iar el promitea că mă va face să iubesc Dunărea și mai tare și că delta ei ne va fi rai, aici pe pământ.
