Asa se intampla cand unii nu-si vad de treaba si incurca treburile altora, nefacand-o bine nici pe a lor. Uitati cat de confuz am devenit eu insumi, dupa cum am reusit sa formulez prima fraza din ceea ce se dorea a fi doar o explicatie simpla ...Dar afland cate ceva despre mine, practic cunoscandu-ma, va veti da seama ca eu nu am fost intotdeauna asa, lucrurile au luat-o razna mai demult, intr-o noapte...
Cum nu stiu cati ani am si nu cred ca stie cineva, las aceasta informatie sa se piarda in detrimentul altor lucruri mai importante care ma caracterizeaza. Sunt din specia felinelor mici, iar daca exista un interes deosebit pentru rasa din care fac parte, unii m-ar incadra cu succes intre siamezii linx-point desi cred ca lucrurile sunt mult mai complicate. Am deci o pereche superba de ochi albastri, senini si patrunzatori, ochi care ma ajuta sa-mi exprim dorintele. Asa se spune si eu trebuie sa cred, caci da, de cele mai multe ori nu e nevoie de mult efort ca sa ma fac inteles. Cu vocea stau rau, am fost bolnav o data demult, iar de atunci am o voce pe care o folosesc doar cand fac pe clovnul...imi vine mie sa rad cand ma aud miorlaind si cand vad cum celorlalti li se zburleste parul pe spate sau pe brate...dupa cum e cazul.
Ceva, ceva din trecutul meu indepartat tin minte. Nu m-am nascut aici, am fost adus si abandonat, dupa ce cu siguranta am trait intr-o alta casa, printre alti oameni. Visez uneori dar nu pot sa fiu sigur, de aceea iata primul lucru confuz in ceea ce ma priveste, originea mi-e necunoscuta...
Rau a fost cand mi-am dat seama ca sunt diferit de cei din specia mea care, prin reprezentatii ei normali, impart valea si fac legea. Eu am fost incadrat din capul locului drept un ciudat si pentru ca tot nu aveam de ales, mi-am insusit rolul si asa nici nu mi-a fost prea rau.
Noptile sunt lungi si cel mai greu mi-a fost, nu sa gasesc mancare ci un loc in care sa dorm linistit. Cred ca am fost ani intregi chinuit de nesomn, dar cum eram mereu singur, era riscant sa adorm bustean in locuri unde puteau si altii sa ajunga. Nu am inteles niciodata si de aici alt lucru complet confuz, agitatia si spiritul belicos al celor din specia mea. Mie nu imi arde niciodata de bataie, nici de cearta, nu-i alerg si nu-i amenint, nu tip la ei si nici nu-i incaier si nu intelg de ce ei o fac, ce ar putea sa vrea ei toti de la mine. Dar prefer sa raman confuz, nu-mi mai bat capul caci nici unul nu cred ca ar avea rabdare sa se opreasca un moment din goana lui nebuna, dupa nu stiu ce, ca sa-mi explice mie...Pana una alta si pana nu demult, desi eram o umbra pe langa ziduri si tufisuri, prin copaci si pe acoperisuri, se intampla destul de des ca fiu batut cu salbaticie, umplut de sange si mizerie, fara sa fiu in stare sa inteleg cu ce am gresit si cu ce s-au ales vitejii care imi faceau asta.
Intr-o zi m-am trezit fata in fata cu un strain. Nu-l mai vazusem pana atunci si aparand atat de brusc in fata mea, ne-am speriat rau unul de altul. De obicei plec, fug cat pot de tare si nu stau sa astept sa vad ce se intampla, dar nu stiu de ce, atunci ceva m-a oprit. Mai mic decat mine si foarte slab, cu ochii apoape topiti de tistete, era in mod clar un pui aruncat departe. Cineva nu a avut loc de el si a preferat sa-l lase sa se descurce singur, daca s-ar fi nascut si ar fi trait pana acum pe valea asta, l-as fi stiut. M-am apropiat incet si l-am vazut ca face acelasi lucru, i-am atins usor nasul cu nasul meu si l-am simtit fierbinte si uscat. Puiul asta nu a mancat de mult si nici sanatos nu pare...Dar in sfarsit, nu mai sunt singur si simt ca am ceva foarte important de facut. Ii ating usor mustatile si-l indemn sa mearga dupa mine, trebuie sa gasesc de mancare pentru doi in noaptea asta si un loc in care asta mic sa doarma, asa cum e acum, fara ajutor nu prinde ziua de maine, mai ales daca se intalneste cu Marele Galben. Eu cam stiu pe unde-si face ala veacul si nu vom trece pe acolo.
Ma opresc si ma uit in spate, a inteles si vine incet la cateva lungimi de coada. E asa subtire, se confunda cu umbele frunzelor mari si mersul lui e la fel de sovaielnic ca tremuratul lor in vantul noptii. Nu are mai mult de 4 luni si cred ca nu a avut chef de mult sa-si curete blana. Sigur, prima data nu va fi deloc placut, e murdara si imbacsita, dar e clar ca are nevoie de ajutor. Ma intreb daca o stii sa se spele singur. I-am vazut pe altii spalandu-se reciproc, mi-am dorit si eu asa fel de apropiere, parea placut dar nu am probat niciodata. Iata, a venit si randul meu, desi cu jegosul asta mic, nu ar trebui sa ma simt prea norocos.
Ajungem la Max, e la ultima casa dintre cele sase identice. De curand s-a facut liniste in zona, cat s-a lucrat la ele, pana le-au ridicat a fost mult zgomot, nu era de trecut ziua pe acolo, dar noaptea gaseam de multe ori resturi de mancare dar si pe altii care cautau acelasi lucru ca si mine. Max e un rotwailer de cateva luni. Au venit aici de putin timp. As putea zice ca suntem prieteni, ma lasa sa mananc din castronul lui daca e satul si sa beau apa. Ma lasa, dar daca e foarte aproape nu ma incumet, pentru ca e cam tolomac si nu stiu la ce sa ma astept din partea lui. Il mai aud uneori urland cand e singur si ai lui sunt plecati mai mult de acasa, atunci mananc linistit ca el sta ca prostul spanzurat intre doua bare ale balustradei ce-i inconjoara terasa pe care e inchis. Ma gandesc, daca doarme, cainii dorm mult noaptea, pot sa-l duc pe asta mic pana langa castron, asta daca Max o fi lasat prin jur ceva frimituri. Daca nu, exact pe colt sunt tomberoane si acolo sunt sanse mari sa gasim ceva si daca nu-s resturi, asteptam un soarece si tot mancam ceva in noaptea asta.
La asta da, ma pricep, sunt chiar bun. Sunt usor si agil si chiar nu ma simt, nici nu stiu ce-i loveste. Si cu pasarile ma descurc, dar e greu, cu ele risti sa te ranesti, ca si cu sobolanii, cu ei e si mai greu. Am vazut pe multi care au tras sa moara dupa o lupta zdravana cu un mutant din asta, ca parca se fac pe zi ce trece tot mai mari.
Max doarme. Cobor incet panta de la drum pana pe terasa lui. Cel mic ramane sus, nici nu trece garul de sarma rara si vad ca nu are de gand sa inainteze. Vede cainele sau doar il simte si e clar ca ii e frica. Oricum ma uit ca nu e nimic la castron, cred ca de aia si doarme Max, e singur de mult si a epuizat tot ce-i fusese lasat de mancare. Si apa...
Nu-i nimic. Acum a venit, pana invata rostul locului dureaza si nu are sens sa risc. Mergem pe tomberoane, locul meu preferat, desi aici rar gasesti ceva bun. Coboram incet pe langa gardul lui Max si ajungem in stada din fata casei lui. La tomberoane nu e nimeni, dar nici nimic pe jos. Asta e, mergem mai departe, ma uit din nou in spate, distanta e tot mai mare si el merge parca tot mai incet. Saracul, ce subtire e...
Trecem strada, noaptea nu mi-e frica dar ziua prefer sa nu o trec niciodata. Merg prin curti, prin gradini, stiu unde sunt caini si mai ales unde sunt caini nebuni...cei buni nu au nimic cu mine, cum nici eu nu am nimic cu ei. Imi plac cei de la a doua casa identica cu celelalte cinci. Pana si mie mi se pare ciudat ca au ales sa faca sase case exact la fel insirate pe aceeasi parte a strazii, un sir confuz. Acolo sunt un hasky si un ciobanesc german, amandoi batrani si potoliti. Partea proasta cu ei e ca put, cainii put de departe si cum au mirosul mai bun ca noi, ma gandesc cum de se suporta.
Nu-mi plac si ocolesc locul cat pot, cainii de la prima casa din josul strazii. Rar de tot ajung pe acolo, dar nici nu trebuie, ii aud tot timpul, latra pe toata lumea ca niste zanatici si nebun sa fii sa treci prin zona lor.
Am trecut de curtea de la coltul cu tomberoane. Aici nu locuieste nimeni, deci nici nu am cum sa sper la ceva uitat pe masa sau vreo punga de gunoi nedusa la tomberon. Trecem mai departe...Pe partea asta casele sunt albe cu obloane negre si fara acoperisuri. Sunt ca niste cuburi din care ies alte cuburi si apoi altele marginite de balustrade. In prima curte, pe jos e spartura de piatra, nu-mi place sa merg pe ea, cand alerg face zgomot, lucru care imi ridica parul pe ceafa. Dar a doua are iarba tunsa scurt si gard viu din brazi desi, acolo e o minune sa te ascunzi, sa dormi si chiar sa astepti.
Merg incet pe langa perete, vad usa mare si neagra de la intrarea lor si ajung pe o terasa ce face practic parte din curte. Ma uit si nu-mi vine sa cred, un castron plin cu boabe ca ale lui Max, doar ca miros mai bine. Langa, o cutie plina cu apa. Dar aici nu sunt animale, nu am vazut niciodata caini sau pisici de casa aici. Pentru cine or fi si cum de nu e nimeni, cum nu au aflat de locul asta cu mancare si ceilati de pe vale, ca doar si ei cauta intruna. Ma uit in spate sa-l vad pe cel mic si intuiesc ca a ramas ascuns sub cortina verde ce desparte curtea de strada. Mi-e foame rau si incep sa mananc. E bun, mancarea asta e dura, ma dor gingiile, dar nu am mancat de ieri si nu fac mofturi. Repede pana nu apare careva...la cat de foame imi e, cred ca de data asta cu greu m-ar goni de langa castron chiar si Marele Galben.
VA URMA
No hay comentarios:
Publicar un comentario