A venit toamna.

             
      Inca o data. Ploua si  strecoara pe sub hainele inca subtiri, fiori reci prevestitori de si mai multa  umezeala si mai mult frig. Pasii pe strazi sunt acum grabiti, umbrelele ascund privirii chipurile pana mai ieri inaltate in lumina ce parea cu dinadins cautata , caci toamna inainte de a fi, isi insinueaza venirea. Verdele se transforma in rosu , apoi in galben si apoi in culoarea verdelui mort, care zboara incet dus pe aripi de vant sau de gand, spre o alta lume. Lumea in care pleaca frunzele cand mor.                Dupa ce isi plange stralucirea  pierduta si lacrimile obosesc sa-i mai curga , toamna se aseaza linistita si cruda,  parca mirata ca a reusit sa-si astearna hotarul. E ca un cantec trist, ca un bocet toamna cand vine, caci frunzele rosii purpurii nu raman deasupra noastra, doar imbraca haina mortii si se duc, lasand bratele copacilor in zadar intinse a rugaciune. Culoarea vesela a tot ceea ce e copt nu ramane ca un ras de bucurie in gradini , pe camp sau in livezi si nici multa vreme pe tarabele negustorilor, ea doar trece printre noi, amintindu-ne ca trebuie sa fim pregatiti sa intampinam pustiul ce urmeaza.
          Toamna pentru mine e doar o trecere, un spatiu intermediar intr-o sala de asteptare rece, pe care de fiecare data ma fac ca o observ prea tarziu. Un joc  prin care incerc sa o pacalesc sa nu treaca prin mine, sa nu-mi  lase nimic, sa se invarta  cum vrea ea si sa se duca. Nu reusesc niciodata sa ma bucur, oricat de rotund si fosnitor ar fi vartejul  auriu cu care incearca sa ma invaluie, nu-i calc covoarele ruginii, nu-i adulmec mirosul de ploaie si nu o invit in sufletul meu, caci nu ma inalta , ci ma obliga sa ma aplec.
          Toamna imi aduce aminte de anii inca netraiti, de anii din urma uitati , toamna e cararea pe care trebuie sa mergi ca sa strabati padurea prea deasa sa suporte lumina. Pe jos e pamant si radacini evadate, ridici ochii si lumina e prea departe. Eu iubesc lumina aducatoare de caldura, de verdele  ierbii, de zambete pe buze si rosu in obraji. In padurea toamnei, poti doar sa imbratisezi strans un copac, sa-i cauti bataia adanca a inimii pustii si sa ramai asa pana vor incepe sa se auda din strafunduri, clocotitoarele seve desteptate de alt anotimp.