La Traian

3. In varful barcii...

Siguri de locul ce ne devenise atat de familiar, am inceput sa-l dezvaluim prietenilor si altora ce doreau sa pescuiasca, sa viziteze delta, sau doar sa petreaca cateva zile intr-un loc despre care auzisera atatea. Delta Dunarii e cu siguranta unica in Europa prin marimea ei, prin felul in care inca isi pastreaza zone nealterate de invazia tehnologiei si a ceea ce rezulta din contactul cu aceasta. Cei care stiu unde este si ce reprezinta , dar care nu au fost pana acolo niciodata, au o surpriza de proportii, grandoarea peisajului, salbaticia magica a locurilor, viata frematatoare din fiecare colt, oferind un spectacol pe care nu aveau cum sa si-l imagineze. Nu vreau sa devin aici un fel de ghid, nu vreau sa fac o descriere mai mult, sau mai putin literara a deltei in ansamblu, sau a locurilor pe care acum le cunosc bine si pe care m-as putea incumeta sa le descriu, dar e pacat si sa incerc sa o fac. Delta Dunarii trebuie sa fie ca abecedarul in primul an de scoala, trebuie sa fie primul loc vizitat de toti care isi zic romani, trebuie stiuta de toti cei care ajung pana acolo in cateva ore, aproape fara efort sau mare cheltuiala...si spun asta deoarece am aflat ca sunt multi care au traversat oceanul, au jucat la cazinou in Las Vegas si desi sunt romani, nu au pus in viata lor piciorul in Delta Dunarii. Trist...

Primii pe care i-am innebunit cu povestile si pe care i-am facut curiosi, au fost prietenii pescari ai sotului meu, fratele lui, pescar de asemenea si in grup, am plecat in prima expeditie care a generat si prima aventura, sau mai bine zis peripetie...de fapt a fost un accident in toata regula.

Pe vremea aceea pescuiam cu mare placere in incinta Dunavat. De la Murighiol, mergeam cativa kilometri peste un camp, pe o poteca formata din sleaurile altor masini si ajungeam la debarcaderul unde isi tinea Traian barcile. Atunci la inceput erau cateva, destul de modeste, cu motoare cumparate la mana a doua, ce reuseau de multe ori sa devina protagonistele zilei...te lasau cand iti era lumea mai draga, sau mai frig si nu o data ni s-a intamplat asta...

Locul era pazit zi si noapte, un amarat de pescar ce nu mai putea iesi cu plasele pe balta , sau o ruda saraca a cine stie cui, ajungea sa-si castige o paine tare greu in pustietatea aceea, alinare aducandu-i , mai ales in noptile pustii, cate un caine adus din Murighiol, sau venit acolo de te miri unde. Pe Laika am iubit-o in mod deosebit. Era o frumusete de caine, un ciobanesc german cu o privire blanda, care ne recunostea masina de la mare distanta. Nu degeaba indura ea viata grea de la marginea canalului , se putea plimba mandra la capatul oricarei lese , in orice oras, sau putea ca si ceilalti caini de la pensiune sa duca un trai de huzur, ca doar ce treaba aveau turistii nepescari, sau nevestele care se trezeau ca ramaneau singure toata ziua , in pensiunea ce se golea de barbati de cum dadea rasaritul, sau chiar dinainte.

Laika mancase pui, si pe cei de la pensiune si cand acestia se terminasera , trecuse la cei din sat, era deci deportata la ponton si era acolo de mult, cred ca e si acum. Acolo a facut si diferite serii de pui care, desi ciobanestii germani nu prea se plimbau prin zona , reuseau sa semene toti cu mama lor.

In timp ce eu ma ocupam sa impart in mod egal, la toti patrupezii paznici sau nu , parizerul taiat in bucati mici, Laika fiind singura care primea o portie ceva mai generoasa, lumea transporta in barci cutii, genti, scule, tot ce era necesar pentru o zi intreaga de pescuit, intr-o zi de noiembrie, cand afara erau doar 4 grade. Ne-am urcat curiosi in lotca ingusta ce parea extrem de fragila sub noi, supradimensionati de numeroasele randuri de haine. Nu mai mersesem cu ea, eram obisnuiti cu barci mai mari, dar acum eram multi si am primit ce s-a putut. Inca nu descoperisem beneficiile neoprenului, oricum era musai sa fim foarte gros imbracati, cel mai greu fiind drumul pe canale spre lacul unde urma sa pescuim. Dura mult oricum, iar atunci statea sa ploua si batea si vantul. In acelasi timp , am asteptat ca barcagiul sa se prezinte, era nou, nu mai fusesem la pescuit cu el, pe Cristi il cedasem celor care ne insoteau, dorindu-ne ca prima zi pentru ei sa fie la fel de reusita cum fusese nu de mult, prima zi acolo pentru noi .

-Cum zici ca te cheama? Zambind si pe un ton incurajator Val incerca sa stabileasca o relatie , cu baiatul incruntat, constient fiind ca de barcagiu, de felul cum vaslea, cum recunostea locurile, depindea in mare masura sa pescuim cu spor, sau sa ne pierdem ziua. Era foarte tanar, tare subtire imbracat, a mormait ceva si si-a luat locul in spatele barcii tragand de sfoara ce trebuia sa puna motorul in miscare. Ma gandeam ca de aceea nu e imbracat ca noi, pana pleaca asta, o sa fie deja transpirat, apoi e vant, o sa traga greu la rame, avem si ceva vodka in geanta, ii schimbam noi cumva starea asta, intunecata ca vremea de afara. Oameni amarati....macar de si-ar da seama ce bine e ca au gasit un loc unde au o mancare calda, un loc curat sa doarma...multi pareau ca nu avusesera de mult timp asa ceva. Asa arata si omul nostru, dar in realitate era doar un baiat din sat, din Murighiol, venit de curand in echipa lui Traian si care, ne anunta razand Cristi...e cam ciufut, de aia si-l striga lumea nu pe nume, ci cu porecla , asa-i ma Gheonoaie? Din nou a mormait ceva si s-a facut interesat mai mult de drumul ce se deschidea in fata decat de glumele colegilor lui.

Si-am plecat, in hamaiturile potailor mele satule, facand cu mana voiosi paznicului si el fericit si ,,cinstit,, cum se cuvine... am pornit in sir indian, trei barci cu motor, lotca noastra usoara si sprintena fiind prima, iar celelelate barci, asa numitele ,, laguna,, mai greoaie si pline,, in urma . Canalul destul de lat, facea dupa mai putin de trei sute de metri un viraj strans la stanga dupa care se indrepta si dupa alta portiune scurta , intram intr-un canal asa numit principal, care mergea spre inima deltei, spre Dunavat si de acolo mai departe spre Holbine, Piteasca si mai departe. Dupa cam un sfert de ora de mers, dupa ce am depasit cu putin intrarea ce se facea din canal la dreapta, in Lacul Razim, inaintand in aceeasi ordine, ma gandeam cu placere ca totusi nu e asa de rau, nu parea ca va ploua prea curand , caci asta era cu adevarat un motiv serios sa ratam ziua si sa ne intoarcem degraba. In varful barcii , dar cu spatele in vant, ochelarii pe nas si o sapca cu urechi de sub care cu greu mai puteai recunoaste personajul, sotul meu privea cu interes in adancul apei, usor aplecat spre marginea barcii, iar asta a fost ultimul lucru inainte sa-l vad ca ridica capul, tresare si da sa zica ceva. In urmatorul moment am simtit ca lotca se cabreaza, in zgomotul puternic al celor trei motoare s-a creat o stare confuza, violenta si fara sa-mi dau seama ce se intampla, am simtit niste brate ca ma apuca si trag de mine, ca trec prin apa, ca ma ud si m-am trezit pe fundul barcii in care cumnatul meu, imi spunea ,, stai calma ca a iesit, il vad...sigur a iesit,, Apuc si ma intorc si ce vad am senzatia ca e din alt film, lotca intoarsa cu fundul in sus si pe Val cu ochelarii pe nas, sapca cu urechi pe cap , plutea tinandu-se de barca rasturnata si mi-am dat seama ca tocmai revenise la suprafata. De fapt in momentul in care lotca s-a rasturnat, imi aduceam aminte ca el era un pic aplecat, deci sigur nu s-a putut tine de nimic, s-a dus direct la fund, iar hainele groase si multe de pe el, e clar ca i-au impiedicat orice miscare. Mi-am dat seama ca era deja prea mult, ca incotosmanat in halul ala, a avut puterea sa revina la suprafata.

Gheonoaia era calm, complet uscat, statea cuminte in aceeasi barca in care eram si eu, sarise primul ca o pisica in momentul in care si-a dat seama ca manevra pe care tocmai o facuse, va rasturna cu siguranta lotca ingusta.

In timp ce au recuperat si ultimul supravietuitor, culmea si tot ce se afla in lotca, desi apa era adanca de peste 4 metri , am inceput sa ne uitam in jur pentru a gasi un loc unde sa intoarcem lotca si mai ales sa gasim o solutie pentru cel care era ud si greu ca un pian , cu totul pe el imbibat de apa. Si era asa frig afara. Uda doar pana la mijloc, tremuram mai mult de emotie si spaima decat de frig. E greu de gasit pamant pe marginea unui canal marginit de stuf, dar in apropiere era un grup de trei salcii batrane si inspre ele ne-am indreptat. Habar nu aveam ce trebuia facut, ma uitam numai ca lui Val i se schimbase culoarea, batea puternic intr-un albastu intens, iar primul lucru cand am coborat, am vazut ca scotea cu viteza toate, dar absolut toate lucrurile dupa el. Dezbracat la piele, a inceput sa puna pe el din donatie publica ceea ce puteau scoate si la ceea ce puteau renunta cei din jur, iar rezultatul final ar fi fost foarte amuzant daca nu eram cu adevarat ingrijorata.

Imediat dupa aceea, cu Cristi in chip de pilot de curse pe apa, ne-am intreptat in cea mai mare vitez spre ponton, iar de acolo cu caldura din masina la maxim , am ajuns dupa aproape o ora inapoi la pensiune. Era pe vremea caloriferelor electrice, nici pomeneala de centrala care ne-a incalzit cum se cuvenea abia dupa vreo trei ani. Ne-am uscat hainele direct pe fierul incins, iar dupa doua ore, deja umblam din om in om incercand sa aflam unde era Cristi, care isi luase deja liber restul ziua si dormea bine mersi, ca omul cu treaba facuta. Cand a auzit ca urma sa ne intoarcem pe balta, ca doar eram deja uscati si ziua nu se terminase, nu s-a mirat prea mult caci ne cunostea de ceva timp.

Oricum a urmat o partia de pescuit extrem de rodnica, parca cumva locul incerca sa ne recompenseze pentru surpriza neplacuta, de parca nu Gheonoaia trasese de carma aiurea. De fapt ce se intamplase? Omul tinea carma in mana, dar gandurile ii erau in alta parte, nu a vazut decat in ultimul moment plasa intinsa chiar in fata lui, intre doua peturi si speriat ca va rupe elicea in sfoara groasa, pur si simplu a incercat sa evite obstacolul printr-o manevra ce s-a dovedit prea brusca pentru lotca oricum instabila. Atat a fost si a aparut povestea celor care dupa un asa incident neplacut, si-au uscat hainele si au iesit din nou la pescuit, reusind sa aibe chiar o zi de exceptie. Pescari adevarati, domnule....