Vasile

                            Cand ne-am mutat in blocul imens din Cartierul Tineretului, era acolo. Mare , alb, arata de-a dreptul nobil, bine ingrijit si nu puteai banui ca e de ani de zile pe strazi. Un vagabond ,, de clasa,, mi-am zis... Am aflat cum il cheama, il strigam, dar nici nu intorcea capul, nici vorba sa dea din coada, sau sa ma onoreze macar cu o privire. Il vedeai stand tolanit, motaind la soare, sau grabind pasul intr-o directie numai de el stiuta....Avea prieteni, in general cainii neexperimentati din bloc, care chiar si cu stapanii langa ei, nu se descurcau in cursele zilnice prin parc si o luau pe coaja mai mereu, si ei si stapanii , de la maidanezii ce parca ii asteptau sa-i jumuleasca putin.

                           Vasile ii insotea ca o garda de corp, accepta demn recompensa stapanului si la intoarcere, ii lasa si-si vedea de treaba, fara sa ramana uitandu-se lung la usa inchisa....

                         Avea o problema, care il scotea din sarite si-l facea sa nu mai fie el insusi...pisicile. Nu mereu, dar cand una din aceastea se obraznicea si-i trecea cu coada steag, pe sub nas, Vasile lasa orice urma de demnitate si se lua dupa ea intr-o goana zapacita, aruncand cu labele in toate partile, cu coada la fel...hamaia scos din minti, dar pana la urma fiind foarte mare, nu alerga asa iute si ramanea ca prostul la umbra copacului salvator pentru pisica, ori renunta la urmarire si se intorcea umilit ,,acasa,,. Sigur a iesit invingator de mai multe ori in conflictul lui cu neamul pisicesc, dar despre asta nu vreau sa-mi amintesc, eu personal nu l-am vazut niciodata omorand vreo pisica, iar in zona erau o multime, care dispareau doar cand le otravea careva, adica un om de bine, care se gandea ca trebuie sa le fie greu sa suporte sa traiasca cu el, sub acelasi soare ....

                        Intr-o zi, cred ca era sambata foarte de dimineata, s-a auzit pe strada, in fata blocului, galagie mare. Vasile a urlat scurt, se auzeau alte latraturi infundate si vocile mai multor vecini, care in mod evident, se certau cu cineva. Erau hingherii, care il prinsesera in lat si se luptau sa-l ridice si sa-l urce in dubitza plina deja de caini. Vasile greu, vecinii inconjurasera oamenii primariei si asta facea ca manevrea lor sa fie si mai dura si mai lipsita de mila. Ultima scena am vazut-o dupa balcon, am apucat sa iau portmoneul, cheile de la masina si in pijama si in papuci, am fugit pe scari in jos. Am apucat sa ajung langa portiera soferului si sa-i strig...,, te las sa pleci, daca imi spui unde sa vin sa iau cainele,,. S-a uitat serios la mine si mi-a zis,, vino acum dupa mine, ma opresc in spatele Palatului Copiilor,,. Am urcat in masina asa cum eram, sub privirile tuturor vecinilor si in timp pe porneam dupa duba ma gandeam cine o sa aibe bucuria sa-i povesteasca maica-mii scena...

                          Am mers incet pana unde mi-au indicat ei, erau acolo linistiti si faceau planul, cat sa ceara, cum sa scoata cainele din gramada de balana furioasa, caci se auzea ca inauntru, Vasile isi facea loc. M-am oprit in fata lor si le-am intins 500.000 lei vechi. Din nefericire nu putea avea loc nici o negociere, erau toti banii mei , intr-o bancnota unica. Din privirile brunetilor, mi-am dat seama ca erau in transa, se si vedeau cu berea in mana, micii in fata, ranjeau fericiti...

Nu am zis nimic, era culmea sa le cer rest, intamplarea e veche, au trecut de atunci 15 ani, iar banii ar fi fost deajuns o saptamana, pentru hrana unei familii...

                        Trecuti de partea asta, ne-am intreptat spre spatele masinii. In timp ce unul imi strecura cu voce mieroasa ,, ce pijamalutza frumoasa ai conitza,, iar mie mi se scula parul pe ceafa, portiera s-a deschis cam 10 cm. Inauntru nu se vedea nimic si nu se mai auzea nimic, doar un cor de gafaituri chinuite. Cainii erau pusi laolalta, nu aveai cum alege unul dintre ei, cu atat mai putin cu cat , deschizand usa, exista riscul sa navaleasca toti afara, iar ei la centru, nu se puteau intoarce cu masina goala...

M-am apropiat de deschizatura si am strigat tare,, Vasileee, hai acasa,,. In momentul urmator l-am auzit cum se zbate sa-si faca loc si imediat a scos botul afara. Hingherii i-au bagat iar latul pe cap, l-au apucat de blana groasa dupa ceafa si l-au zmuls, trantind portiera. Cu Vasile prins bine si tinut de trei barbati, cu picioarele in sus si paralizat de groaza....au inceput sa urle la mine,, deschide fa masina, ce te uiti ca proasta,,. Corect, aveau dreptate, m-am repezit la masina , am deschis o portiera din spate iar ei l-au aruncat pe bancheta. S-au scuturat pe maini, s-au urcat imediat in masina si au plecat, iar eu am ramas uitandu-ma la masina inchisa, cu Vasile inauntru si mi-am dat seama ca nu voi avea niciodata curaj sa intru singura inauntru. Si totusi eram in pijama , intr-o parcare, stateam cu cheile in mana si ma uitam la Vasile care arata absolut fioros. Cu ochii injectati, cu spume la gura, murdar de sange si de toate cele pe blana lui alba ca zapada...latra , iar zgomotul ajungea la mine, parca prin apa. Nu existau mobile, eram singura si total descumpanita si nu stiu cat am stat acolo, asa.

                        Intr-un sfarsit, m-am hotarat, am inceput sa-i vorbesc prin geam, declarandu-i dragostea mea, bunele mele intentii, iar Vasile a inceput sa latre cu si mai multa putere. M-a enervat... pai pe mine ma latra el, pe salvatoarea lui, pe mine, care lasasem si usa la casa deschisa....Aoleu, asa era, trebuia sa ma intorc rapid. Am deschis portiera in fata, si plina de curaj am urcat in masina cu ochii inchisi, punandu-mi bratele in jurul capului, macar sa nu ma muste de fata.

                         Din acel moment, a inceput povestea prieteniei noastre. Pana in momentul acela, eu nu interactionasem cu el deloc. L-am strigat de cateva ori, fusesem ignorata total, dar momentul care a urmat m-a facut sa cred si asta pentru toata viata, ca diferenta intre un animal si un om este ca animalul nu se poate exprima cu usurinta, neavand limbaj si nici o mimica evidenta pe figura. Atat, in rest nu zic ca pot rezolva ecuatii, dar un caine bun, de care se ocupa cineva cu dragoste sau profesionalism, poate ajunge la inteligenta unui copil de 7 ani, care la 7 ani invata sa citeasca. Nu spun eu asta, sunt studii, statistici, povestiri , istoria e plina de exemple, multi stiu deja si sigur nu se mira de ceea ce spun, mai ales cei care au , sau au avut caini.

                     Vasile a navalit in bratele mele, s-a facut mic si s-a inghesuit in poala mea , mi-a inconjurat gatul cu labele din fata, m-a strans tare si si-a frecat capul de al meu...Am stat asa un timp. Mirosea asa urat, dar cum sa-l imping, era cea mai calda, cea mai sincera , cea mai puternica imbratisare pe care o simtisem vreodata. Era evident ca intelesese tot, absolut tot ceea ce se petrecuse. In final l-am impins si s-a asezat pe scaunul din dreapta si ne-am intors victoriosi acasa. In fata blocului vecinii erau stransi ca la manifestatie.
                   Pe Vasile il iubeau toti, el ne pazea masinile noaptea, din cauza lui nu se mai aseza in teritoriu nici un alt caine, era prietenul cainilor din bloc, cu latra si nu musca pe nimeni. Vasile a coborat ca un domn, si-a luat la revedere din priviri, caci scena amoroasa nu s-a mai repetat niciodata si a plecat cu un vecin care de multe ori il invita la masa si de a carei catelutza era vesnic indragostit.

                     De atunci, Vasile era mereu la usa , auzea cred masina de departe si venea sa ma vada. In continuare nu-l mangaiam , doar schimbam cateva vorbe, sau il chemam sus la etajul intai unde stateam si-i dadeam ceva bun. Avea gesturi de bunavointa si prietenie si pentru ai mei. Nu o refuza niciodata pe mama, cand il ruga sa o insoteasca pana la piata. Mergeau amandoi stand de vorba, iar la intoarcere, mama ii cumpara cate ceva, statea langa el pana manca si apoi ii lua hartia, o arunca la gunoi si urca sus fericita. Intr-o zi insa lucrurile s-au petrecut diferit, au plecat impreuna spre piata, iar dupa o ora am auzit-o pe mama tipand la el in fata blocului, apartamentul fiind chiar deasupra intrarii. ,, Vasile , nesimtitule...adica eu nu-mi cumpar o prajitura ca sa am bani sa-ti iau tie parizer si tu faci pipi pe el....nesimtitule, daca nu aveau cremwursti...eu ce sa fac? Nu mai vorbesc cu tine...,, Lucru care a durat...o zi.

                      Dupa scena cu eliberarea din duba hingherilor, s-a vorbit mult despre intamplare. Vecinii au inceput sa-si aminteasca de cand il stiau pe Vasile si chiar au inceput sa-i caute stapani si un loc sigur in care sa traiasca linistit si protejat. Asa incat un vecin care avea un atelier de tamplarie, un fel de fabricutza de prelucrarea lemnului...cu hala de productie, curte mare, depozite de materile si paznici in incinta, l-a luat intr-o zi si i-a prezentat noua lui casa. Ii facuse cusca frumoasa, ca o cabana in miniatura...avea Vasile conditii de vis si cateluse la discretie. Si totusi dupa o luna, ne-am trezit cu el la scara blocului, slab de parca trasese la jug, jegarit si cu privirea stinsa. Facuse greva foamei, a refuzat orice i s-a oferit de mancare si cand nu s-a mai atins nici de apa...l-au adus inapoi.

                  Si in aceeasi zi, un vecin de la o alta scara, un om batran care iesea putin din casa, ne-a spus , acolo in strada, cu Vasile la picioarele noastre, povestea lui....

                      Vasile era caine ciobanesc , adus de pui de la munte si crescut intr-o familie care l-a iubit foarte mult. Vasile era cam de trei ani, cand familia lui a imigrat in Canada si nu au putut sa-l ia cu ei. Au crezut ca-i rezolva situatia, daruindu-l unor prieteni ce stateau in apropiere si care primeau din cand in cand bani pentru hrana lui. Dar prietenii l-au dat afara, nu se stia daca chiar au vrut sa faca asta, sau Vasile i-a fortat sa-l lase liber, liber sa-si astepte stapanii sa se intoarca acasa, de aceea statea doar la o scara de bloc , desi avea prieteni pe toate celelalte...

                   Cam asta e povestea lui. A mai existat un episod cu hingherii, l-au mai luat o data, eram venita in tara, in vacanta, stateam deja de mult in Spania, iar atunci multi m-au sfatuit sa-l las, viata nu mai era pentru el ce stiam eu. Vasile era foarte batran, avea picioarele din spate anchilozate, dureri mari, blana lui superba, era acum ca o carpa mototolita, ochii lui aproape umani, isi pierdusera graiul. Aproape nu mai avea dinti in gura, dar prietenii lui de o viata, il tratau, il hraneau si-i alinau cum puteau suferinta. Si totusi nimeni nu-l putea lua de la usa blocului...

                  Hingherii au putut sa o faca inca o data. L-am gasit intr-un centru care m-a uimit, pentru ca acolo chiar erau oameni care nu-si bateau joc de cei pe care, chiar daca numai temporar, ii gazduiau.

L-am luat pe Vasile acasa, pentru ca nu am suportat sa-l stiu murind in alta parte, decat acolo unde isi stia el rostul.

                   Am plecat din tara si am auzit in scurt timp ca Vasile s-a dus...l-au gasit mort intr-o dimineata, acolo unde si-a petrecut toata viata. L-au ingropat acolo, in bucatica de pamant dintre bloc si trotuar, i-au pus si un bolovan deasupra, locul e frumos, cresc flori in jur si toti care stiu povestea, ii zambesc in fiecare dimineata, asa cum faceau mereu.