Sa dam cu pietre...

                                                             

                       ,,Sa dai cu piatra,, inseamna sa iei o piatra si sa o arunci in ceva sau cineva. La prima vedere este o chestie de o simplitate absoluta. Nimic mai simplu, sunt primate care ,,dau cu pietre,, si asa ne-am inceput si noi cariera de Homo Habillis.

Dar am evoluat , am ajuns aici, in societatea complexa pe care am alcatuit-o atat de prost incat multi simt ca  planeta  cucerita cu ajutorul mintii noastre stralucite, se va scutura in curand de noi ca un caine de purici. 

                      Revin la ideea cu aruncatul ,,pietrei,, si incerc sa aflu de ce ma obsedeaza de la o vreme. Imi vine sa-mi umplu geanta si buzunarele cu ,,pietre,, sa le simt greutatea pe brat, ca sunt acolo, la indemana. O ,,piatra,, bine plasata la momentul potrivit poate face multe, in final poate salva o viata sau o poate sfarsi. Doar o ,,piatra,,...

                     Privind in jur, in jur e mult spus, de obicei ne concentram pe cateva directii, in general dictate de cei care mai presus de noi, au interese puternice si puterea sa si le urmareasca, in tot iuresul ultimilor zile, imi dau seama ca ceea ce simt eu de la o vreme in privinta ,, pietrei,, capata inteles.

                    Zi de zi am simtit nevoia sa-mi bag mana in buzunar sa scot o,,piatra,, si sa arunc. Intr-o zi intr-un caine. M-am gandit ca o ,,piatra,, ar fi putut sa ne salveze de rusinea, de umilinta, de deznadejdea neputintei in fata unuia dintre cele mai absurde lucruri pe care ni le puteam imagina. Trebuia sa fie acolo un om cu o ,,piatra,, dar au fost doi oameni cu mainile si cu sufletele goale. 

Am ridicat eu piatra tarziu si cand s-o arunc am fost oprita de o intrebare. O arunc in ceva sau in cineva? In cine o arunc? Intre ,,ceva,, si ,,cineva,, este un spatiu destul de straniu, un loc in care se petrec lucruri negandite, sunt zone albe si intunecate, sunt zone care urla si care tac, iar de acolo exista, printr-o mie de posibilitati, una in care ,,piatra,, se intoarce si ma loveste exact in frunte, exact acolo de unde a plecat gandul drept de dinainte.

                   Am lasat mana in jos, mai mult din instinct de conservare decat din ratiune, dar am ramas sa urmaresc ,,pietrele,, care imi vajaiau pe la urechi. Murmurul ce le-a insotit pe primele, s-a trasformat in urlet salbatic cand ploaia de ,,pietre,, a inceput sa loveasca la intamplare. Mult timp dupa ce cainele era mort intr-o balta de sange, oamenii aceia erau si ei morti, caci morti s-au nascut, iar numarul celor care aruncau a inceput sa scada, unii cazand zdrobiti de propiile indoieli ce ii lovise ca propiile ,,pietre,, sau de ,,pietrele,, celorlati care, furiosi, ar fi cazut si ei daca ar mai fi simtit ceva, s-a lasat linistea.  Doi oameni, un barbat si o femeie au ramas pe loc. Se tin de mana si plang in tacere. Altii strang pietrele pentru batalii viitoare. Isi burdusesc buzunarele si gentile, sa le aiba la indemana.

                    Am parasit zona dintre ,,ceva,, si ,,cineva,, obosita si fara sa inteleg mai mult. Mi-am bagat ,,piatra,, la loc in buzunar, nu am lasat-o jos, desi nici de data asta povara pe care o tot car de o vreme, nu mi-a folosit la nimic, nu a salvat pe nimeni, nu a ucis pe nimeni, doar s-a intors in locul ei de povara.

                    Si am uitat repede ca ,,pietrele,, nu pot nimic, caci curand am bagat iar mana, am pipait acolo in buzunar pe intuneric dupa  ,,piatra cu colturi,, si cand am gasit-o, am strans-o puternic si m-am pus la panda. Si am tot asteptat, trecand din nou de primul impuls care striga la mine...arunc-o! Ai tot dreptul sa o arunci, e vorba de tine, de ai tai, de aur, de tara, de mandrie, de apa, de aer, de viitor, de mandria ta de roman, de ce-ai invatat despre tine si ai tai. E vorba de sange si sudoare, de paine, sare, de cine suntem noi si cine sunt ei...ai tot dreptul, arunc-o...

                     Si tot gandindu-ma asa, m-am trezit prinsa intre unii care aruncau ,,pietre ,,si altii care de data asta erau destul de pregatiti sa le prinda si sa le arunce mai departe, sau inapoi. In final s-au impartit in doua tabere care aruncau ,,pietrele,, de la unii la altii, nu cadea nimeni, doar cei obositi sau plictisiti de atata aruncat, renuntau, se intorceau cu spatele si plecau acasa. Dar aurul nostru? Viitorul nostru si al copiilor nostri? Dar aerul nostru? Painea noastra? Ale noastre...M-am uitat ingrozita cum se casca din nou spatiul acela straniu intre ceea ce incepea sa se bata cap in cap. Unii spuneau una, altii spuneau alta, spuneau acelasi lucru si strigau, spuneau altceva tot strigand si in spatiul ala cascat ca o gura de balaur, sa tot arunci cu pietre...

                   Un lucru e cert, noi le aruncam acum si invatati sa fugim in paduri si sa otravim apele, unii credem, iar altii spera, ca nu vom mai fi pe aici cand ,,pietrele,, noastre se vor intoarce si...n-au decat sa loveasca pe unde or lovi in ceilati care vin si care se vor descurca ei cumva, ca tot romani se vor naste...