Din noaptea aia s-au schimbat multe. Dimineata ne-a gasit sub brazii ce despart curtea de strada. Cel putin cel mic, dupa ce si-a umplut burta cu boabe uscate si le-a mai si umflat cu apa, prea departe nici ca putea ajunge. Nu mai vorbesc ca obositi eram amandoi, iar locul in care ne aflam ne parea mai sigur decat oricare altul...
Am auzit glasuri pe terasa si am vazut un el si o ea care vorbeau aplecati peste castronul fara boabe. Ea exclama incantata, el radea si-i spunea ceva de genul,, ti-am spus eu?,, In momentul acela chiar nu m-am gandit ca ajunsesem...acasa.
De langa mine l-am vazut pe cel mic ca se repede cu curaj inainte. N-am apucat sa fac nimic ca el s-a si facut vazut, iar efectul pe terasa a fost incredibil. Cei doi au intepenit pur si simplu, parand statui din piatra. Ce naiba... Eram in alerta si nu stiam ce pot face, cel mic nu stia rostul vaii noastre, noi nu ne apropiem de oameni, nimeni dintre noi nu a facut-o, e o regula serioasa pe care o respectam toti. Asa supravietuim, desi se stie ca uneori vin cu o masina si se pun la panda, prind cativa dintre noi si ii duc undeva. Pe cei mai multi i-au adus inapoi, a doua zi i-am vazut amarati, abia tinandu-se pe picioare, cu un mers ciudat si parca impiedicat de durere. Dupa episoadele alea in zona era liniste si din ce in ce mai putini aveau chef de harjoneala si scandal, dar nici mai prietenosi nu i-a facut sa fie, ba dimpotriva.
Cel mic a ajuns deja intr-o pozitie imposibila. Barbatul i-a taiat calea de retragere, in timp ce femeia a disparut inauntru. O vad aparand cu o punga colorata pe care o agita si o face sa scoata sunete placute. E o punga cu mancare. Il ademeneste si-l vad pe cel mic cum sta locului si priveste punga fascinat. Castronul se umple cu boabe iar ei intra in casa miscandu-se cu incetinitorul. E ori o capcana, ori a dat norocul peste noi...desi asta poate fi cu doua taisuri, daca ne atrag inseamna ca vor ceva si nu e bine cand devii obiectul dorintei sau al interesului unui om...asa imi spune mie instrinctul. Raman ascuns si ma gandesc la un plan de retragere, dar nimic rau nu pare sa se intample. Pisoiul intoarce capul in directia mea, il aud scotand sunete mici de chemare, ar vrea sa imparta mancarea cu mine. Nu mi-e atat de foame incat sa risc, sa cedez asa usor si sa incalc cea mai importanta regula, nu ne apropiem de oameni.
Satul si indiferent la grijile mele, se intoarce si il aud ca toarce multumit. Se cuibareste langa mine si ma indur, incep sa-i curat blanita imbacsita si el se lipeste si mai tare. Adoarme in cele din urma si pentru ca e liniste, fac acelasi lucru. Zilele trec de parca nici nu ar fi, noptile sunt pentru noi totul.
Ma trezesc si vad ca e aproape intuneric. Ma uit in jur si vad ca cel mic nu-i nicaieri....ba nu , e pe terasa, mananca din nou. Pe poarta se aprinde din senin lumina si la fel pe fatada casei. Ma apropii cu grija si vad ca mai sunt destule boabe in bol si incep sa mananc. Cel mic se invarte si vad ca se instaleaza pe un scaun ce are pe el un fel de pledut impaturit. Pare tare moale si vad ca pisoiul incepe sa probeze asta framantand materialul cu labutele. In final isi baga nasul sub coada si adoarme iar. Exact acum cand ma pregateam sa-i predau prima lectie de supravietuire aici, pe valea noastra...
Ii zic vale desi e o doar o adancitura intre doua dealuri acoperite de o padure de pini. Daca o fi trecut vreodata pe aici vreun rau, cu siguranta e secat de mult. Pinii astia sunt singurii care fac fata lipsei de apa din zona si rezista. Pericolul cu ei, si eu am vazut asta o data cu ochii mei, este ca atunci cand iau foc, nu ard ci aproape ca explodeaza. In patul asternut pe sol de intreaga padure, zace un combustibil formidabil format din acele de pin uscate intr-o combinatie letala cu uleiuri volatile, rasini si alte substante la fel de inflamabile. Un ciob de sticla incins de soare, o tigare aruncata la intamplare si e destul sa dispara intr-o clipita toata padurea, ia foc instantaneu pe intreaga ei suprafata. In urma, pamantul ramane gol, acoperit doar de scheletele negre ale copacilor distrusi. Incepe sa creasca vegetatie abia dupa an, firava, incet, dar cu greu se mai reface padurea care a fost si nu am pomenit nimic de animalele mici si pasarile pe care le prinde parjolul. Nimeni nu vrea sa fie acolo, nici macar pe aproape, nici macar sa vada...e o tragedie si atat, dar tot ei oamenii dau foc, apoi tot ei sting si uneori chiar mor incercand sa faca asta.
Cum spuneam aici se traieste dupa reguli, nu stiu de unde vine cel mic, cine l-a adus, dar trebuie sa afle cat mai repede rostul locului daca vrea sa traiasca. Locul gol dintre case, acela pe care trec masinile, trebuie evitat iar daca totusi trebuie trecut, e bine sa-l invat cum sa o faca.
Apoi curtile cu caini...astia oricum ar fi trebuiesc ocoliti, caci cainii in general au toane. Te pot lasa in pace la fel de bine cum intr-o zi se pot repezi fara avertisment.
Mai sunt curtile cu oameni carora nu le place sa li se incalce proprietatea nici macar de noi, care doar trecem incet, neauziti si fara sa lasam nici o urma. Da, stiu ca au ce au ce cei care fac galagie si se aud dupa lasarea noptii, dar si ei fac asta si nu arunca nimeni dupa ei cu pietre. Mai ales in unele dintre zile, se aude muzica, oamenii vorbesc tare, rad si se arunca zgomotos in piscine pana se face dimineata. Aerul miroase a carne arsa, si parca inebunesc toti o data, iar asta se intampla doua nopti consecutiv din cand in cand, de fapt la intevale regulate si mai ales vara...Nu-i inteleg si in zilele acelea cu greu gasesc un loc de odihna.
E liniste, e intuneric si nu se simte nici o miscare. Al mic se ridica mandru pe scaunul pe care daca ma gandesc bine, cei doi l-au pregatit pentru el si se intinde inaltandu-se in forma de arc. E simpatic, are blanita scurta si acum a ramas un pic ciufulit dupa toaleta sumara pe care i-am aplicat-o.
Coboara si ma indeamna sa mergem, o ia chiar inaintea mea cu coada steag. Alerg si-i tai calea scotand un sunet sever. Se opreste mirat si intelege, nu-i prost pustiul si ma bucur ca pot avea in el un partener cooperant. Va invata repede.
Stiu ca ne vom intoarce pe terasa cu castronul plin si la scaunul cu paturica. Oricum trebuie sa raman atent, poate e totusi o capcana, poate toate astea nu sunt pregatite pentru noi, poate exista un alt animal care sa le revendice...poate Marele Galben stie si el locul asta si chiar nu mi-ar place sa ne trezim bot in bot. S-a intamplat o data si stiu ca nu pot face fata, e mult prea puternic, antrenat si...rau.
Dar pana una alta, afara e o noapte frumoasa de octombrie cu cerul plin de stele. Valea noastra incepe din padurea de pini si coboara pe o panta scurta pana in mare. N-am fost niciodata unde se vede apa mare, nu pot ajunge acolo caci in veci nu m-as incumeta sa trec marele drum. Pe el trec fara oprire masini in ambele sensuri si stiu din auzite ca multi dintre noi si-au gasit sfarsitul incercand sa treaca, sa ajunga pe zona cu nisip si apoi la apa cea mare. Mai bine nu...
No hay comentarios:
Publicar un comentario