Centrul cercului I-4

     

Trecusera doi ani fara sa se schimbe nimic.  Continuam sa locuiesc cu mama, chiar si cu tata care, se pare ca incepuse sa oboseasca in lungile introspectiuni prin eul propriu, care esuau inevitabil prin patul cine stie carei nefericite, obosise si mama sa-l ia in serios si sa creada ca toata trecerea lui superficiala prin viata, avea vreo legatura cu dragostea pentru ea, cu loialitatea pentru familie, cu grija pentru a pune o felie subtire de paine pe masa, in sfarsit, intelese ca tata e ca ploaia, n-avea ce-i face…

    Continuam sa fiu langa ei, intr-o simbioza care facea rau tuturor, la randul meu traindu-mi viata de cuplu, ca un copil care s-a trezit brusc cu un necunoscut pe post de frate, adoptat de mila. Iar in timpul ala ma taram pe la cursuri, vomitandu-mi si sufletul din mine, intr-o oripilare nemangaiata, suportata cu stoicismul unui mecanism uzat, dar bine uns de necestiatea de a ajunge la un final. Cand barierele constiintei se ridicau, in timpul putin in care reuseam sa adorm, gemete aspre si un plans inabusit, faceau sa nu pot fi suportata si nici supravegheata, somnul imi era cuprins de cosmarul in care corpul se zbatea sa reziste. Eram enorma.                 

    Urma sa nasc un copil, el urma sa plece unde avea sa obtina repartitie dupa absolvirea, cu chin cu vai, a facultatii, dupa doi ani repetati… Motiv in plus sa se poarte cu detasarea celui care nu avea ce face, cum si de ce interveni, in nici un aspect a tot ceea ce-l inconjura. Intervenise in septembrie trecut, stiam cu siguranta data si de aceea acum aveam fixat exact obiectivul pe care trebuia sa-l indeplinesc, bifand cu succes, alt punct din mirifica mea lista cu lucruri de facut, pe care o gasisem gata inscrisa in prima, sau a doua pagina, a caietului in care imi fusese trasat destinul, intr-o noapte de vara, intr-un loc la capatul tarii, intr-o baraca de lemn prefabricat.

                                                                     *

   - Hai fata impinge, impinge ca mai avem putin si ajungem…ca daca te las aici, ma gandesc ca nasti pe trotuar… hai, impinge ca mai avem putin, incepe coborarea si dupa cum arati, te rostogolesti fara probleme pana la poarta spitalului. Mi-am venit si mie sa rad, mai ales de rasul lor, care era ultimul lucru pe care puteam sa mi-l imaginez in noaptea aia.

          Scena se petecea pe Podul Grand… pe la mijlocul lui, pod construit din console imense de fier nituit, intr-o geometrie armonioasa pe care mai tarziu am regasit-o urcand fascinata turnul din mijlocul Parisului…dar, deocamdata impingeam salvarea ramasa fara combustibil, eu si asistenta din spate si soferul din fata, incercand sa controleze duba alba si sa o tina cat mai aproape de marginea dreapta a podului. Nu trecea nimeni, eram singuri, intr-un intuneric bezna, era trecut de miezul noptii , cred ca am fi oferit, daca ne-ar fi vazut cineva, un spectacol rar… trei oameni, adica patru sau mai bine zis trei si jumatate si o salvare hodorogita, miscandu-se ca melcul si rasul acela care se spargea in ecou dandu-mi impresia ca suntem ultimii oameni ramasi pe pamant.   

            A trecut mult pana am ajuns la poarta ingusta, pustie, caci portarul dormea, parea ca toata lumea dormea si acolo nu se intampla nimic, ca am sa dorm si eu putin…ma gandeam in timp ce strabateam sprijinita, coridoarele pustii si intunecate ale maternitatii Giulesti, exact acolo unde cu 23 de ani inainte, probabil mama se pregatea sa faca acelasi lucru.

  Toata manevra s-a dovedit putin mai complicata decat imi imaginasem eu si chiar si ceilalti, care ceilati, stinsesera luminile si se intorsesera in paturile lor, linisiti, inainte cred ca duba hodorogita a salvarii sa se fi urnit din fata portii blocului in care locuiam. Ultima privire aruncata pe geam, inainte de plecarea in noua si marea calatorie a maternitatii mele, a lasat in urma o fereastra intunecata.

           Minunea s-a intamplat la doua si un sfert, in dupa amiaza urmatoare, in urletele mele animalice, in timp ce o doamna in halat bleu si cu o basma colorata, legata cu nod la ceafa, se chinuia sa se urce pe mine, undeva intre pieptul care se inalta si cobora  spasmotic si o burta tuguiata, un spatiu in care ar fi avut loc, inghesuita, o pisica, trebuia sa se strecoare intreaga doamna in halat, care pe deasupra urma si sa apese cumva cu cotul, sau cu un brat…

       Cand am estimat data cand el sau ea, va veni...nu s-a gandit nimeni ca el sau ea, are alt plan, are o intalnire stabilita, o chemare, un semn, poate o misiune...toti au fost sceptici, refuzand fara nicio alta alterantiva sa inteleaga ca poate fi posibil ca o sarcina sa aiba o depasire de termen chiar si de doua saptamani, suficient ca el sau ea, sa vina exact in ziua in care se implineau 7 ani fix de cand mama tatalui, sotia bunicului si asa mai departe, s-a intalnit cu destinul ce o astepta sub forma unui cap de pod unde masina aproape nu a patit nimic, nici ceilalti nu au patit nimic, doar pentru ea a fost prea mult ...Dar iata ca eram aici, exact in acea zi si ne apropiam exact de ora trei si un sfert, dupa-amiaza ...
Ridicam capul si priveam pe geam, ingrozita, ca cerul era senin si stralucitor, nu i se vedea culoarea de atata lumina, frunzele plopului se zbateau vesele si straluceau dezordonate, se auzeau pasari ciripind, glasul Marilenei ce nu-l acoperea pe al meu, dar care parca nu era al ei… si ma gandeam de ce nu mi-am pus eu o dorinta atunci cand am fost intrebata, ce daca a fost un vis, multi oameni cred in vise, cred in ghicitori, cred in vrajitori, cred in sfinti si destin si ma intrebam de ce m-am gandit de fiecare data pana cand a fost prea tarziu, sau nu m-am gandit de loc, cand aveam tot timpul din lume.
Era prea tarziu pentru mine, o amarata care statea sa se sfasie in doua, sau sa moara, oricum eram sigura ca orice s-ar fi intamplat, eu de acolo nu mai aveam cum sa plec intreaga. Atunci am inteles ce inseamna sa vezi moartea cu ochii, sa te bati efectiv cu ea, sa te lupti sa o tii departe cand ea incearca sa se strecoare pe langa respiratia ta chinuita, sa ti-o opreasca si pe aia, dandu-ti in schimb durere, multa durere ca sa-ti doresti sa scapi, sa renunti, iar ea sa castige.

       Intr-un sfarsit, la doua si un sfert fix, am simtit ca ma ridic cu totul de pe masa  ingusta, o senzatie ce semana cu levitatia, ca ma ridic usoara ca un fulg de pe instrumentul de tortura... o secunda am fost sigura ca am murit. Apoi mi-am dat seama ca, totusi, nu ma ridic nicaieri, ca stau pe loc, doar ca eliberata de durere atat de brusc, practic nu mi-am mai simtit nici propria greutate.

    Marilena se plimba cu ceva in brate, de colo pana colo, femeia cu basma colorata radea, se mai miscau oameni in preajma, iar eu incercam sa vad unde e tipul cu scara, tipul cu scara care tot trecuse pe acolo in timpul travaliului meu… vazuse ce isprava facusem, ca reusisem sa nasc, ca nu statusem asa… in fata lui, degeaba si eu eram acolo tot cu treaba, el schimba becuri in sala de nastere, muta scara de colo colo, iar eu tineam picioarele desfacute, urlam si improscam lichide corporale pentru ca…da, nasteam si acum aveam si dovada. Sala avea mai multa lumina ca si viata mea de altfel...

   -  Vrei sa o vezi? Ma intreba prietena mea, stagiara pe care am preferat-o ca asistenta la nastere, in locul vreunei somitati, eu pe ea o cunosteam si in ea puteam avea incredere, in plus era femeie… in timp ce se apleca sa-mi arate un capsor imbrobodit, foarte inchis la culoare, cu buze rosii si mult par pe frunte.

- Saraca, a suferit mult, a avut si cordonul infasurat in jurul gatului si lichidul alterat, ai avut dreptate Iulia. Ce sa zic… cum puteam sa te cred, dar au fost cel putin doua saptamani depasire de termen. Ma mir ca ai nascut, ma mir ca a rezistat…Este foarte puternica, ai sa vezi. Dar sa stii ca Francu era pregatit sa intervina… nu as fi riscat. Ti-o botez eu, se intelege…

Ascultam si priveam, in bratele Marilenei exista acum ceva mai presus de toate. Brusc si fara nici un avertisment am inteles ca totul s-a schimbat, desi schimbarea se produsese in urma cu noua luni si doua saptamani, cand el a tinut sa ma consoleze intr-un fel special, pentru ca pleca la mare cu prietenul meu cel mai bun, in conditiile in care eu ma zbateam in restatele cu care ma alesesem, inca din vara anului in care ma maritasem. Inainte de acel septembrie nu mai facusem dragoste de sase luni, iar de atunci…niciodata. Cum putea Marilena sa creada asa ceva, iar eu sa insist sa recunosc.

        Dupa trei zile, cu albul ochilor inrosit de sangele scapat din capilarele sparte, intram in casa acompaniata de ,,Oda bucuriei,, data la maxim de tata care ma privea halucinat, ca din transa si mama, care parca incerca sa inlature din calea mea orice obstacol, desi pana in dormitorul meu, puteam sa ma strecor cu usurinta. De fapt si fereasta lor fusese intunecata in noaptea cand eu plecam sa mor sau sa schimb totul.