Canada vara

                                      Canada a fost la un moment dat o destinatie spre care ne-am indreptat atentia din cu totul alte motive decat acela de a o vizita, de a ne face vacanta,  sau de a ne largi orizonturile.

                                      In 2003 am fost posesorii unui intreg tom de hartie care ne atesta ca rezidenti canadieni, francofoni si apti spre a ingrosa numarul celor care trebuiau sa participe la inmultirea populatiei din nordul continentului american si poate si la indreptarea rasei celor de acolo, stricata rau de obiceiurile proaste practicate acum mult timp in sanul aceleasi familii.

                                      Nu povestesc aici despre obtinerea rezidentei, despre eforturile pe care sotul meu le-a facut sa invate franceza intr-un an, despre emotiile interviului, despre planurile de a ne vinde casa pe nimic si de a ne lua lumea in cap...De luat lumea in cap, ne-am luat-o oricum, dar spre o destinatie care azi ne face mandri si fericiti, fara a trebui sa suportam vicisitudinile climei nordice, a diferentei mari de cultura si mentalitate si mai ales, a departarii extreme de locurile natale. Azi suntem la 3 ore de mers cu avionul pana in Bucuresti, sau doua zile si jumatate de mers cu masina, lucru care doar ne tine in priza si ne sporeste albumul cu amintiri, facandu-ne multa placere sa alegem de fiecare data alt drum, spre aceeasi destinatie.... ACASA.

                                  Am ales deci Spania sau mai exact Catalunia in locul Canadei, sau mai exact in locul Quebecului. Ne-a iubit dumnezeu, iar eu continui sa ma mir de ce mi se da asa de des impresia asta, cand eu spun clar ca nu sunt credincioasa si nu las pe nimeni sa faca alegeri in locul meu. 

                                  Ajunsi aici, in Barcelona, fiind stabiliti definitiv, am considerat intr-o zi ca este momentul sa aflam ce am pierdut, asa ca ne-am planificat prima vacanta de o luna in Canada,  in vara anului 2007. Cred ca trebuie sa ma uit pe viza sa vad daca a fost 2007 sau 2008...desi asta nu ar face nici o diferenta. Dupa un an am mai facut infernalul drum peste ocean, dar iarna, in decembrie, experimentul trebuind sa fie complet pentru a putea sa tragem o concluzie corecta si definitiva.

                                  Drumul a fost...lung. Ni l-am umplut cu ce am putut, am citit, am dormit, am mancat si la un moment dat stiu ca am facut si o criza de ras...din aceea din care nu ne puteam opri, antrenandu-ne unul pe altul si pe inca cativa parteneri de drum.  In aeroport ne astepta toata familia sotului meu, aflata demult in procesul de integrare canadiana, iar in primele momente senzatia a fost foarte familiara, aproape ca umpleam doar noi singuri aeroportul. In rest, un amalgam pe care il intalnesti pe toate aeroporturile din lume, desi acolo fluxul celor care vin sa ramana e asa de mare, incat totul pare supradimensionat.

                                  Caldura mare si umezeala,  faceau ca aerul acelui august sa fie greu de respirat. Ne-am cazat la hotelul Sandman din Longueuil, care ca tot restul intalnit de la debarcare era imens, camere enorme, iar in camera noastra doua paturi duble...fiecare ceva mai mare decat patul meu dublu de acasa. Ok...era clar ca nu spatiul le lipsea.

                                   Primul lucru de care ne-am ocupat a fost sa inchiriem o masina mare in care sa incapem toti. Copiii familiei erau in vacanta, restul erau cam la fel de liberi...nu-i chiar asa de simplu, cum se spune, sa-ti echivalezi studiile si sa poti gasi un job ca cel pe care l-ai avut acasa. Dar toate astea ni se relevau incet incet, din ceea ce ni se povestea si ceea ce vedem cu ochii nostri.

                                  Montrealul pe care l-am descoperit noi, e un oras intins pe o campie netulburata decat de o colina pe care au construit o biserica...o catedrala , iar acela a fost primul obiectiv turistic vizitat. Dupa ce te invarti prin Europa si vezi catedralele ei, e cam greu sa cazi in extaz in fata Oratoriului Saint Joseph du Mont Royal.  

                                 Alta socoteala a fost pe strada Sherbrooke, unde din nefericire nu am avut ghizi priceputi, cumnatele mele nefiind inca initiate in centrele comerciale elegante al orasului, dar cu forta instinctului meu indelung antrenat, am reusit sa gasesc si sa cunosc firme noi, branduri pe care nu le avem in Europa, dar care dupa cum am vazut, pot face o concurenta acerba. Preturile excelente fata de Barcelona, nu mai vorbesc de Milano, Paris sau Berlin. 

                                  Montreal are parcuri mari si foarte ingrijite si are o zona subterana imensa a carei utilitate am inteles-o abia la a doua noastra vizita...in iarna. Dupa cateva zile de bantuit orasul, am concluzionat ca nu sunt multe lucruri iesite din comun, care sa merite o atentie speciala. Au La Ronde, un parc de distractii, normal, au Planetarium, un muzeu al naturii....logic, au o primarie monumentala, Teatrul Rialto, muzee si cladiri in stiluri arhitectonice diferite, de la Art Deco pana la modernismul practicat cu obstinatie in orasele americane, dar si un baroc stilizat pe care l-am mai  remarcat in Berlin, mai ales la cladirile construite in timpul celui de-al treilea Reich. 

                                   Alta poveste a fost in Portul Vechi din Montreal. Stradutele inguste, pavate cu piatra, flancate de magazine, carciumioare, foarte europene, semanand mult cu oraselele de pe coasta Marii Baltice, mi-au facut o impresie placuta. Acolo, in sfarsit, am gasit mancare adevarata, mancarea obisnuita din oras fiind de cele mai multe ori cea pe care aici o numim fast-food. Nu zic ca nu sunt restaurante foarte bune, sunt, dar cum noi eram o armata, nu avem rezervari si nici nu stiam locurile, abia in Portul Vechi am inceput sa ne dezmortim simturile. Trebuie sa mentionez,, Fabrica de paste,, o carciumioara cu specific italian unde am mancat somon cu paste si pesto, care in compania unui catifelat vin rosu din Toscana...ne-a facut sa ne simtim un pic ca acasa. Altfel, se manca bine la restaurantele cu specific grecesc, dar unde nu e buna carnea la gratar? La cele cu produse din mare, recunosc, crevetii si restul din familia lor, erau imensi, mult mai mari decat ce gasim noi in Mediterana si chiar in nord, pe tarmurile atlantice ale Iberiei. 

                           Dar sa lasam Montrealul. Un oras mare, modern, nici nu ar putea fi altfel, au resurse cu nemiluita si o armata de emigranti pusi pe fapte mari. E nou si e normal sa fie...primii europeni au debarcat aici in 1534 condusi de Jaques Cartier, iar de atunci prima infuzie masiva de populatie a cunoscut-o dupa razboiul de independenta al americanilor, cand mai mult de 50.000 de soldati britanici s-au refugiat spre nord. Altfel, teritoriul am inteles ca apartine de drept tot indienilor, ienuitilor in nord si altor triburi in sud...au acte pe pamant si aceste sunt inca valabile. Zona in care am fost noi, Quebec, e cea mai mare provincie canadiana, Montreal cel mai mare oras din Quebec , dar am vizitat si Toronto, orasul Quebec  si mai multe orasele de-a lungul raului St Laurent.

                          Am ajuns la Toronto in drum spre Niagara. Nu puteam ajunge in Canada fara sa vedem cascada, asa ca in drum am vizitat centrul orasului Toronto, ne-am catarat cu totii in turnul inalt de 553 m, iar sus de tot e o platforma transparenta pe care doar cei curajosi pasesc cu ochii deschisi. Eu i-am inchis....

Turnul e si azi, cred, a treia cladire ca inaltime din lume si ofera o vedere teribila asupra portului si a intregului oras.

                        La Niagara a fost un moment care a meritat efortul. De fapt e o cadere de apa de 58 de m , desfasurata in trei etape, care leaga  doua  lacuri, Erie si Ontario prin raul Niagara. Raul se desparte la un moment dat in doua cursuri ce ocolesc  o insula, Insula Caprei si se afla exact pe granita dintre Canada si Statele Unite.  Spectacolul e fabulos. Ne-am imbarcat pe un vaporas, dupa ce ne-am imbracat cu pelerine de plastic si am navigat pana aproape de caderea de apa. Ti se ridica parul maciuca cand priveai de sus, te intrebai ce-au in cap cei care admit sa faca asa o excursie, pe banii lor, nici macar nu-i platea cineva sa ajunga asa aproape de peretele de apa ce parea viu si furios. Ei bine, nu a fost asa rau si chiar nu m-am simtit in pericol, dar de sus spectacolul impresiona. Totul, de la zgomotul fantastic, perdeaua de apa si plutirea ei dusa de curentii de aer, ca si curcubeul prezent cat tinea lumina zilei...era superb. Atata forta, atata maretie, cred ca doar atata apa in miscare poate sa produca...Niagara in malurile sale fiind ca un monstru mitologic inlantuit. Greu de descris in cuvinte...

                        Dupa ce ne-am bucurat de cascada cu cel mai mare volum de apa din lume, cea mai inalta fiind Cascada Victoria ce desparte Zambia de Zimbabwe, am stabilit urmatoarea destinatie la Tadoussac, un orasel la nord de Quebec,  unde St. Laurent se varsa prin estuarul sau in Atlantic, ca sa vedem....balene.
                        Balenele albaste au 35 m in lungime si 35 tone...o tona pe metru. Oamenii se duc in larg in caiace, siguri sau in doi, in coaja fragila care practic nici nu ii desparte de mediul acvatic, dar pana azi nu s-a auzit ca cineva care s-a dus in caiac sa intalneasca balenele uriase, ar fi patit ceva. Oamenii au vanat balene mereu, azi ienuitii au dreptul sa vaneze, in fiecare an, o balena. Pe vremuri grasimea si oasele lor, totul era folosit si vandut in Europa lacoma, care nu avea nici un scrupul cand era vorba de consumul propriu, pentru  a-i fi mai bine. Balenelor le-a fost din ce in ce mai rau, s-au imputinat, au ramas doar cateva si azi japonezii inca pot cu acordul legii lor, sa le vaneze nestingheriti. Dar in Canada sunt protejate si in estuarul raului St Laurent, in Golful Sf Jean, nu le deranjeaza nimeni. Vin acolo in fiecare an in luna iulie si august, amestecul de apa calda si dulce al raului, cu apa rece si sarata a oceanului, favorizand bogatia planctonului, hrana balenelor albastre.
                         Drumul spre nord a fost de aproape 600 km. Pe coasta estica a Atlanticului, prin asezari micute, cu case rare, am inteles cat de greu se poate popula un tinut salbatic, atat de coplesit de frigul ce este in acele locuri stapan absolut mai mult de 8 luni pe an. Determina totul....
                         Tadoussac este o statiune cu un farmec aparte. Am tras la o pensiune unde aveam rezervare facuta din timp, ne-am odihnit dupa drum si a doua zi dimineata, ne-am imbarcat, criteriul principal fiind varsta participantilor la expeditie.
                         Noi doi si baietii am urcat pe un vaporas de 24 persoane care se putea apropia mult de balene. Ceilalti, copiii mici si parintii lor responsabili, s-au imbarcat pe un vapor in toata regula. Si am pornit in larg. In afara de balene, la tot pasul intalneai delfini masuini, foci, si belugi....se spunea ca sunt si orci, dar nu se aratau mereu. Ma dureau ochii privind in zare si deodata, impreuna cu strigatul ghidului si exclamatiile celor din jur...am vazut-o. Un abur fin se inalta la cateva sute de metri. Vaporasul cu marginile gonflabile s-a intreptat intr-acolo. L-am auzit pe Val care spunea cu glas tare....Saracutele, uite cum se vede cand respira, practic nu aveau nici o sansa in fata balenierelor. Am ajuns imediat unde inca particulele de apa eliminate prin respiratie pluteau in aer...Si am vazut-o la 10 metri de noi, cabrata, expunandu-se intreaga si pleznind  apa cu coada, apoi disparand intr-un moment magic. Nu-mi puteam crede ochii....era cea mai teribila aparitie din viata mea, era langa noi, cea mai mare fiinta de pe planeta, un mamifer, o fiinta care isi hranea puiul cu lapte, asa cum o facusem si eu, era ca noi si am simtit ca stia ca suntem acolo pentru ea, ca sa o vedem, sa ne miram....cred ca astepta sa intelegem dreptul ei aici, pe aceeasi planeta, sub acelasi soare.
                        Dupa ce s-a terminat acea zi, am stiut inca o data ca am dreptate. Daca ar exista un dumnezeu, sigur e plecat demult sa creeze alte lumi mai bune, altfel nu ar fi lasat ca aceste fiinte minunate sa fie vanate de unii ca noi...niste nemernici fara putere, dar cu minte multa, lacomie fara seaman si cruzime unica. Si daca ar exista, l-as defide ca a lasat sa se intample asta, atat de mult timp, asta si atatea altele...M-am intors pe pamant, in costumul meu protector in care abia ma miscam, incojurata de o frumusete fara seaman, golful si malurile lui formand un peisaj de vis, dar plangand in sinea mea rusinea ca sunt om...desi dupa propria mea teorie nu era vina mea, nici nu aveam vreun merit pentru asta si doar intamplarea facea ca eu sa fiu eu si ea...minunea eleganta din adancuri.
Ne-am intors in Montreal si nu ne puteam reveni. A fost cea mai tulburatoare experienta a vietii noastre si am simtit la fel...dupa cateva zile, ne-am cerut scuze si ne-am intors singuri la Tadoussac.

                                                                   Va urma