Centrul cercului I-2

      

In Gara de Nord era nebunie, un zgomot cum numai vara, la inceputul verii se putea auzi, caci atunci, energiile, descatusate de vacanta, faceau si aerul sa tremure si cotidianul sa se rusineze de platitudinea lui. Eram fericita, sau cel putin asa credeam eu ca este, cand esti fericit. Mama facuse tot ce fusese in stare sa-mi detuneze starea confuza si alterata de proaspata mea infrangere, din marea batalie a celui mai mare razboi mondial, care se vazuse si pe care putea pamantul sa o suporte, batalie, caci razboiul avea sa dureze mult mai mult. Dar eu atunci nu stiam, eu vedeam doar numele frumos brodat pe tesatura de matase, acum tavalita in tarana si destramata in franjuri,  ce fusese pana de curand, steagul ce fluturase semet numele primei mele iubiri. Aveam 16 ani.

         Am plecat tarziu si seara a venit repede, iar calatoria aceea cu trenul a fost cea mai lunga pe care o facusem pana atunci. O noapte intreaga inghesuita intre altii de varsta mea, dar pe care nu-i cunosteam, de fapt nu cunosteam pe nimeni, caci in momentul in care catastrofa nucleara se produsese, toate locurile din taberele organizate de liceul meu, erau de mult ocupate. Asa ca, niste telefoane pe la cunostinte si mama a reusit sa faca din nou minuni, de data asta asumandu-si in serios, prima data, un rol pe care l-a jucat cativa ani cu pasiune, ca o refulare a ceea ce ea nu traise, adica o tinerete cum doar si-o imaginase. Cred ca nu era singura care incerca sa-si retraiasca tineretea, chibitand de pe margine sau soptind de sub scena, in timp ce el sau ea, baiatul sau fata, deveniti apti pentru meciuri ale vietii sau scene memorabile de teatru, isi desfasurau dupa cu totul alte coordonate confruntarile cu ei insisi, cu ceilalti, cu viata...

    Ma leganam, de fapt ma zdruncinam in vagonul in care parul fetelor parca luase foc in lumina soarelui pe jumatate si zburat in toate partile de aerul bezmetic descatusat de geamurile deschise  si ma gandeam  ca reactia ei, a maica-mii, a fost cu totul stranie cand i-am apucat mana si i-am strans-o pana si-a tras-o si m-a privit speriata. 

-Mama, uite… vis-à-vis, mama, mama uite... 

Cand ca a vazut, m-a impins inainte, dintr-odata nervoasa si grabita. Nu m-a lasat nici sa spun ceva si nici sa ma uit inapoi, iar pana cand nu am intrat in casa, nici una nu am mai scos niciun cuvant. A intrat, si-a aruncat geanta pe un scaun, s-a asezat pe altul si mi-a spus.

 -Hai sa vorbim. Cred ca asta trebuie sa facem, spune tu prima ce simti si apoi o sa vedem, impreuna, ce e de facut.

      Ma uitam la ea, imi venea sa plang, de fapt plansesem pe drum si cred ca asta o si iritase cel mai tare. Deja se instalase sentimentul de vinovatie cu care cred ca m-a nascut, deja era clar ca orice as fi spus, tot ea va avea dreptate, asa ce rost avea sa mai discutam… ce?

- Pai, nu stiu… zic eu si barba incepu sa-mi tremure. Mama trecea printr-un divort urat, cu atat mai urat cu fusese lasata singura in chestia asta, ea a hotarat, ea a inaintat divortul, ea tot… tata nici nu a comentat, nici nu s-a impotrivit, nici nu s-a dus vreodata la tribunal, doar a plecat intr-o noapte de acasa si apoi i-a transmis cumva ca inca o iubeste. Deci era singura in toata chestia aia, iar eu acum…

- Ce nu stii? Ma intreba iar la fel de brutal, ce nu stii, ai 16 ani, el e mai mare, el are nevoie de o femeie iar tu nu esti… Ce nu stii?

Am lasat capul in jos si in fata ochilor mi-a aparut imaginea in care, noi doi, in cei doi metri patrati ai holului de la intrare, in picioare si strans imbratisati ne sopteam la ureche cuvinte pe care nu le intelegeam. Capul s-a plecat si mai mult pentru ca in spatele pleoapelor, se ascundea bine un zambet care-mi ramasese de atunci, cand el si-a strecurat mainile pe sub camasa mea in carouri, inchisa cu nasturi pana sus. Mainile lui tremurau si erau reci, caci venisem de afara unde era iarna,  dar nu de asta tremurau ci pentru ca pielea mea… Nu, nu a zis pielea, a zis sanii mei, a zis ca sanii mei sunt atat de tari si frumosi si ca ii plac si ca…

    -Iulia, ridica capul si uita-te la mine. Hai, gata, stiu cum e, dar daca vrei sa te ajut, daca ti-e rau si vrei sa-ti treaca, hai sa vorbim…

   In vagon se mai auzea doar scrasnetul fierului pe fier, zgomot de resort pleznit in mii de semicercuri, noaptea disparuse cu totul, caci negrul profund de afara, nu mai lasa sa ajunga la mine nimic din ceea ce il facuse sa fie pana atunci, noapte.  Atunci am cunoscut, prima data, intunericul profund in care am invatat cu timpul sa-mi dau intalnire cu propria-mi celula, cu particica cea mai intima, ascunsa si proprie din toata fiinta ce incepuse sa mi se dezvaluie.  Pana atunci nu-mi placuse intunericul, dar tot atunci mi-am dat seama ca era util cand aveai nevoie de un refugiu, in care sa ramai numai tu cu tine, o intalnire de al carui farmec, de atunci, am invatat sa ma bucur.  

  Urmatoarele cateva zile au trecut pur si simplu. Azi nu mai stiu sa spun nimic despre acele zile in care umblam mult, radeam prosteste si nu mancam nimic. Nici nu aveam nevoie, dar nici nu aveam ce, pentru ca erau vremuri ciudate, cand oamenii erau obligati sa traiasca cum nu voiau, cum nu meritau si unii dintre ei chiar cum nu puteau sa traiasca. Dar eu stiam prea putin despre asta, mie pur si simplu nu-mi era foame si mai departe nu ma interesa nimic. Lumea materiala se limita la lucruri ciudate pe care mi le faceam singura, cele pe care mi le cumpara mama si pe care le purtau ceilalti, fiind pentru mine doar o modalitate prin care imi acoperem trupul, nu simteam pietrele pe drum si nu tremuram iarna de frig… in rest, alte lucruri aveau valoare si acelea erau chiar fara nici o insemnatate.  Asa eram atunci…

      In privinta asta, pornirile exuberante ale maica-mii cand venea vorba de rochite si accesorii, imi creau o senzatie dezagreabila, ca si ei cand venea acasa si ma gasea invartind in cazanul de fiert rufe, rochii facute din cearsafuri, facute ghem din loc in loc cu bucatele mici de sfoara si plastic si vopsite in toate culorile pamantului, pe care eu le adoram si care ei ii picau pur si simplu prost la stomac. O fata avea si ea si aia umbla in ,,zdrente,,…

      Cu o noapte inainte sa parasim baracile din lemn prefabricat,  aliniate la marginea unui camp chel, intens intesat de praf si buruieni , m-am trezit parca la o chemare venita din vis. Sunt sigura ca nimic nu s-a putut auzi de catre ceilati, doar eu am auzit, pentru ca la mine a venit destinul, cu caietul de trait viata, deschis la prima pagina. Sau poate ca pe prima fusese deja scris ceva, dar ramasese rupta, in alta parte. Oricum eu am vazut ca era prima dupa coperta pe care era scris  numele meu cu litere mari, ingrosate.

     Am iesit tiptil in noaptea de afara, in pijama si desculta, cu parul nespalat de o saptamana, cu ochii aproape inchisi, ca in transa.  Am stiut ca e el, baiatul cu care facusem dimineata o poza, cu care schimbasem cateva vorbe, cu care in seara aceea imi potrivisem glasul aproape de focul ce imi parea inaltat pana la cer si unit cu el si cand am simtit ca ma strange in brate, mi-am ridicat fara nicio ezitare bratele si i le-am pus dupa gat. L-am strans si eu tare, exact cum am simtit ca o facea si el. Atunci mi-a soptit la ureche cuvinte scoase parca dintr-o istorie traita tot de noi sau altii la fel ca noi, caci au venit linistite, s-au asezat usor in profundul meu, si-au gasit locul in matricea initiala, unde aveau locul lor, al lor care nu puteau fi altul.

    - Fata frumoasa, plec in armata, la anul incep facultatea la Iasi, tu esti din Bucuresti, dar cand termin anul trei, vin si te iau de nevasta. Sa fii cuminte, sa ma astepti, pentru ca am sa vin…
Dimineata m-a gasit cu ochii lipiti de scandurile de pe plafonul baracii, cu ochii uscati de atata uitat si cautat in memoria unui viitor pe  care aproape  il percepeam  si care ma surprindea ca un deja vu. Ce simplu a fost, sau va fi…