Israel

                 
  Singura vacanta in care am plecat singura, fara sotul meu, a fost in Israel. Impreuna nu am fi obtinut viza niciodata, dar cum orice ,,crestin,, doreste sa vizieze locurile ,,sfinte,,  acest argument mi s-a parut cel mai potrivit , a fost acceptat si  invitatia prietenilor nostri israelieni, a fost o oportunitate pe care nu am vrut sa o ratez. 
                   In primavara anului 2002, pentru ca vara ar fi fost prea cald, am avut parte de o vacanta de doua saptamani, in care am strabatut Israelul de-a lungul si de-a latul, singura zona pe care nu am reusit sa o vizitez fiind exact zona atat de draga crestinilor, adica partea din Ierusalim care este, conform legendei, Via Dolorosa, cea stabatuta de Hristos pana la locul rastignirii si Bethleemul, locul nasterii Lui. De ce, ajunsa in Israel, nu am vizitat aceste locuri atat de importante si eu fiind botezata dupa ritul crestin ortodox, voi explica putin mai departe in povestea mea.

                La aeroport in Ben Gurion, dupa o calatorie placuta cu El-Al, prietenii mei Paul si Dorit m-au asteptat cu emotii mai bine de doua ore, timp in care a trebuit sa dau explicatii politistilor de frontiera cu privire la prezenta mea acolo,  cine si cand din familie a mai lucrat sau a vizitat Israelul, care este adevaratul motiv pentru care sunt acolo si intentionez sa patrund in tara sfanta...Dupa doua ore de discutii in engleza, timp in care cei de acolo faceau sport extrem cu mine pe taramul limbii lui Shakespeare, am reusit sa trec granita, sa-mi intalnesc prietenii si sa respir aerul umed si innabusitor al tarii pe care asteptam avid sa o descopar.
                    Am avut surpriza sa vad ca prietenii mei locuiau intr-o zona superba, Kiriat Ono,  intr-un apartament imens, cum la vremea aceea  nu mai vazusem decat in filme, iar de pe  terasa lor se vedea intreg Tel Aviv si marea, atat cat te ajutau ochii si puteau bate.  Am aflat ca isi luasera amandoi liber pe perioada sederii mele si ca urma sa plecam cu masina intr-o lunga calatorie. Prima destinatie spre sud, la Eilat, o statiune superba la malul Marii Rosii, drum ce urma sa ne conduca prin pustiu, prin regiuni cu aspect specific si foarte important, urma sa trecem pe langa Marea Moarta, obiectiv turistic pe care nu ai cum sa-l ocolesti, cand vizitezi Israelul.

                           Mergand spre Eilat am ajuns la un moment dat la un popas numit Km 101. Acolo am oprit sa mancam si locul s-a dovedit de un pitoresc iesit din comun. Proprietar era un fost ofiter de rang superior din armata israeliana, pensionat, care dupa ce si-a servit tara si a reusit sa fie considerat erou national, a ales sa construiasca acel popas, unde calatorii sa se odihneasca, sa-si alimenteze masina si sa aiba parte de o masa excelenta, cu tot ce e specific gastronomiei locale. Asa ca acolo, la km 101, am avut parte de un Israel in miniatura, sufletul oamenilor, gustul mancarii si aerul de acolo definind in mod simplu dar profund spiritul locului si pe cei ce-l stapaneau. Pe inaltimile golase ce strajuiau drumul si pe care nu vedeai crescand nimic verde, am zarit la un moment dat capre salbatice si am aflat cu surprindere ca acestea aveau ca dusmani naturali o specie de tigri de mica statura. Si pe unii si pe ceilalti autoritatile sa straduiau sa-i protejeze, sa-i lase linistiti in mediul lor natural, ferindu-i pe cat se putea de orice interventie inoportuna a omului. Noi, din goana masinii, am vazut doar caprele, care mergeau in sir indian pe stancile incredibil de abrupte. 

         O data ajunsi la Eilat, am intalnit lumea cosmopolita a statiunilor de lux. Nu l-am vazut, dar am aflat ca acolo exista Hotelul Princessa, de sapte stele. Un hotel de sapte stele nu am vizitat nici pana azi, dar Eilatul mi-a oferit o amintire de neuitat. Prima mea calatorie cu un submarin, intr-o gradina de corali, pe fundul Marii Rosii. 

 Prietenii mei au planuit asta, au cumparat biletele si pana in ultima clipa nu m-am prins ce urma sa se intample. Adevarul e ca nu exista nici un cuvant in ivrit pe care sa-l inteleaga un vorbitor de limba romana si franceza, cu engleza am explicat cum era atunci si chiar daca o stiam mai bine, nu m-ar fi ajutat mai mult, iar  spaniola de mai tarziu...nici atat. Asa ca excursia pe fundul Marii Rosii, chiar a fost o surpriza si inca una foarte reusita.  
Nu-mi imaginam ca se poate face asta, cu atat mai putin intr-un submarin. Gradina de corali vazuta de aproape semana cu una de la suprafata, ce prin magie era facuta sa danseze in ritmul curentilor din apa. Pareau grupuri de balerine infasurate in saluri de matase colorate, ce umpleau o scena luminata pe alocuri de fiecare raza de soare in  parte, intr-un spectacol incredibil.  Nu e posibil sa descri in cuvinte culorile ce compuneau peisajul subacvatic, valsul anemonelor si trecerea  hipnotica a pestilor exotici, care faceau ca totul sa para nepamantean, o fantezie...

            In acelasi loc, unde submarinul isi ducea vizitatorii pe fundul apei, se puteau face scufundari alaturi de delfini aflati intr-o stare de semilibertate, dar desi suna tentant, calatoria cu submarinul mi-a ramas in minte ca una din cele mai placute momente, iar de zbenguiala cu delfinii s-a bucurat fiica mea peste cativa ani, in acelasi loc,  prima plimbare subacvatica declansandu-i  o pasiune pe care o practica si azi.
                     De la Eilat, ne-am continuat calatoria spre Marea Moarta, priveam prin geamul masinii si ochii incepusera sa ma doara din cauza luminii, dar mai ales din cauza concentrarii de la care nu ma puteam sustrage. Locurile acela au reusit cu toata lipsa lor de darnicie, sa-i faca pe oameni sa le iubeasca cu o pasiune greu de inteles pentru noi, cei carora pamantul ne daruieste tot, aproape fara nici un efort. Noi primim si nu avem nici un gand de recunostinta, fara sa realizam ca pentru cel mai mic fir de iarba, acolo in Israel, se intinde un furtun si apa se aduce de la zeci de km . Ca fiecare picatura de roua se capteaza si se foloseste pe aceeasi planta care a produs-o, ca nu se pierde nimic si totul e o lupta continua cu desertul, cu setea tuturor, cu uscaciunea amplificata de vant.
                Mergand pe autostrada prin pustiu, vezi pe marginea soselei un lucru care ar contraria pe multi. Stalpi subtiri, metalici,  pe care sunt trecute mai multe niveluri posibile la care ar putea ajunge apa in timpul iernii, torentele fiind un lucru obisnuit. Solul argilos nu permite apei sa-l patrunda, iar iarna cand pe inaltimi ploua mult, apa se aduna in vaile seci si coboara la vale, ca turme de tauri infuriati si matura totul in cale. Datorita acestor torente, dealurile calcaroase au capatat aspect de canion, innobiland spectacolul naturii. S-a intamplat sa piara oameni inecati pe sosea, in masini, intr-un torent care a disparut imediat  ce a trecut si a produs tragedia. 
             Solul din ce in ce mai arid, un anumit miros diferit si ceea ce-mi explicau prietenii mei, dar si imaginea ce se profila in zare, alb verzuie fara pic de lucirea specifica apei mi-a indicat ca ajunsesem in locul pe care doream atat de mult sa-l cunosc, Marea Moarta.


Se numeste asa un lac imens, cu o salinitate care face ca apa sa fie de fapt o solutie salina densa, de sapte ori mai sarata decat apa altor mari. Nimic nu se poate scufunda si nimic nu poate trai in apa Marii Moarte si  se spune ca pe fundul ei zac legendarele Sodoma si Gomora. Este o bogatie de minerale, dintre care unele se gaseasc doar aici, pe care Israelul dar si Iordania le folosesc in industria chimica, dar mai ales in producerea unor cosmetice cu adevarat deosebite. Ce-mi mai aduc aminte e si faptul ca Marea Moarta este situata  la 400 m sub nivelul marii.
 In apropiere am vizitat si am aflat povestea cetatii Masada.

 Cetatea a fost ultimul loc in care evreii au rezistat in fata invaziei romane. Mai putin de o mie de evrei, inchisi in Masada, au rezistat trei ani si nu s-au predat preferand sa moara, decat sa devina robi. Readusa la suprafata in timpurile moderne, reprezinta simbolul iubirii de libertate a evreilor, iar povestea cuceririi ei este una din cele mai impresioante pe care am auzit-o. Afland-o in timp ce paseai de-a lungul zidurilor, aceleasi  pe care acei oameni isi petreceau, luptand si rugandu-se, ultimile clipe, simteai ca timpul a ramas pe loc, ca ei sunt inca acolo scrutand zarile si sperand intr-o minune. Aveau multi copii cu ei in cetate. Dupa un asediu de trei ani, de pe inaltimile zidurilor se vedeau mai mult de cate trei forturi romane pe fiecare latura a Masadei. Cetatea era inaltata pe o colina si legenda spune ca in timp ce legiunea romana se chinuia de sete, cei din Masada isi puneau rufele la uscat in bataia vantului. Un sistem ingenios de captare a apei de ploaie i-a ajutat sa reziste. Romanii au adus evrei inrobiti si i-au pus sa constuiasca o rampa imensa, un deal practic pe care au urcat pana la nivelul zidurilor cetatii, unde  au intrat in sfarsit, dar pe care au gasit-o goala. Pentru a invinge, romanii au folosit un truc, sclavi evrei pe care i-au pus sa urce primii platforma, ca scuturi umane, stiind ca cei din cetate nu-si vor omora fratii. Doar asa cei din cetate au renuntat la lupta, la viata lor si a celor dragi.
               A urmat Ierusalimul cel plin de legenda, istorie, arta, cultura, dar  mai presus de toate un simbol fundamental pentru toate cele trei religii dominante ale lumii. Pentru toate trei, in egala masura, la fel de sfant, Ierusalimul este impartit in doua, o parte fiind administrata de autoritatea palestiniana, iar cealalta de Israel. Intre cele doua zone exista o poarta. Ca la aeroport, bine securizata, o poarta cu senzori care pot detecta metalele, armele, explozibilii, o poarta in care israelienii isi pun speranta ca poate opri bombele  destinate sa le omoare copiii. 
In perioada in care eu am vizitat Israelul, era o intensa activitate a militantilor fundamentalisti palestinieni, ce nume pompos pentru niste criminali sadea, care se aruncau in aer oriunde puteau patrunde, alegand cu predilectie zone foarte aglomerate. Puteau alege sa-si detoneze bomba infasurata in jurul taliei, intr-o piata cu alimente, o cofetarie, sau intr-un parc in care bunicii isi plimbau nepotii. Puteau sa se arunce in aer cu acelasi entuziasm la intrarea intr-o discoteca si chiar asa au facut. Am fost exact in locul unde cu ceva timp in urma, s-a detonat o bomba la intrarea intr-un astfel de loc, frecventat in Israel de adolescenti. Atunci cand s-a strecurat  printre ei cel care a detonat bomba, in speranta ca dupa fapta eroica il vor astepta la poarta raiului mai mult de saizeci de fecioare, au murit peste 40 de tineri cu varste intre 14 si 18 ani, nu stiu cati or fi ramas invalizi, cati s-or chinui si azi sa traiasca. Am fost si intr-o cofetarie, un loc special pentru copiii foarte mici, pe latura unui mall, cu un loc de joaca pentru cei pe care parintii nu se indurau sa-i chinuiasca la cumparaturi. Acolo bomba a continut multe cuie. In acea cofetarie si in locul de joaca din fata , erau niste panouri metalice,  pe care le-am vazut dupa atentat. Erau ciuruite de parca se trasese in ele cu mitraliera, aratau ca o razatoare de branza, sau de coaja de lamaie...mai corect e ca o razatoare pentru coaja de lamaie. Cum or fi trecut cuiele alea prin trupusoarele celor care aveau doar cativa ani? Medicii si parintii lor stiu...caci propaganda care se face in lumea occidentala, ii face pe palestinieni sa para niste ingeri nepastuiti , iar pe israelienii inconjurati de 300 milioane de musulmani, niste criminali cu sange rece. 

                  Cum spuneam, in vremea aceea se puneau bombe in locuri aglomerate aproape in fiecare zi. Zona de interes pentru lumea crestina, Via Dolorosa, Biserica Sfantului Mormant, bisericile tuturor tarilor crestine, inclusiv cea romaneasca, erau dincolo de poarta mai sus pomenita, in zona araba.
                     Inainte de a ajunge acolo, am trecut pe langa Zidul Templului si am vazut infipte intre pietrele din care a fost construit, sute de biletele in care credinciosii isi scriau dorintele catre Dumnezeu.

 Acelasi obicei l-am intalnit mai tarziu in Dobrogea, la Manastirea Dervent, in pestera care demult, demult, i-a servit apostolului Andrei drept  adapost, inainte de a exista acolo o biserica crestina.
Cand am ajuns la poarta, politistul de frontiera ne-a sfatuit sa nu trecem. Via Dolorosa, pe care in mod normal nu aveai loc sa arunci un ac, turistii si pelerinii fiind  intr-o perpetua trecere, acum era pustie. Destul de ingijorati, dar gandindu-se si la cat de mult imi doream eu sa ma aflu dincolo de poarta, prietenii mei au hotarat sa-mi dea totusi o sansa. Am trecut si ce am apucat sa vad a fost un drum din dale de piatra foarte vechi,  ingust, cu pravalii de suveniruri si mirodenii, cafenele si magazine de covoare,  pe fiecare parte. In rest nimeni, nici in pravalii nu se vedea ca ar fi cineva, desi erau deschise. Am strabatut cred cam 100 m si la un moment dat s-a auzit o voce de crainic la un radio, ce spunea ceva cu voce alarmata. Imediat dupa aceea, ca din pamant au aparut negustorii, care exaltati la maxim sareau si se imbratisau in mijlocul drumului. Se anuntase  un atentat cu bomba  intr-o piata din Netanya si cred ca din punctul lor de vedere, murisera destui oameni cat sa fie considerat un atentat reusit. Erau foarte fericiti, se comportau ca la un meci de fotbal cand echipa favorita da gol in ultimul minut  si castiga o cupa a cupelor, erau de-a dreptul scosi din minti de bucurie... Paul si Dorit s-au privit intens un moment  si nu cred ca si-au spus ceva, nu stiu ce mi-au spus mie, nici nu era nevoie de cuvinte, cert e ca in urmatoarea secunda am zburat inapoi spre poarta pazita, dar deschisa acum de politistul care se uita ingrijorat dupa noi. In astfel de ocazii, entuziasmul poate merge pana intr-acolo ca te poti trezi cu un pumnal in burta, ceea ce era clar mai bine de evitat. Dincolo de poarta nu am avut nici un regret ca nu am mai ajuns la locurile sfinte...atee declarata, ar fi fost culmea ironiei sa mi se intample ceva, mie sau prietenilor mei, doar ca sa ajung intr-un loc in care sunt sigura ca exista doar locuri de legenda...sfintenia acestora, fiind pentru mine, greu de acceptat.
Usurati si recunoscatori, amarati ca se intamplase din nou un atentat odios, ne-am dus sa vizitam cladirea, de fapt complexul nou, modern al Tribunalului din Ierusalim. O constructie cum nu mai vazusem, ceea ce era cu adevarat remarcabil fiind felul in care se folosise lumina in gandirea arhitecturala a acelei bijuterii, nu puteai sa o numesti doar o cladire. Jocul de umbre si  lumini, creau unghiuri si reflexii ce construiau ele insale imagini si forme, completand spatiul, desavarsindu-l. M-am mirat cand mi-au spus ca mergem sa vizitam tribunalul, apoi am inteles de ce au dorit sa mi-l arate. 
                             Haifa. Superb oras, portul imens se vede minunat de pe Carmel. Seara,  feeria e amplificata de sclipirea luminilor orasului, a vapoarelor si a imprejurimilor. Dar in Haifa am vazut ceva care chiar mi-a taiat respiratia.  Am mai avut aceeasi senzatie, mult timp dupa aceea cand am vazut la 10m de mine o balena albastra de 35 tone. Cam aceeasi a fost senzatia. La Haifa am ramas muta in fata Gradinilor Baha´i, construite in jurul Templului Tuturor Religiilor.

Religia Baha´i e singura care mi-ar da o ratiune sa cred si sa venerez ceva, caci ei cred in viata, sub orice forma posibila in care poate fi intalnita. Viata e divinitatea care se respecta si se venereaza, viata omului, a ultimei gaze, viata pamantului care ne gazduieste pe toti. Viata care dureaza si dupa moartea fiecaruia dintre noi, iar sansa ca unii am trecut pe aici nu este umbrita de promisiunea desarta a unei vieti viitoare, care nu stiu la ce ne-ar mai folosi. Nu-i destul ca am trait, am vazut si am aflat despre tot ceea ce am avut norocul si bucuria sa impartasim? Pentru unii se pare ca nu, dar eu ma consider deja norocoasa si fericita.
                       Gradinile sunt greu de descris in cuvinte. Verdele de acolo nu se poate imagina. Culorile florilor, armonia si frumusetea in starea cea mai pura care te invaluie din toate partile, nu pot fi descrise, dar in schimb se intiparesc ca un tatuaj permanent pe memorie si in suflet. Gradinile sunt suspendate pe o panta, se vad de departe, si pe masura ce te apropii, ai senzatia ca ai parte de un miraj. Nu-ti crezi ochii ca asa ceva poate exista in realitate. Totul intr-o geometrie de cristal pur, delimitat perfect, imbogatit cu aura de spiritualitate a locului.
                    Cred ca nu respect in descrierea mea, traseul parcurs si cred ca nu aceasta a fost ordinea in care am vizitat Israelul. Nu schimb nimic si nu ma voi uita pe nici o harta, din nou amintesc ca mi-am propus sa redau sentimentele mai presus de o descriere exacta. Repet ca nu-mi propun sa compun un ghid, nicidecum, vreau doar sa sustrag uitarii ceea ce la un moment dat m-a incantat, mi-a placut, m-a facut fericita. 
Incerc sa-mi amintesc acum, cum si unde am vazut in Israel, grote sapate de valuri in stancile de pe malul marii. Nu uit culoarea de smarald a apei si furia cu care se repezea in golurile la care muncea de mii de ani, sau poate de milioane de ani, ca un sculptor obsedat de himere, apa fiind un element de la care ar trebui sa invatam multe. Am sa-l intreb pe Paul, el va sti sa-mi aminteasca cum se numea locul acela.
                    Cumva am ajuns si pe malul Marii Galileei, aflata in nord estul Israelului, aproape de inaltimile Golan. Teritoriu indelung disputat, dar obtinut in totalitate dupa razboiul de sase zile, Lacul Tiberiada cum mai este numit, reprezinta cea mai pretioasa avere a Israelului, apa potabila. Rezerva de apa dulce atat de importanta, este alimentata de mult cantatul rau Iordan. De pe malul Marii Galileei, prin satele prospere din jur, se spune ca Iisus si-a trimis apostolii sa devina ,, pescari de oameni,, si tot prin acele locuri a savarsit si o multime de minuni ca cea cu transformarea vinului in apa si a inmultirii painii si a pestilor la nunta din Caanan. 

Tel Aviv este un oras modern, pare ca desprins direct din lumea occidentala. Centrul financiar e plin de zgarie nori, printre ei aflandu-se si sediul Bursei de Diamante. Informatia mi-a folosit doar ca sa oftez adanc. Am vizitat si am cumparat pentru cei de acasa cate ceva din mall-uri foarte interesante. Ai ce vedea, ce compara si ce cumpara din Tel Aviv si cred ca azi as aprecia mult mai bine aceste posibilitati. Dar astea sunt frivolitati, desi nu-i un pacat prea mare cand esti femeie si faci turism fara un sotul vigilent alaturi. Turismul, acum stiu, e de mai multe feluri. Istoria si descoperirea vestigiilor ei e una, frumusetea naturii e altceva, nu demult am descoperit si farmecul turismului gastronomic, iar despre destinatii turistice pentru shopping...mai bine nu vorbim. Va veni intr-o zi randul Italiei si implicit povestea din Milano. Traiesc in Barcelona si daca Haifa are Gradinile Baha´i, noi avem El Cortes Engles....Mi-e rusine de ce-am scris, luati-o ca pe o gluma. 
Din zona veche  a Tel Aviv'ului  imi amintesc cu mare drag Jaffa, un cartier vechi, foarte vechi, candva locuit de arabi, dar care este pastrat si conservat in asa fel incat, plimbandu-te seara, poti crede usor ca ai facut o calatorie in timp.

 De fapt, in Israel se locuieste in multe case mai vechi decat anii pe care-i numaram noi de la Iisus incoace. Case de 3000 de ani sunt locuite in Israel, multe dintre ele in Ierusalim dar si in Jaffa, care acum  au fost dotate cu tot ce este necesar unui trai comod, civilizat. Casele de piatra nu si-au pierdut aspectul initial, pastrandu-si farmecul dat de autenticitate, dar si de sufletul celor care acolo au trait, au murit si continua sa faca asta si azi, dupa atatea mii de ani. Alt loc care se poate lauda cu asta nu mai stiu, iar daca as vrea sa mentionez ceva ce m-a impresionat cu adevarat, acesta ar fi poate primul lucru la care m-as gandi. 

Intre timp in Israel s-a ridicat un zid, pe care multi il blameaza, dar sunt sigura ca cei care fac asta nu au vazut panourile metalice care aratau ca niste razatori pentru coaja de lamaie. Erau doar niste panouri decorative, atarnau si ele acolo...si acolo le-am gasit si eu la ceva vreme dupa ce fusesera gaurite.  Poate asta ar trebui sa fie in capul listei cu amintiri din Israel...