O zi frumoasa de decembrie. Pot fi zile frumoase si in decembrie , cand nu scade temperatura sub 0 grade, cand nu bate vantul, cand apa e ,,neagra,, si mai ales, mai presus de toate, cand ai chef, cand te simti bine si te afli intr-un loc in care vrei sa fi, cu cine vrei sa fi...
Ajunsi in Romania si pusi la curent de Cristi ca nu a inghetat inca balta, ca stiuca trage ca niciodata, ca suntem asteptati si ca le mai e si dor de noi, am luat drumul deltei, aproape fara escala in Bucuresti. Am ajuns la debarcader, dupa ce cu greu am strabatut campul plin de noroi, pe care drumul abia ca se mai vedea, dar ce rost ar mai avea masinile 4x4 daca nu ar exista si drumuri pentru ele. Dupa ce m-am bucurat sa vad ca efectivul de caini de paza e intreg si cu la fel de sanatoasa pofta de mancare, am urcat in barca cu tot calabalacul, care iarna capata dimensiuni epopeice .Drumul pana la Dunavat , unde acum ne cazam de cate ori veneam la pescuit, la Traian, e de vis chiar si iarna. In continuare stuful auriu, nu verde ca vara si salciile batrane, aplecate peste luciu apei, face canalul sa para strajuit de fiinte fabuloase. Era frig, dar placerea de a fi inconjurat de atata lumina si sclipirea apei si aerul curat , taios de rece, dar atat de bun, te indemna sa-ti privesti parca in suflet, sa faci loc si sa pastrezi ca pe o rugaciune, senzatia de puritate, de zbor si liniste.
Lucrurile mergeau bine, fiind iarna , hotelul nu era plin, dar cum noi aveam nevoie si de o portie de odihna , chiar m-am bucurat ca nu era aglomerat. De fapt era cu putin inainte de sarbatori si lumea intreaga la cap, se ocupa cu ceea ce se face in acea perioada, mai putini erau cei care preferau o portie zdravana de ger, numai asa, ca sa o salute pe Coana Stiuca.
Dupa ce am facut ocolul locului, dupa ce am salutat pe toata lumea bipeda si patrupeda si dupa ce ne-am pus la curent cu noutatile, am facut planul pentru a doua zi. Urma sa ne trezim , ca de obicei, cu noaptea in cap pe la 9 si dupa cafea , sa o pornim insotiti de Mihai, Cristi intre timp fusese avansat la rangul de administrator, prin Dunavat, sa cutreiram incet si cu rabdare locurile cunoscute si sa vedem noul nostru barcagiu, ce poturi are de ,,vanzare,,
O noapte dormita intre ape, chiar daca este iarna , iti ofera un somn minunat, fara vise, aerul curat si zgomotele ce strabat stufarisul, fiind reteta care limpezeste mintea cea mai obosita. Dimineata, treziti de voie, imbracati cum stim de mult ca trebuie sa fim imbracati pentru o zi lunga pe balta, ne-am prezentat la barca unde Misu se agita, certandu-ne ca nu la ora aia pleaca la pescuit , pescarii seriosi... Prea dimineata pentru a-i da replica potrivita, am urcat in barca cu sculele, cutiile cu lingurite, punga cu apa si mancare si am pornit, incet, pe canal, cu gandul sa probam in primul rand locurile cunoscute.
In primul ghiol, cand am intrat, de fapt aici e de spus ca intratul asta se face cu varful barcii inainte, loc in care sta....el. Cam incomoda pozitia, suprafata fiind inclinata de o parte si de alta spre linia mediana a barcii, dar oferind avantajul ca in fiecare loc nou, arunca el primul, eu ramanand sa astept ori ca barca sa intre complet in ghiol, ori sa incep sa arunc cand partenerul meu isi alegea o parte a barcii si dadea numai pe directia aia. La inceput , cand imi faceam mana la aruncat lingurita, s-a intamplat de multe ori sa-i vad pe cei doi din barca, repezindu-se pe fundul ei, acoperindu-si capul si scotand strigate disperate. Nu s-a intamplat sa le infig lingurita, de fapt ancora ce sta legata de lingurita, in partile moi, organice, decat de foarte putine ori, chiar ma gandesc ca pot sa numar pe degetele de la o singura mana, datile cand s-a intamplat asta si totusi de fiecare data faceau din incident o adevarata tragedie. Treceam cu vederea si nu ma deranja prea tare, pentru ca stiam ca asa sunt barbatii...sensibili la durere.
In ziua aceea de decembrie, partenerul meu arunca de zor din varful barcii, Mihai povestea ce s-a mai intamplat in timpul cand nu ne vazusem, iar eu...priveam in zare, in apa, parca nu ma trezisem si sa scot mainile din manusi si sa incep ca caut lingurita potrivita, sa o leg de fir si sa ma pun in functiune, parca cerea un consum de energie prea mare. In final, mi-am aranjat obiectul muncii si am continuat sa motai cu el in brate.
Prea mult nu am putut sa stau pasiva, pentru ca in preajma era activitate intensa. Val arunca intruna , scapa sau prindea numai stiuca mica, dar asta facea sa fie si mai vesel si mai activ. Deja ma intreba ce fac, daca mi-e frica sa ne intrecem, iar eu i-am spus ca o sa arunc cand se duce aia mica la culcare si iese la plimbare mama ei , sau mai bine bunica....lor.
Si a trecut pranzul si dupa ce ne-am astamparat un pic foamea zgandarita si de cateva guri de vodca, au rusii dreptate , vodca incalzeste picioarele inghetate ca nimic altceva, m-am gandit ca e timpul sa ma apuc de treaba, de somnul de frumusete, inghesuita pe banca de langa motor, nici nu putea fi vorba, era deja prea frig...
Si am inceput sa arunc, asa intr-o doara, pentru ca intr-adevar cele mici parca plecasera la culcare, nu se mai misca nimic dupa linguritele noastre. Ei bine, cand a atacat lingurita , am vazut-o de departe, cred ca a venit de la trei metri si valul mi-a parut colosal. Am intepenit cu bratele ridicate si am inceput incet sa strang firul pe mulineta si cred ca am invartit-o de cateva ori, cand deodata a plecat cu o viteza si o forta care pe mine m-a dezechilibrat, iar pe biata mulineta a facut-o sa scrasneasca din toti rulmentii.
Am vazut parca cu coada ochiului cum nici Val si nici barcagiul nu faceau nici un gest. L-am auzit pe Val cum ii spunea lui Mihai,, tine cu orice pret barca pe loc,, iar din momentul ala si pana cand am vazut namila in barca, a durat mai mult de un sfert de ora. O aduceam langa mine si ea reusea sa se intoarca in stufaris in acelasi zgomot teribil pe care il facea mulineta, fortata la maxim. Ce fericire ca aveam fir textil, ca varga mea Berckley si mulineta Shimano fusesera alese pe criterii mai mult de fite,decat dupa raportul calitate pret. Caci pentru ce aveam eu in ancora, trebuia totul de top si iata ca acum se demonstra ca nu fusesem pretentioasa degeaba. La un momet dat, nu s-a mai repezit in stuful de pe malul ghiolului, ci a facut o miscare absolut surprinzatoare. S-a invartit dupa o mana de papura aflata chiar langa barca, mi-a innodat firul si m-am trezit intr-o situatie fara iesire. Dar eram cu un pescar adevarat in barca care putea sa-mi rapeasca , nefacand nimic si victoria si bucuria si nu as fi avut ce sa-i reprosez. El a gasit solutia pe care eu nu as fi stiut sa i-o ofer , chiar nu stiam ce ajutor sa-i cer. Si-l vad ca se repede cu mainile in apa ca ghiata si incepe sa rupa firele de papura. Daca cineva crede ca nu e mare lucru, sa incerce sa rupa un manunchi de stuf cu mainile goale, stuf ce isi infige radacinile in malul de pe fundul apei si scoate la suprafata tulpinile flexibile si frunzele taioase ca lamele. Ce mai ...eu mare pescar , dar el un adevarat erou. Caci cu tot firul meu textil, pana la urma namila rupea firul ,sau se scutura cumva de ancora si tot se ducea in treaba ei. Dar asa eliberata din stransoare si obosita, am reusit pentru ultima data sa o apropii de marginea barcii de unde barcagiul a ridicat-o si a tinut-o atarnand in toata lungimea, spendoarea si mirarea ca o avem scoasa din apa. Am facut poze, mai mult chicoteam decat vorbeam, eu insami nu prea intelegeam ce spun, eram realmente beata de fericire. Nu trebuia sa o cantaresc ca sa stiu ca e cea mai mare stiuca pe care o vazusem in viata mea in realitate. Oricum mentorul meu nu prinsese niciodata o stiuca mai mare de cinci kg, iar asta era clar mai mare. Nu am mai facut nimic, am strans si ne-am indreptat spre dig, in timpul asta incepand sa-mi compun deja in minte raspunsul pentru omagiile, laudele si admiratia cu care ma asteptam sa fiu inconjurata. In plus, am mai pus la cale un plan diabolic, asa ca intre pescari, eram datoare cu o ,, magarie,, Urma sa-i sun toti prietenii pescari si nepescari sa le relatez pe viu, de la fata locului, filmul prinderii monstrului, asa pentru respectarea adevarului istoric , spunand in gura mare ca nu-l cred totusi in stare sa indure cu demnitate pana la capat infrangerea si oferindu-i ca rasplata si recunostinta, posibilitatea si sansa sa faca o poza cu recordul meu. Imi aduc aminte ca ma privea cu mult mai multa dragoste, decat cand am deschis cutiuta primului inel cu diamant pe care si-a putut permite sa mi-l ofere. Si atunci ii radeau ochii, si atunci ma manca din priviri, dar asa cum ma privea in timp ce eu ma laudam la modul cel mai nesimtit cu putinta cu pestele prins, nu ma mai privise niciodata.
Acum trebuie sa recunosc ca sunt cateva lucruri pe care m-a invatat sa le fac si pe care le-am prins foarte bine. El spune ca are trei pasiuni: pescuitul si masinile, deci pot si eu sa recunosc la fel de deschis ca eu am mai multe printre care pescuitul, pictura, scrisul si....el.
In seara zilei de decembrie,cand am prins cel mai mare peste din viata mea, mi s-a oferit ocazia, sa ma simt inca o data si cu atat mai mult, cu adevarat fericita.
No hay comentarios:
Publicar un comentario