La Traian

                                                                             Dunavat

 S-a auzit ca pe Dunavat se organizeaza un concurs de pescuit. Dunavatul este o incinta , formata din mai multe lacuri, canale, ghioluri si  insulite, la jumatate de ora de mers cu barca de la Murighiol. Era si este si azi principala destinatie a celor care veneau la pescuit, la Traian. Pe atunci la pensiunea din Murighiol, cei de acolo si multi dintre cei care veneau sa pescuiasca, se organizasera intr-o asociatie a pescarilor la rapitori, care avea ca principal scop protejarea speciilor de pesti si impiedicarea braconajului. De asemenea avea dreptul de a controla si sanctiona pescarii care luau cu ei pestele prins, peste care nu corespundea dimensiunii minime acceptate. Sperau si sa protejeze zona de cei care se luptau prin toate mijloacele sa concesioneze zone intinse de apa, pe care apoi le exploatau la maxim, pescuind industrial fara masura.
Incinta Dunavat era atunci in proprietatea unui tip pe care l-am vazut acolo de putine ori, de administrarea locului si exploatarea baltii ocupandu-se altcineva , un angajat care se purta exact ca un arendas dupa timpuri, ,,domnul,, Tasca.
Pentru a pescui in Dunavat se platea o taxa,  nu mica, plateau toti cei care erau in barca indiferent daca pescuiau sau nu si era interzis sa iei pestele acasa. Daca vroiai sa opresti un peste, trebuia sa-l cumperi si pretul unui kg era dublu decat daca il cumparai de la piata, desi era prins de tine si plateai taxa de pescuit. In fine,, domnul,, Tasca imi era ,,simpatic,, si cred ca si eu lui, in egala masura.
Cand s-a organizat concursul , avand ca sponsori principalii distribuitori de scule si materiale pentru pescuit, s-a inscris multa lume, ne-am inscris si noi, dar din pacate nu am ajuns la timp si am pierdut startul. De fapt nici nu eram eu partenerul sotului meu, ci fratele lui, eu fiind cea care formam ,,echipa de intretinere,,. Ajungand tarziu, dar avand taxa de concurs platita, ne-am eliberat de stresul concursului si detasati, am incercat chiar sa ne simtim bine. O zi pe balta costa un milion de lei vechi , iar o participare la concurs zece milioane. Mult, foarte mult, dar noi faceam parte din asociatia de pescari la rapitori, se hotarase participarea intregii asociatii  si nu puteam refuza invitatia...
De prins, in prima zi, nu s-a prins mai nimic. Mai mult decat atat, privind in jur mi-am dat seama ca multi erau acolo doar ca sa evadeze de acasa, multi fiind  insotiti de femei care pareau ca le sunt ,,secretare particulare,, mai putin sotii sau iubite. Seara, participantii la concurs s-au dezlantuit, uitand de spiritul sportiv al competitiei.
Pe digul care desparte incinta Dunavat de restul deltei, era construit un hotel in doua corpuri de cladire, de asemenea erau cazati concurenti si pe un ponton ancorat la marginea canalului si desi trecuse doar o zi din cele doua cat dura concursul, nimeni nu parea ca se gandeste ca a doua zi se va trezi  devreme.
Dadeau zorii cand s-a facut liniste si cred ca nici pestii nu au dormit in noaptea aceea , deoarece nici a doua zi nu s-au batut pe linguritele concurentilor, asa ca rezultatele au fost slabute, departe de asteptarile organizatorilor. Si totusi in dezamagirea generala, s-a intamplat un lucru pozitiv. Celor care au participat la concurs, care au platit acea taxa exorbitanta , in care nu era cuprinsa nici cazarea si nici masa pentru cele doua zile de jaf curat,  li s-a promis un an de scutire de taxa la intrarea in incinta Dunavat. Poate ca unora nu li s-a parut mare lucru, dar noi care mergem des acolo, am considerat ca a fost un gest de bunavointa, o tactica bine aplicata a unor investitori ce vroiau sa-si atraga si sa-si pastreze clientii...Asa am crezut atunci.
Am plecat acasa cu sufletul impacat, pana la urma nu fusese chiar asa rau.
Dupa ceva timp ne-am intors si cum aveam cartonul cu scutirea de taxa, ne-am dus linistiti la Dunavat.
Ca sa treci barca din canalul principal in incinta , trebuia sa traversezi  tot digul, impingand-o. De obicei pescarul si barcagiul, chiar insotiti de inca o persoana, asa cum eram eu, nu reuseau singuri si atunci se cerea ajutor celor de acolo. In afara de cele doua cladiri cu camere unde stateau turistii, mai era un soi de restaurant, o cherhana , mai multe spatii anexa si destul personal. Desi cineva venea mereu sa incaseze taxa de pescuit, era greu sa-i convingi, chiar daca le ofereai bani sau bautura , sa te ajute sa treci barca, iar intreaga operatiune devenea aproape de fiecare data o aventura in sine.
Cred ca mai exista o problema si anume ca cei de acolo erau si putin nervosi ca  nu cedam insistentelor si ne cazam tot in Murighiol la Traian, refuzand pensiunea lor completa. Au venit deci doi baieti zdraveni, s-au uitat pe cartonul pe care era trecuta scutirea de taxa si l-au chemat pe Tasca. El nu stia nimic, nu i se spusese nimic, ne-am dat seama ca ne-am bucurat de pomana, ca totul fusese o farsa. Tasca ne-a confirmat ca daca vrem sa pescuim in Dunavat trebuie sa platim in continuare taxa de un milion de persoana, cartonul era doar un souvenir pentru participantii la concurs, iar asta i se spusese  la telefon cand a intrebat  ce sa faca cu noi si cartonul nostru cu autograful marelui sef.
Am refuzat sa fim tratati in felul acesta si nu am mai trecut barca, am mers inainte, inca jumatate de ora,  pe canal pana la Holbina, unde e o zona publica. Pescarii lipoveni isi arunca acolo plasele, sunt mai multe lacuri mari, este peste destul si mare si mic, peisajul e de vis, capturi mari vin mai greu, dar macar nu plateai nimic unora ce nu meritau nici ,,buna ziua,, Acolo in Holbina ai cele mai multe sanse sa vezi coloniile de pelicani pe apa, sau patruland in zbor, cardurile de lebede si rate salbatice, micutele si galagioasele lisite, iar primavara pe toti cu bobocii dupa ei,  intr-un spectacol ce face delta noastra atat de speciala.
Discutia mea cu ,,domnul,, Tasca din ziua in care am renuntat sa mai pescuim la ei in incinta, a devenit de referinta. Barcagiul nostru a avut grija sa povesteasca si sa afle toata lumea ce fel de oameni sunt cei de la Dunavat. In hotelul lor putini veneau sa stea, traiau din taxa de pescuit ce-o impuneau pescarilor sportivi si din exploatarea pestelui, pe care il scoteau fara discernamant cu plasele. La un moment dat am auzit ca au secat incinta si au scos aproape tot....ce barbarie. Dupa o vreme au pus incinta Dunavat si tot ce era pe dig in vanzare. Traian si-a strans prietenii, si-au luat inima in dinti, s-au indatorat unei banci si au facut din locul acela un colt de rai. De atunci nu ne-am mai oprit  la Murighiol, ne-am despartit nu fara regret de casutele si terasele de stuf, dar am obtinut avantajul ca eram practic pe balta tot timpul, fara sa mai parcurgem in fiecare dimineata drumul peste camp, pe canale, desi acesta avea farmecul lui.
 Trecand  peste campul acela, intr-o dimineata de primavara, am inteles un lucru care mi-a schimbat total perspectiva asupra animalelor si a felului in care sunt ele capabile sa comunice.
Mergeam pe drumul de pamant si intr-o parte cineva facuse o groapa mare, pamantul scos formand o movilita in imediata apropiere. In groapa si pe movilita, cam douazeci de miei, toti la fel, albi toti....sareau in groapa , sau ieseau din ea si o vreme nici nu ne-au bagat in seama. Dar s-au oprit brusc din joaca lor nebuna, cand de mai departe, nici nu vazusem pana atunci unde erau oile, a venit in fuga doar una dintre ele, care s-a oprit cam la zece metri de grup si le-a ,, spus,, ceva. Doar atat si a fost destul, s-au oprit , s-au uitat  la ea, apoi s-au intors un moment spre noi si apoi toti ca unul , au luat-o la fuga dupa oaia ce fusese trimisa de celelalte, sa cheme mieii in siguranta langa turma...Acum poate sa-mi spuna oricine ca oile sunt animale proaste...au o problema cu orientarea in grup, de acord, dar proaste nu sunt, comunica intre ele si ca toate celelalte animale, au un fel specific de a gandi, de fapt...gandesc pur si simplu.