Dupa ce am obosit povestind, dupa ce pestele a fost fotografiat din toate pozitiile, comparat cu tot felul de obiecte ca sa se vada si in poze cat e de mare, dupa ce lumea s-a risipit si eu m-am mai calmat, oboseala de peste zi, datorata mai ales emotiilor si-a facut simtita prezenta. O moleseala placuta ma cuprinsese si nu-mi mai doream decat un pahar de vin bun si apoi sa dorm.
Ma gandeam ca cineva ar fi trebuit sa ma intrebe ce vreau, eram in sala unde lumea manca, sau isi petrecea seara la un pahar de vorba si stateam singura la masa, incepand sa-mi dau seama ca ce se intampla, nu e in ordine.
Intr-un sfarsit a aparut Cristi care mi-a spus ca Val e la ponton, e deja in barca, ca ma asteapta, dar nu asa ci imbracata bine, foarte bine. Ma gandeam ca e ceva legat tot de pestele meu mare, de faptul ca urma sa i se transforme capul in trofeu, ma gandeam la orice si la nimic si fara chef m-am dus si mi-am pus caciula, fularul, manusile si canadiana , salopeta de neopren era inca pe mine...La ponton in barca Val zambitor, mi-a intins mana , m-a ajutat sa urc si mi-a spus sa am rabdare. Mergem sa mancam in alta parte, captura mea trebuia sarbatorita si asta vom face.
Cristi a dat drumul la motor si am pornit incet pe canal, pe un intruneric de nu-ti vedeai nici mana. Incet incet , m-am obisnuit cu lipsa luminii, noaptea era friguroasa si fara nori, am inceput sa disting stelele, multe , covor de stele deasupra, iar luna era si ea acolo, atarnata deasupra peretelui de stuf ce marginea canalul. Sunetul noptii din delta nu poate fi descris in cuvinte. E ca o muzica indepartata, de la o petrecere cu fiinte nemaivazute, in locuri secrete, e ca un zvon, ca o chemare, e tot ce poate face ca nimic sa nu mai para ceea ce este.
Nu am mers mult si pe un mal, al unei insule micute, am vazut prima data focul. Un foc viu, vesel, din vreascuri uscate, aduse cu sigurata din alta parte, iar langa, foarte aproape, o masa de bambus cu scaune la fel, pe masa tacamuri, pahare de vin, vinul era tot acolo si langa foc Mihai, barcagiul care m-a ajutat sa-mi scot stiuca. Era tot un zambet, scrumbia era deja in tepuse, aproape gata...Cristi a coborat primul cu o cutie plina cu de toate, iar Val mi-a lansat invitatia la cina ,, Hai iubita sa mancam si noi ceva pe ziua de azi ,, Nu a reusit sa risipeasca vraja, lumina focului, fata de masa alba, umbrele crengilor, si trosnetul jarului, parca se invarteau in jurul meu. Primul pahar de vin a facut totul sa para desprins dintr-un basm, noaptea era ca de cristal, totul parand ca sclipeste, apa in lumina lunii, focul, ochii lui ....
Cred ca sentimentul din acea seara nu se va mai repeta niciodata. A fost o seara magica, nu am simtit frigul, ne-am bucurat din tot sufletul de lumina care de fapt creea decorul feeric, de scrumbia atat de rara in decembrie, de vinul bun si de compania celor doi prieteni. Am asteptat cuminti, bucurandu-ne pana ce focul s-a stins singur, iar drumul inapoi a fost inca o portie de vraja .
Din acea seara ne-am intors in acel loc de fiecare data cand am fost in delta, la Traian, acolo pe digul ce desparte Dunavatul de restul lumii.
Ziua e la fel de frumos, iar vara, vara locul acela e ca desprins din rai. O salcie batrana abia lasa sa se vada locul in care poti cobora pe insula, totul fiind verde, iar fosnetul stufului miscat de vant, iti induce o stare de liniste perfecta. De multe ori m-am gandit ca in locul acela ai putea suporta vesnicia....sau macar gandul ca ar fi posibila.
Prietenii cu care impartim masa pe insula, pleaca de acolo cu o amintire de neuitat, dar noaptea nu am mai fost acolo niciodata, iar iarna cu atat mai putin. Aceste lucruri sunt facute sa existe doar o data in viata, altfel nu le-am mai considera atat de speciale.
No hay comentarios:
Publicar un comentario