La Traian

4.Intre ape.

Cand mergi la pescuit te trezesti devreme, bine ar fi sa te prinda rasaritul pe balta. Bine, dar nu neaparat, mai ales daca nu esti matinal, daca scopul e sa te odihnesti si daca hrana copiilor tai nu depinde de cat peste prinzi.

Teoria pe care o cunosc eu spune ca stiuca mananca mult toamna tarziu, se pregateste pentru iarna grea si mai ales pentru perioada cand ingreunata de purtatul icrelor, se misca mai greu, deci vaneaza mai putin. Vara e sprintena, dar mofturoasa, atacurile sunt fulgeratoare, desi are si momente cand lancezeste in apa calaie. Pestele asta, atat de frumos si care a creat in jurul lui adevarate obsesii, are faze ce se succed cu frecventa celor lunare, iar la modul concret ii cad dintii din cand in cand si e inactiva, sau ii cresc dinti noi, puternici si atunci profita devenind extrem de rapace.

Ataca lingurita, momeala care o scoate din sarite mai degraba decat ca ar confunda-o cu un pestisor, iar in privinta acestor mici si stralucitoare placute de metal, imaginatia producatorilor a depasit cote de invidiat chiar si de catre marii designeri de bijuterii....Linguritele au ochisori, codite, slozi, au liniute holografice, culori sidefate, sunt mobile si prin forma si felul cum strabat apa dau intregii miscari nuante subtile ce pot pacali pe oricine, dar un biet peste fara minte.

Ei bine , pescuitul la stiuca este unul dintre cele mai spectaculoase, deoarece desi e un peste teritorial, trebuie sa-l cauti, asta presupunand o lunga plimbare cu barca, in ritmul in care barcagiul trage relaxat de vasle, in general fiind cautata la baza stufului ce margineste lacul sau canalul, in papurisul ce creste in mijlocul apei de mica adancime, sau in covorul de iarba ce abunda vara si care toamna incepe sa putrezeasca, devenind pentru barca si lingurita ce trebuie sa o strabata, un adevarat hatis.

Este un pescuit spectaculos si prin felul in care lupta acest peste sa scape de carlig, lupta ce devine de-a dreptul teribila, cu cat stiuca este mai mare. Atunci are tot felul de metode directe sau de strategie, se rasuceste dupa bete si stufuri, face intoarceri brusce si salturi inalte din apa, stie sa frece firul de fundul barcii si stie sa te muste cand urcata in barca isi miscoreaza sansele de a supravietui, continund sa lupte, sa te atace, neavand de unde sa stie ca prinsa de unii ca noi, are sanse de 100 % sa scape cu viata...

Din punct de vedere gastronomic, eu cred ca sunt zeci de specii mult mai gustoase, carnea fiind fada , fara pic de grasime, stiuca fiind buna doar fiarta putin cu legume si maioneza, sau prajita tot foarte putin, cu conditia sa fie foarte proaspata. In schimb pastrata in congelator, nu are nici un gust, e chiar pacat sa o scoti din mediul ei si sa o consideri hrana, puiul de gaina fiind si mai gustos si mai ieftin.

Momentul cand ne-am petrecut cu alta barca, in care stiuci mici cat niste creioane, zaceau moarte umpland o galeata intreaga, ne-a facut sa intelegem ca oricat de mult am evolua, multi dintre noi nu pot depasi stadiul primar in care asa isi asigurau hrana. Ca sa ajungi in delta, sa te cazezi undeva, sa inchiriezi o barca, cu sau fara barcagiu, ajunge sa te coste cam cat ai cumpara cateva zeci de kilograme de peste scump. De cei care vaneaza nici nu discut, daca are bani sa vaneze, are si sa manace, iar daca omoara o caprioara, orice ar face nu o mai poate aduce la viata. Pescarul poate elibera pestele, iar dintr-o galeata de icre, poate popula o balta. Caprioara face un pui pe an si impuscata fiind, nu se mai poate face nimic. Dar sunt multi care pun in discutie asemanarea dintre pescari si vanatori. Eu nu pierd nici o ocazie sa spun ce cred despre vanatori si anume, ca sportul pe care il practica e de fapt placerea de a ucide. L-am intrebat pe cel cu puii de stiuca ,,de ce le-ai luat omule asa de mici,, si raspunsul ,,pescarului,, care isi arata prada fericit, spunand ca sunt bune si asa, ne-a facut sa ne amintim ca nu numai vanatorii dar sunt si pescari ce cred ca totul li se cuvine. Exista reguli nescrise , ale bunului simt si prin lege se reglementeaza pescuitul, dar nu intereseaza pe toata lumea, cel putin nu pe cel pomenit mai sus, din nefericire nu intereseaza pe multi altii ca el.

In privinta vanatorilor sunt multe de spus, oricum, aflati in delta cu acest scop, multi nu au avut incotro si au trebuit sa-mi asculte teoriile, si sa inteleaga faptul ca pot aparea in ochii altora pur si simplu intr-o lumina respingatoare , atat timp cat nu sunt nevoiti sa faca asta pentru a se apara, pentru a-si salva recoltele, sau pentru a-si hrani familia.

Sunt zile cand nu vezi exemplare mari, cand numai aceste ,, creioane,, parca au voie sa iasa la vanat si atunci faci sport intreaga zi, fiind deosebit de amuzant sa le urmaresti. Vin in grup dupa lingurita si de cele mai multe ori iti dai seama ca o fac din curioziate. Se apropie de barca si in fata obstacolului, dupa ce pescarul trage momeala din apa, raman descumpanite, uitandu-se nedumerite in jur, dupa care se intorc si se strecoara fara graba printre ierburile ce cresc pe fundul apei. Cand este prinsa, stiuca mica trebuie tinuta cu atentie pentru a nu se rani cand ii extragi carligul. In acelasi timp e bine sa te feresti de gura plina de dintii mici si ascutiti ca acele si sa umbli cu ea la fel de atent cand brusc devine rigida si face pe moarta. Pur si simplu intepeneste, nu mai misca, iar cand isi da seama ca o ti la suprafata apei, ca e libera si palma ta doar o sustine, pleaca ca o sageata si nu trebuie sa te mire prea tare, ca isi trage sufletul si se intoarce sa-ti alerge inca o data lingurita si chiar o musca din nou.

Am vazut cu ochii mei doua care isi disputau acelasi pestisor de metal, din pacate doar una a ramas in competitie, cealalta devenind la randul ei prada pentru o stiuca mare, careia i se atrasese atentia de vanzoleala ce se desfasura tocmai in dreptul locului ei de panda.

Sau am vazut stiuci mari, de peste doua kg care purtau pe corp semnele unor dinti colosali, dovada ca cel care le lasase cicatricile, fusese un exemplar cu mult mai mare. De fapt stiuca mare, in habitatul ei nu are nici un dusman in afara de om, iar faptul ca icrele sunt foarte bune si scumpe, face ca si acest peste sa fie afectat mult de lacomia celui mai performant pradator.

Noi doi reusim sa ne suportam o zi intreaga si sa folosim aceeasi barca. Cand Val merge la pescuit cu alti prieteni pescari, atunci prefera sa fie singur, bucurandu-se doar de compania barcagiului, adica de liniste. De obicei e Cristi cel care , cand nu conduce barca cu motorul, trece in mijlocul ei unde sunt vaslele si trage de ele incet, trebuind ca mersul sa fie lin, nu foarte grabit, iar din cand in cand, langa un loc interesant, sa poata tine barca pe loc, chiar daca bate vantul, sunt valuri, sau se afla in plin curent.

Barcagiul nostru preferat este cel cu care am urcat prima data intr-o barca la Traian, ne place ca om si este foarte priceput. Cunoaste bine si Dunavatul si bazinele Holbinei, cunoaste traseele pe canale si din fericire nu ne-a ratacit niciodata. Pe lacuri si ghioluri , se intampla ca intrarile si iesirile sa fie la un moment dat camuflate de cocioace, insulite plutitoare in deriva, care duse de vant, schimba geografia locului si stiu multe situatii cand turistii veniti in plimbare sau la pescuit , au petrecut noaptea in barca, cautand in van iesirea.

Pe alta parte Cristi e renumit si pentru cat de distrat poate fi uneori, cum uita el acasa lucruri importante, cum daca nu esti atent poate pleca si cu rezervorul de motorina aproape gol, asa incat nu te rataceste, dar poti sa te trezesti foarte departe de mal fara putinta de a te intoarce cu motorul, ramas pur si simplu fara combustibil.

O data, avansand in functie si fiind investit cu noi responsabilitati, a reusit sa lase toate barcile iesite in acea zi, fara alimentare, asa incat, una dupa alta, cu turisti sau pescari, barcile cereau la vremea apusului ajutor. In final o barca puternica , venita de la pensiune, le-a strans pe toate, le-au legat una de alta si in sir indian am reusit sa ajungem tarziu in noapte, la mal. Era frig, ploua mocaneste si in multe barci erau copii. In intuneric, voci diferite cereau razbunare, faceau planuri in sensul asta, toti dorindu-si sa-l gaseasca si sa-l rasplateasca pe Cristi dupa merit. Colegii lui Cristi, multi dintre ei cu porecle amuzante, Soarecu Mic, Soarecu Mare, 48, Titi Nebunu, Gheonoaia....toti foarte tineri, nu scapau nici un prilej sa se distreze si nici sa-i distreze pe cei pe care-i numeau oaspeti. Pana la urma misiunea nu era intotdeauna foarte usoara, oamenii veneau sa pescuiasca, sa viziteze delta, sa se simta bine si mai presus de orice trebuiau sa fie in siguranta. L-am acoperit pe Cristi , spunand ca suntem cu alt barcagiu, un nene in varsta care nu prea vorbea nici cand era intrebat, iar vinovatul a tacut chitic, ascuns sub o pelerina, rugandu-se sa nu fie recunoscut.

Imi aduc aminte, acum ca a venit vorba de Cristi si momentele lui de glorie, cand intr-o expeditie in care invitasem mai multi prieteni, Cristi a uitat in masina, la ponton, mancarea pe care trebuia sa o avem la pranz, iar alta data tot departe de lumea civilizata, ne-am trezit ca trebuia sa mancam frigarui de peste, fara sare si fara paine, iar de lamai nu mai vorbesc.

Trebuie insa spus si ca cea mai buna ciorba de peste din viata mea, a fost facuta de Cristi pe marginea baltii in Holbina 2 si definitiv cele mai bune frigarui de scrumbie tot el le facea. Le facea...sunt sigura , chiar pot paria ca si azi ii ies la fel de bune, iar daca arunca si niste bucati mari de paine prospata in jar, totul capata proportii epopeice. Adevarul e ca era minunat, ne opream pe un dig, sau pe o insula, strangeam vreascuri, faceam focul, pregateam pestele si ne bucuram de el, era momentul special ale zilei, si nu conta daca prindeam peste sau nu.

In barca dialogul intre Cristi si Val, putea ajunge in termeni care ar fi mirat pe oricine ii cunostea si mai ales pe cei care stiau ca Val este un pescar orgolios, dar cum sa te superi, cum sa-l certi pe Cristi ? Cu mult mai tanar ca noi, in exercitiul misiunii sale de barcagiu si ghid, el critica si ne indruma , asumandu-si rolul de mentor. Spunea ca fumam prea mult, ca aruncam fara gratie si ca incepatorii, ca pierdem timpul si aruncam banii pe ferestra, in loc sa facem ceea ce trebuie, lucrul pentru care am venit in delta si pentru care ne aflam la el in barca, adica sa prindem peste. Noi ne plangeam ca ne alearga pe balta ca la curse si ca acolo unde gasim noi peste, Cristi pune semn, sa stie unde sa aduca, dupa ce plecam noi clientii,, importanti ,, La gluma asta chiar nu s-a prins si a luat-o in serios, jurand ca nu aduce pe nimeni unde am gasit, sau am scapat noi pesti mari , atunci ne-a si declarat ca noi suntem clientii lui favoriti si mai ca-i dadusera lacrimile. Apoi critica cea mai dureroasa era ca dupa ce venisem de la 3000 km , scrumbia fusese prea putin facuta, in sange si ca daca ar fi vrut, daca i-ar fi pasat de noi, ar fi iesit o masa pe cinste, dar asa, probabil ca tot clientii importanti...

Pentru Cristi, mai putin eu care dormeam in barca de rupeam, Val era un client dificil. Nu-l trezea prea devreme, dar pescuia pana tarziu, fiind ultimii care ajungeam seara la pensiune. Nu se oprea din lansat decat la pranz, cat manca si era foarte pretentios la felul cum trebuia sa inainteze barca pe apa, la ce distanta fata de mal, la felul cum se purta Cristi cu pestele prins, ce trebuia eliberat.

Cristi face frigarui de scrumbie ca nimeni altul, iar ce este foarte important , este curat, nu-ti este sila sa mananci din mana lui...Frigaruile de scrumbie sunt atat de importante in povestea mea incat ma gandesc sa le rezerv un capitol intreg. Ma gandesc ca totusi mai bine le dezvalui farmecul si atractia incet , mi-ar placea sa reusesc sa o fac de tot atatea ori, de cate ori chiar s-a intamplat sa ne bucuram de ele.

In limbajul local, adica in rusa se numeste ,,saslac,, si sunt scrumbii crestate, date cu sare si infipte in tepuse facute din lemn verde. Pe foc, adica deasupra lui, abia atinse de flacara , se prajesc in grasimea proprie, fiind atat de bune si deosebite incat, nu o data, au fost motivul principal pentru care ne aflam in momentul respectiv acolo si nu in alta parte.

Scrumbia urca pe Dunare la inceputul primaverii, vine din mare grasa si parcurge o buna bucata de fluviu inotand in amonte unde depune icrele. Atunci pescarii arunca plasele in Dunare si bancuri intregi isi termina calatoria devenind legenda.

In fiecare an, cand apar primele scrumbii, vine si telefonul de la Cristi, care stie ce sa spuna si cum sa ne provoace o calatorie in delta , devenita peste noapte prioritate. Chiar asa a fost intr-un an, cand intr-o zi m-am trezit cu un telefon la cateva minute dupa ce Val urcase in masina si plecase la treaba.

-Fa bagajele, plecam in Romania...maine!

M-am si speriat, pe vremea aceea in tara mai aveam copilul la scoala si pe maica-mea pe post de supraveghetor, iar o veste de plecare asa grabnica, nu avea cum sa-mi sune bine.

Speriata am cerut lamuriri si le-am primit.

-A sunat Cristi, a inceput sa urce scrumbia pe Dunare. Astept de un an, trebuie sa fim acolo. Si asa a fost, am plecat a doua zi...

Saslacul, dupa ce noi i-am devenit fani pe vecie, a fost apoi prezentat cu mare pompa de fiecare data cand am avut in vizita prieteni din strainatate si pe care voiam sa-i impresionam cu ceea ce avem mai bun si mai frumos in Romania. Cand ajung in delta, raman uimiti de cate lucruri minunate nu stim sa ne bucuram noi, romanii.

De la un moment dat, Cristi a avut grija sa gasim scrumbie, e drept congelata, in fiecare luna din an, iar cei carora doream sa le aratam delta asa cum o stiam noi, asa cum o iubeam si cum ne bucuram noi de ea, primeau pe langa o portie de saslac si dependenta fata de ceea ce insemana placerile vietii de acolo, dintre ape.

Adevarul e ca povestesc la timpul trecut ce se intampla acum ceva timp, desi luna viitoare vrem sa ajungem din nou in delta, cand sper ca la un pahar de vin, Cristi dar si altii de acolo ma vor ajuta sa-mi amintesc mai multe momente ce merita povestite.

Cum a fost cu cei din Bacau, care voiau sa pescuiasca la sturion cu....arici.