Cand am parasit Canada la sfarsitul lunii august 2007, am fost aproape sigura ca fara un motiv serios nu voi mai fi usor de convins sa repet acel drum, referindu-ma de fapt la intreaga experienta. Cel putin nu m-as mai fi intors in Quebec...
In anul care a urmat, dorul socrilor mei de copiii si nepotii lor aflati peste ocean, l-a convins pe singurul fiu ramas pe acelasi continent, dar nu in aceeasi tara, sa organizeze o reuniune de familie. In rolul lui de prim nascut, s-a simtit dator sa ofere parintilor ca si nepotilor ocazia de a face o fotografie in care sa se regaseasca toti, lucru care in Romania nu fusese niciodata posibil.
Biletele de avion au fost cumparate, iar la jumatatea lunii decembrie ne-am imbarcat, noi doi si socrii mei din Barcelona, doi dintre nepotii lor din Statele Unite, restul clanului asteptand in Montreal.
Regulile de intrare in Canada sunt clare. Nu se admite introducerea alimentelor, a plantelor si a altor substante pasibile sa le transmita boli din alte parti ale lumii. Soacra mea a crezut ca asta e o gluma si intr-o punga a dus cu ea pamant din curte cu bulbi de ghiocei. Acesta a fost doar un aspect al problemelor care au aparut la debarcare si la trecerea frontierei.
Alt aspect a fost declaratia pe care am facut-o in avion, in privinta banilor pe care ii aveam la noi si care cash, nu trebuiau sa depaseasca o anumita suma. Am completat in avion o declaratie comuna, eu si sotul meu. Eram hotarati sa nu mai folosim cardurile bancare, experienta din trecut demonstrandu-ne ca sistemul canadian era prea scump ca sa ni-l putem permite. Ca sa se inteleaga la ce ma refer, o sa amintesc doar ca eu cand am fost prima data in Montreal vara, cu card am cumparat in zona portului vechi doar un singur lucru, o jacheta oribila pe care fiica mea nu a purtat-o niciodata. Costa pe eticheta in jur de 80 dolari canadieni. La casa am inteles ca si aceasta, ca toate celelalte produse din magazinele lor, una au pe eticheta, alta se incaseaza. Au taxe locale, federale, au diverse taxe pe care numai computerul de la casa le stie, dar abia acasa am putut sa aflu cat a costat de fapt jacheta aia cu taxe, cu transferurile bancare, comisione, de fapt cat a costat plimbarea banilor mei pe jumatate de continent american ...peste 150 euro. Drept urmare am luat la noi bani reali pentru a evita dublarea costurilor, socoteala cheltuielilor canadiene platite cu cardurile sotului meu, neavand curajul sa o facem vreodata.
Cum spuneam, am declarat suma pe care o aveam in buzunare, la mine si la el, pe o foaie tipizata, asa cum se face in avion. Intr-un moment de inspiratie, asa cum are mereu exact atunci cand se impune, Val mi-a dat in timpul escalei jumatate din banii pe care ii mod normal ii tinea doar el...pe mine toata lumea ma stie cat sunt de distrata si neatenta. Am luat banii, magulita de increderea neasteptata si i-am bagat in buzunarul pantalonilor. Pur si simplu.
Ofiterul de frontiera ne-a rugat sa deschidem bagajele. Ne-am privit cu groaza pentru ca totul era intr-o ordine desavarsita, doar asa putand sa limitam la minim numarul valizelor. Duceam cu noi haine noi, foarte groase, pe care le cumparasem special pentru iarna pentru care credeam noi ca ne puteam pregati si cadouri pentru toata familia, de fapt mai multe, deoarece urma sa stam la o familie de romani, buni prieteni care lucrau in acea perioada la Consulatul Roman din Montreal. Le intorceam vizita, fusesera la noi in Barcelona, apoi in Sant Pol si de fiecare data ne-am simtit excelent impreuna.
Ofiterul de frontiera ne-a pus deci sa desfacem valizele si dupa jumatate de ora scuturam ciorapii, alte lucruri, desfaceam cadourile si explicam de ce avem haine noi, care nu mai fusesera purtate....Val il intreba deja nervos, la ce crede ca i-ar folosi ghetele cu doi centimetri de blana naturala pe talpa in Barcelona....chiar in Andora, daca l-ar apuca sa faca turism sau shopping cand acolo scad temperaturile sub 0 grade. La ce i-ar folosi cojocul de blana, caciula...acele lucruri noi care-l indignasera atat pe tipul de la vama. Acesta incepuse sa le evalueze si sa treaca totul pe hartie. A trecut apoi la cadouri, trecuse o ora...Cat a costat aia, dar aia, de unde le-am cumparat? Incepuse sa scrie adresele magazinelor tiparite pe pungutele de carton in care fusesera ambalate. Nu intelegeam deloc ce se intampla...La alta masa, soacra-mea vedea cum i se arunca la gunoi ghioceii, tuica, cred ca luase cu ea si ceva carne afumata cum se face in Arges. Val era pe punctul se explodeze si de asta imi era cel mai teama.
Am ajuns la bani...L-au pus sa faca o noua declaratie si a facut-o la fel ca in avion, doar ca acum tipul de la vama completa hartia si notase numai numele lui Val. Dupa ce a terminat, i-am vazut ochii lucind...facand transferul din euro in dolari canadieni, suma cu care o persoana putea sa intre legal in Canada era mult depasita. Dar Val intelesese deja despre ce e vorba. L-am vazut dintr-o data relaxat, chiar amuzat si parca sadic in timp ce ii spunea tipului ca pe declaratie suma de bani e scrisa gresit. Dar corespunde cu suma declarata in avion, a spus ofiterul si ne-a pus declaratia veche pe masa. Val a fost de acord cu conditia ca pe noua declaratie sa se treaca si numele meu. Dar banii sunt la tine....a ridicat tonul cel de la vama. Nuuu....doar jumatate sunt la mine, restul sunt la ea, suntem doi, fiecare cu banii lui...daca ne pierdem unul de altul, Canada e o tara mare...A vrut sa vada si am scos banii, fiecare din buzunarul lui si i-am aratat...
Tipul s-a dat un pas inapoi si ne-a ordonat sa strangem lucrurile imprastiate, apoi a luat declaratia pe care o scrisese el si a rupt-o in bucati mici pe care le-a aruncat la cos. De fapt voia sa ne confiste banii, eventual sa ne retina si sa incaseze recompensa, pe care am aflat apoi ca o primea procentual fata de suma confiscata.
Totul a durat trei ore...am iesit cu lucrurile in brate, abia tarand valizele ce nu mai putusera fi inchise. Eram siderati, jigniti si ni se luase deja de vacanta....Ne asteptau fratii si nepotii sotului meu, prietenii nostri...nici nu stiam sa explicam de ce intarziasem, nu ne venea sa credem ca traisem acea scena.
Iesiti din aeroport, de fapt in parcare, ne-am revenit rapid, frigul parca ne-a luat la palme fiind o prelungire a intampinarii cu urari de bine de care avusesem parte timp de trei ore.
Ne-am organizat rapid, nu se putea sta de vorba, nu se puteau face planuri, toti se precipitau pentru a scurta cat mai mult timpul pana cand ne-am fi aflat in masini, cu caldura data la maxim.
Dupa o vizita scurta la rude, unde am lasat nepotilor pe bunicii extenuati de drum, emotii si frig, ne-am dus cu prietenii nostri in apartamentul lor din centrul Montrealului, unde de fapt am petrecut cea mai mare parte de timp, pana a venit, cu greu, ziua intoarcerii.
In subsolul cladirii aveau garajul incalzit, iar asta mi-a placut. Urcand in cladire, m-am mirat vazand ca oamenii isi lasau cizmele, ghetele, toata incaltamintea de iarna afara la usa, pe holul comun. Apartamentul era comod, pozitia foarte buna si chiar din prima zi ne-am ocupat de pregatirea sarbatorile ce urmau. Am privit-o pe prietena mea cum impodobea bradul. Erau singuri la post in Montreal, copilul lor fiind in Romania, iar motivul pentru care erau despartiti , am aflat apoi, era tot stilul incredibil in care se ofereau acolo serviciile medicale, felul in care se practica invatamantul...lucru pe care nu-l apreciau si cu care nu vroiau sa-si chinuiasca fetita. Erau singuri de ceva timp si le era dor de ea, de acasa.
Cu bradul impodobit, cu rezerva de vin bun, frantuzesc, alb si rosu, asigurata, cu sticlele de whiskey si cognac alese cu grija, cu camara si frigiderul plin, ne uitam unii la altii, cautand idei cum sa ne umplem timpul. Ei lucrau atunci, dar zilele de vacanta de la sfarsitul anului au venit repede si atunci aveam doua feluri de activitati. Barbatii se duceau la un club unde jucau bowling, iar noi, fetele, coboram in orasul subteran unde ne petreceam de fapt toata ziua.
Ce este orasul subteran? Este un oras, cu magazine, banci, statii de metrou, restaurante, un loc in care gasesti orice ai nevoie, un loc in care Montrealul funtioneaza iarna. Am fost si intr-o piata traditionala, dar nu era deloc placut din cauza frigului si nu puteai sa pierzi mult timp, dar acolo am gasit o cofetarie buna de unde am cumparat tortul pentru masa de Craciun. Ne aflam intr-o zona cu puternice influente franceze, stiau sa faca dulciuri foarte bune.
Ma intorc la galeriile subterane care aratau de fapt ca un mall imens, desi mirosul de aerisire prin tubulatura, mirosul specific subsolurilor, nu lipsea. Lumea era destul de placida, se auzea muzica specifica sarbatorilor de iarna, dar fara entuziasm.
Atitudinea vanzatorilor si de asemenea atitudinea celor care ma insoteau, era stanie. Nu conversau intre ei, iar daca eu incercam sa o fac, obisnuita ca acasa, pur si simplu vedeam ca asta creea o usoara stare de panica. Gandul ca asta ar putea insemna ceva pentru unii sau ceilalti, in sensul ca daca nu ne cunosteam, ce aveam de vorbit, m-a facut sa le respect reticenta, incepand sa ma plictisesc si la cumparaturi, lucru ce mi se intampla pentru prima data. Asa neatenta am fost, incat am cumparat o geanta care, acasa am vazut, ca era facuta in Barcelona....
Pe strazi, la suprafata, practic vedeai putina lume. Traversam doar strada pentru a trece dintr-o galerie in alta, erau si locuri care nu aveau neaparat corespondenta prin subsol, sau pur si simplu insistam sa facem macar cativa pasi prin aer curat si lumina naturala. Pe strazile din centru camione imense transportau zapada in afara orasului. In periferii, zapada depasea un metru, iar oamenii trebuiau sa o inlature cu lopata, pe acolo nu intrau plugurile. La un moment dat un -15 grade era suportabil, asa ceva stiam si din Romania, dar pe masura ce se apropia Craciunul, frigule era si mai taios. Eram foarte mandri ca apucasem sa ne lasam de fumat, inainte de aceasta calatorie. Fumatul in spatii publice era absolut interzis, iar supliciul indurat de fumatori, obligati sa iasa in vijul de afara pentru doua fumuri, era pentru noi foarte distractiv, iar pentru ei un chin teribil.
In ziua de Craciun, dupa ce s-a consumat momentul cu impartirea cadourilor si inainte de masa traditionala cu mancare romaneasca, a avut loc si momentul solem in care s-a facut fotografia pentru care batusem atatea mii de kilometrii. Bunicii cu toti cei sase nepoti ai lor langa bradul de Craciun. Frumos, emotionant...
In zilele acelea a avut loc un eveniment pe care canadienii l-au intampinat intr-o maniera care pe mine m-a lasat ...paf. Boxing day ziua reducerilor care nu-i o zi, e numai jumatate de pe la ora 15 pana la inchidere. Dimineata, nestiindu-se ora deschiderii magazinelor cu preturile reduse, mii de oameni erau tacuti si linistiti in fata usilor inchise, formand cozi ca in Romania, la carne, pe vremuri. Cand magazinele se deschideau, se intra in goana ca pentru marcarea teritoriului pe care il primeau moca colonistii, doar ca de data asta incarcau bratele cu haine sau alte produse cu preturi reduse si alergau cu aceeasi viteza la casa, sa plateasca. Am inteles ca in criza de timp, preferau sa procedeze asa, ca apoi sa-si schimbe intre ei produsele, alegandu-si abia apoi numerele si modelele care le-ar fi fost de folos si cedand cele care se nimerisera in gramada. Noi avem la dispozitie mai mult de o luna, nu-mi pot imagina actiunea condensata in cateva ore, lucru care poate ca ne-ar face si pe noi sa aratam asa smintiti in ziua cu pricina.
Dar ce m-a frapat, de fapt, a fost sa vad figurile oamenilor care asteptau afara . Erau pur si simplu imobile, inexpresive, de parca asteptau trenul in gara nu sa se innoiasca in preajma Anului Nou, acesta fiind pentru noi, in Europa, un prilej de mare veselie, de hoinareala nesfarsita si cheltuiala fara noima, lucru care daca ne lasa in final un sentiment de vinovatie, nu ne poate face totusi sa avem figura aceea de caine batut.
Intr-una din acele zile, am cumparat un parfum pentru prietena mea, un parfum pe care mi-a spus ca si-l dorea mult. L-am gasit, l-am platit, mi-a fost bagat intr-o punga alba de plastic impreuna cu bonul, iar dupa 10 minute, in alta parte a galeriei, cand am privit inauntru am inlemnit. In punga, parfumul frantuzesc era o apa de colonie non name, iar bonul...o bucatica de hartie alba. M-am intors vijelioasa si hotarta sa nu mai tin cont de nici un sfat al localnicilor, aveam podul plin de sfaturi...dar nu a fost nevoie de nimic. Dupa ce am trantit cat am putut de tare punga cu apa de colonie pe geamul tejghelei, vanzatoarea a scos senina de undeva de jos, punga cu parfumul meu si cu bonul ...tiparit. Nu am zis nimic...uitasem franceza, am luat-o si m-am dus.
Singurul moment care din punctul meu de vedere a fost unul foarte reusit, neasteptat de reusit, a fost trecerea dintre ani. O petrecere la care ne-am invitat toata familia si prietenii si la care am dansat ca niciodata in viata mea, impreuna cu toata comunitatea romaneasca din Montreal.
A mai existat un moment tare, cand intr-o seara am zis ca putem merge si pe jos pana la intrarea in galeriile subterane, ca mai vazusem noi frig in viata noastra si nu suntem chiar genul extrem de sensibil, dar ne-am inselat...Am iesit din bloc, nu prin garaj in masina cum faceam de obicei, am iesit asa...direct in strada. Ni se spusese ca era mai frig decat de obicei, ca nu in fiecare an e asa si am zis ca daca altii pot, putem si noi. Am iesit si am traversat strada. Dincolo am intepenit. Ca de obicei in situatii limita, casc ochii la barbatul meu personal, care ia gestul drept imbold ca trebuie sa ia o decizie rapida, importanta si pentru mine si in locul meu. Si a zis...mergem inainte, uite acolo usi, lumina, hai. Deja imi dadusera lacrimile, am mai trecut o strada, de fapt am parcurs jumatate de intersectie si am intrat intr-un supermarket. In hol, ne-am oprit sa respiram, imi cugeau lacrimile si ma durea, nu stiam sa spun ce, ma durea tot...frigul e teribil cand scade temperatura sub -30 grade. Devine de nesuportat...Si am ramas in seara aceea acolo, am inceput sa ne plimbam ca-n parc, iar in virtutea obisnuitei am inceput sa tarasc si un carut dupa mine, care in doua ture s-a umplut. Cand sa platim , tot Val s-a trezit si m-a intrebat; ,,abia am ajuns aici, cum vrei sa cari astea traversand doua strazi? De parca se referea la traversat Alaska....Acolo le-am lasat si am iesit in fuga aruncandu-ne in masina prietenilor nostri, care ne reperasera pe telefonul mobil si se gandisera ca ar trebui sa intervina.
La un moment dat nu am mai iesit deloc. Asteptam cu nerabdare sa plecam acasa, trecusem peste chinul provocat de schimbarea fusului orar, dar tot nu dormeam si cred ca pentru noi a fost cea mai lunga perioada in care nu am facut nimic altceva decat sa stam si sa vorbim. Ne simteam ca prinsi in capcana.
In ziua cand cu bagajele la usa, am aflat ca zborul s-a anulat din cauza furtunii de zapada, am crezut ca Val isi pierde mintile.
Va urma
No hay comentarios:
Publicar un comentario