Pestisorul de aur, din cartea aia cu basme... Vedeam copertile si titlul povestii in timp ce, din cel care vorbea in fata mea, nu mai ramasese decat conturul, restul fiind parca inghitit de lumina orbitoare ce invada incaperea pe fereasta deschisa din spatele lui. Ce dorinte isi puneau cei care prindeau pestisorul?,, Vodca,, zicea unul intr-un banc cu rusi, Ce smecherie, zambesc eu in sinea mea, il folosesc in povestile citite copiiilor, ca sa creasca mari si fericiti si sa-si inchipuie ca daca nu si nu, apare el si rezolva...tu doar sa fii de partea ,,baietilor buni,, Prima data taci, inchizi ochii si ii tii asa pana cand sunt ei siguri ca ai adormit, sau deschizi gura si inghiti cu noduri pasta cu gust oribil, sau...hm, de fapt iti citesc povestea cu gandul ascuns ca tu le poti indeplini lor dorintele, care niciodata nu sunt putine,,, De aia iti citesc povestea...M-am ridicat de pe scaun si am luat-o incet spre usa, fara sa-mi dezlipesc ochii de tipul care striga in continuare... Ei bine, dar daca acum e randul meu, daca apare...eu ce-i cer? Daca pentru unii ramane intre filele unei carti cu basme, in copilarie, iar pe mine ma asteapta in mizeria aia de apa, peste care am trecut, ca sa ajung aici? Coboram deja scara si o scara interioara intr-o cladire veche, indiferent ce cladire era, o transforma de indata, pentru mine, intr-un castel. Dar nu acum, nu scara asta, care era ingusta, sonora, in spirala, intr-o casa veche, dintr-un cartier ce avea zilele numarate, o casa trista, poate orfana, cu o scara interioara ingusta, intunecoasa, cu o mana curenta din lemn bine slefuit, pe care coboram incercand sa nu ratez nicio treapta.
- Ai venit sa ceri clementa pentru un hot, pleaca dracului de aici…javra mica, ia uita-te la ea, cat tupeu…Sa-i spui lu’ tac-tu ca ne vedem la tribunal, ai auzit? Javra!
Tineam sub bratul drept un dosar plin cu hartii, hartii dactilografiate, scrise de maina, foi dintr-un caiet, chiar si desene, in timp ce stanga trecea peste bara de lemn, asa cum o facusera, cine stie cate maini stangi, inainte. Am iesit in strada ca aruncata dintr-un resort, m-am intors si am privit in urma, la gaura cascata in fatada cu tencuiala vopsita si revopsita, cazuta, macinata si mucegaita, ce nu intrecea prin uratenie, hidosenia scenei la care, tocmai, fusesem personaj principal. Am inceput sa respir, mi-am trecut mana prin par si asta m-a linistit putin, caci doar gestul asta il mai stiam, din toate cele ce ramasesera din mine, cea risipita pe spirala scarii cu mana curenta atat de neteda. Ei bine, intrebarea aceea, si nu urletele barbatului scos din sarite, mi-a ramas in minte, in timp ce ma indepartam ametita, de locul in care, in graba, mi-am uitat copilaria, inocenta si ceea ce poate as fi putut sa fiu, daca nu as fi coborat niciodata scara aia in forma de spirala, afurisita, blestemata scara de lemn. Aveam 14 ani.
Treceam prin lumina filtrata de crengile copacilor ce margineau strada Uranus, fara sa simt exact impactul talpilor la atingerea asfaltului. Nici zgomotele din jur nu reuseau sa fie ceea ce fusesera inainte de vizita pe are o avusesem de facut, al caror ritm si trepidatie o folosisem cu jumatate de ora inainte exact cum se foloseau pe vremuri tobele sau cimpoaiele, pentru imbarbatarea inimilor celor care incepeau asaltul, pe cate vreun camp de bataie. Asa ma simtisem si eu cu jumatate de ora inainte, puternica si indreptatita, increzatoare in lucrurile despre care stiam ca exista, ca sunt la tot pasul, ca trebuie doar sa vrei, sa lupti... putin, sa fii pregatit, ca apoi sa te bucuri de izbanda.
Acum, in schimb, pe drumul inapoi, toata puterea mea de interactiune cu exteriorul era anihilata de efortul, ce simteam ca imi va produce o implozie in creier, de a strange intr-un loc ceea ce ar fi putut sa produca raspunsul la intrebarea ,,ce-ti doresti Iulia?,,. M-am oprit brusc chiar in mijlocul podului Izvor, lovita de groaza…Care era intrebarea, cum scria in carte, te intreba ce-ti doresti sau trebuia sa enunti clar trei dorinte, conta ordinea lor? Brusc mi-a venit sa plang, faptul ca as fi putut sa fac o asemenea confuzie si sa pierd de fapt beneficul a trei dorinte implinite si sa raman dar cu una, mi se parea sfasietor si teribil de nedrept. Eu care tocmai coborasem scara aceea…
Plangeam incet, pana la urma eram pe strada si oameni treceau pe langa mine, iar cand am ajuns in fata benzinariei din Schitul Magureanu, cea din fata blocului unde la ultimul etaj, la mansarda pe care nu mi-o aminteam, eu mica, mica…A fost destul ca plansul cuminte sa se transforme intr-unul cu sughituri, cu tras de nas, un plans cu tot felul de zgomote, care au facut imposibila, mai tarziu, folosirea acestei redutabile arme in bataliile mele amoroase, sau in cele in care femeile folosesc plansul de obicei. Dar asa plangeam eu, asa plang si acum, de aceea plang rar si doar atunci cand nu ma vede si nu ma aude nimeni.
Am intrat in Cismigiu, parcul in care am invatat sa merg si in care ma tineau, pe vremea aceea, toata ziua sub umbrela unui dud caruia ii atarnau ramurile pana la pamant, in mansarda elegantului bloc in care m-am nascut, fiind practic imposibil sa se poata respira in zilele de vara, cand caldura orasului nu putea fi domolita nici de insula verde din fata. La ora aceea putina lume trecea pe alei. Cele cateva banci ocupate erau gazde pentru pensionarii care picoteau la umbra uitandu-si sfarsitul de fraza, sau mame ce priveau tamp performatele celor care reprezentau de ceva vreme, nu foarte multa, un soi de recipient energofag in care li se strecura viata, cu tot ceea ce nu vor afla vreodata, ca s-ar fi putut intampla.
Ajunsa la izvorul micutei Iulia, fetita moarta de pojar, al carui nume-l purtam si al carei indurerat tata transformase izvorul in monument si copilul in statuie sau in inger, plansul meu exploda in dimensiuni ce nu mai aveau nimic de-a face cu ceea ce simteam de fapt. Nu era mila, imi era mila de mine dar nu intr-atat, nu era nici frica, frica imi era familiara, ajunsesem de fapt surprinsa ca nu mai simteam nimic si era ceea ce ma speriase in asemenea hal, cu atat mai mult cu cat era prima data cand, acolo, mi se intampla asta. Acolo, in acel loc, eram mereu impresionata de povestea fetitei ce-mi purta numele sau pe al carui nume in purtam eu, acolo ma simteam mereu ca-n cimitir, acolo si apa avea alt rost si alta reflexie, iar acolo am simtit dintr-odata atata tristete si golul care, mi-am dat seama, era de fapt inceputul de la zero, in care copilul din mine, nu se mai regasea si nu avea sa o mai faca vreodata.
Am ocolit chioscul rotund din lemn frumos decupat, din mijlocul zonei in care duminica dimineata, nu aveai mult loc sa te misti si pe care o strabateam de obicei cadentandu-mi pasii, caci memoria auditiva lansa fragmente cu muzica de fanfara, pe care de fapt o detestam, preferand linistea zilelor multe, in locul celei pe care o astepta toata lumea. Acum imi taram pasii...
M-am oprit inainte de a ajunge in dreptul bancii lui. Am avut grija sa-mi sterg nasul si obrajii, am ridicat dosarul cu hartii multe la piept si am tras aer in piept, mult aer, tot aerul pe care am reusit sa-l absorb, fiind sigura ca e singurul lucru pe care-l puteam sa-l fac in acel moment, fara sa-l ranesc, fara sa fac sa-l doara.
M-a simtit, sau m-a auzit, sau a ridicat capul pentru ca asta facea de ceva vreme… din pozitia aceea, asezat pe banca, cu coatele sprijinite pe genunchi, cu fata cuprinsa in palmele lipite, ridica din cand in cand capul si se uita daca apar... A ridicat capul si a incercat sa zambeasca, avea ochii rosii si mi-a fost mila de el. A fost ultima data cand mi-a fost mila de el si poate de aceea, imaginea aceea a lui, cand ridica ochii spre mine, asezat pe banca si cu palmele deschise, indreptate in sus, din care tocmai isi ridicase fata, era...tata.
No hay comentarios:
Publicar un comentario