Drumul inapoi spre Tadoussac l-am facut dintr-o bucata, mergand de aceasta data in stilul nostru caracteristic. Nu era chiar simplu, deoarece limita de viteza era de 100 km/h, putin pentru distantele mari ce trebuiau parcurse si mai ales de cum eram noi obisnuiti sa rulam.
In tot acest timp, am incercat sa gasim o metoda sa scapam cat mai repede de mirosul absolut infiorator al sconcsilor loviti de masini pe sosea. Acestia continuau sa miroasa multa vreme dupa ce-si dadeau duhul si cand ramaneau doar o umbra. Probabil foarte multi si nu foarte rapizi cand traversau soseaua, erau o problema si ni se spusese ca daca aveam ghinionul sa lovim vreunul, nu vom mai putea sa dam masina inapoi la firma care ne-o inchiriase si asigurarea nu acoperea paguba....Mirosul, cred ca e o intreprindere grea sa incerci sa-l descri, dar eu mi-l amintesc ca pe unul foarte greu, intepator, aducand parca mai mult a ceva industrial, chimic, decat un miros fetid, organic. Sau putea fi amestecul perfect intre cele doua senzatii, oricum mult mai rau decat ne imaginasem vazand scenele din filmele in care sconcsii isi foloseau arma puturoasa.
Cand vedeam pata pe sosea, trageam aer in piept si ne tineam respiratia. Dupa ce depaseam locul, deschideam toate gemurile si le tineam asa cam pana ne invineteam la fata si abia apoi respiram si inchideam geamurile. Aveam impresia ca asa simtim mai putin, desi nu cred ca era cea mai buna metoda, dar alta nu am avut. Intorsi acasa, am avut mult timp reflexul de a trage aer in piept la fiecare pata pe care o vedeam pe sosea...Dura de tot senzatia de neplacere in fata mirosului de sconcs....desi el ca animal este dragalas foc si nici nu miroase foarte rau decat cand e speriat, se simte amenintat si isi arunca jetul ucigator.
La Tadoussac am ajuns avand planuri indraznete. Intelesesem ca in afara de vaporasul cu 24 locuri, mai existau cateva ambarcatiuni mult mai mici, pentru 6 pasageri, mult mai rapide, silentioase si care aveau voie sa mearga foarte aproape de minunatele creaturi. Asa ca ne-am dus intinsi la casa de bilete aflata langa locul de imbarcare.
Erau trei categorii de bilete, pentru trei categorii de ambarcatiuni. Vaporul, Zodiacul de 24 persoane si cel de 6. Val a cerut bilete la cel de 6 si a platit tariful cel mai mare. A intrebat de doua ori daca e vorba de barca mica si a primit asigurari ca asa era. A insistat pentru ca si prima data platise tariful cel mai mare si ne imbarcasera pe barca de 24 persoane. Deja iritase pe toata lumea, dar era hotarat sa obtina ceea ce dorea.
La debarcader ne-am primit din nou costumele de protectie impotriva frigului, care cred ca ne asigurau si flotabilitatea in cazul nefericit cand...Era multa lume care astepta imbarcarea si cand a venit barca Val s-a albit la fata ...era de 24 persoane. Hopa! Cel de la vas ne-a asigurat ca pentru acela aveam biletele, dar nu stia ce face si cu cine se pune. Nu am urcat, pe mine m-a lasat acolo sa astept si s-a dus hotarat, nervos si cu mers leganat de ratoi, din cauza costumului, sa lamureasca situatia. Si am stat, am stat....au mai plecat vreo doua barci de 24 persoane pana cand a aparut radios, satisfacut, leganandu-se si mai abitir deoarece era cald iar noi in costumele grele si groase aratam ca niste Michelini.
Venea insotit de un tip cu statie si insemnele companiei ce abia se tinea dupa el, iar cand a ajuns langa mine mi-a soptit....Sunt niste hoti, pacalesc pe toata lumea, dar noi vom merge cu barca pentru care am platit. Si asa a fost. A venit un Zodiac micut, iar tipul cu statia ne-a invitat sa urcam , pe noi si inca alti patru turisti ce probabil platisera si ei tariful cel mai mare, de fapt ca toata lumea...
Ei bine, desi efortul sotului meu la inceput mi s-a parut exagerat, mi-am dat seama imediat de diferenta. Focile nu se mai scufundau, doar se dadeau la o parte si le puteam privi ochii calzi si speriati si mustatile infoiate. Inotau pe spate si nu ne pierdeau din ochi. La un moment dat s-a vazut jetul de apa pe care il asteptam si ne-am apropiat destul cat sa vedem balena in toata spendoarea ei. La fiecare bataie a apei cu coada, oamenii stigau un fel de ole, si am simtit din nou senzatia rara ca particip la un miracol. Cam dupa a patra bataie a disparut, iar noi am inceput iar vanatoarea cu binoclurile.
In goana barcii rapide, definii masuini, mai mici si mai inchisi la culoare decat cei saritori pe care ii vazusem in Grecia, inotau in paralel cu noi si pareau ca se distreaza grozav. Dar ceea ce m-a convins definitiv ca Val avusese mare dreptate sa insiste sa mergem cu o barca mica, a fost un moment pe care mi-l voi aminti toata viata in cele mai mici detalii.
Stand pe loc, cu motorul in relanti, am fost inconjurati de cateva belugi. Au cam patru metri lungime, sunt albe, perfect netede si in apa pareau ca au lumina proprie. Una statea cu botul exact langa elicea motorului privind-o curioasa, iar celelalte s-au apropiat atingand marginea barcii. Cel care era la carma nu putea vorbi. Ne-a explicat apoi cat de norocosi am fost, asa ceva se vedea rar, belugile fiind extrem de timide si el niciodata nu le vazuse apropiindu-se asa de mult. Scena a durat minute bune, nu indrazneam sa ne miscam, sa respiram, ele erau acolo si daca intindeai mana le puteai atinge. Se miscau incet, ne priveau cu capul aproape iesit din apa si cred ca se mirau la fel ca si noi si cred ca simteau aceeasi curiozitate. Intr-un final au plecat la fel de neasteptat cum au aparut, iar noi toti ne-am lasat usor pe banci, cu inima batand nebuneste de emotie.
Am vazut apoi cateva balene ceva mai departe, de fapt incepuse sa se insereze si ne-am dat seama ca erau in toate directiile...erau foarte multe, era golful plin.
Intorsi la mal, ne-am indreptat spre hotelul unde urma sa ne petrecem noaptea, iar pe drum mi s-a povestit partea din zi la care nu asistasem. Cei care vindeau bilete au insistat ca totul era in regula., ca barca de 24 de persoane e acelasi lucru cu cea de 6, ceea ce nu a facut decat ca sotul meu sa fie si mai hotarat. In final, cum la coada astepta un grup de americani, la care astfel de scene sunt greu de conceput, cei care isi insuseau diferanta de bani, au trebuit sa cedeze.
In Canada, ma refer la zona franceza pe care am vizitat-o, am observat o tendinta a celor care ofera servicii sa apeleze des la amenintarea ca vor chema politia in situatia in care cineva se arata nemultumit de cum isi fac ei datoria. In magazine, in salile de asteptare din clinicile medicale, in restaurante...la casa aceea unde se vindeau bilete, toata lumea trebuia sa astepte disciplinata, oricat, in liniste, pana cei care lucrau in acele locuri catadicseau sa le acorde atentie. Vanzatorul te privea cu asprime daca te uitai si nu cumparai, chelnarul striga dupa tine daca dadeai 13 % tips si nu 15 % Orice incercare de a protesta, ca dureaza prea mult, ca serviciul oferit e prost, ca nu ne e ceea ce platesti, era intampinata cu aceasta amenintare...chemam politia. Lui Val atat i-a trebuit, dupa metoda est europeana de a face scandal, indelung exersata si pe lentii functionari spanioli...cei de acolo au inteles ca va chema chiar nemultumitul politia, lucru care a schimbat raportul de forte. Cel cu statia a dat ordine in franceza spunand ca un nebun a platit pentru Zodiacul mic si trebuie sa se trimita unul rapid ca deja lumea se agita si nebunul striga ca a fost furat si ca ei sunt niste hoti.
Cu asta am avut ocazia sa ne mai intalnim de multe ori in acea luna si apoi dupa un an, in a doua noastra calatorie in Quebec, cand fiind iarna totul ne-a parut si mai rau.
Intorcandu-ne spre Montreal, bineinteles pe alt drum, am avut bucuria sa descoperim fiorduri la fel de spectaculoase ca in Scandinavia si peisaje de coasta de o frumusete ireala. Localitatile erau atat de rare si casele atat de departate unele de altele, incat ne intrebam cum rezista oamenii locului atat de izolati, atata timp si pe temperaturi asa scazute. Nici in august nu era acolo foarte cald, dar mai in nord? Dar despre asta voi povesti cand voi ajunge la acel decembrie...cand am avut ocazia sa simt ce-i ala frig, caci pana atunci e clar ca habar nu am avut.
Dupa cateva zile am regasit clanul nerabdator sa ne arate inca o frumusete a zonei si anume Mont Tremblant, o statiune la 110 km de Montreal, care pentru cei de acolo aflati pe o nesfarsita campie, putea fi considerata montana. Iarna au partii de scki, iar vara trasee pentru biciclete, iar atractia principala este telecabina care survoleaza localitatea. Ajunsi sus, am constatat ca in afara de baietii care au fost incantati sa se alerge pe un teren accidentat in masinute speciale, noi restul nu am avut din nou ce manca, in afara de satioasele preparate fast food. Magazinele de souveniruri nu lipseau si nici micile terase unde puteai pierde vremea cu o inghetata, cafea nu, cafeaua americana fiind pentru noi de nebaut. Dimineata o suportam mai bine cu lapte si clatitele cu siropul de artar.
Cam asa a fost si s-a terminat prima vizita in Canada. Am plecat cu lacrimi in ochi, pentru ca nu stiam atunci ca va dura putin pana ne vom intoarce si ne vom regasi cu cei dragi, dar cand am facut-o si a doua oara, ne-am promis solemn ca va fi si ultima data...
Canada iarna e fatala, cu factorul vant... nu am cuvinte sa descriu cand de ingroziti am fost. Oamenii iarna ni s-au parut si mai rai, orasul gri sub nameti, doar indicatoarele pareau colorate ca intr-un film suprarealist, iar pastilele antidepresive de iarna pe care le-am vazut in farmacii...
Va urma
No hay comentarios:
Publicar un comentario