Mă uitam la ei și parcă nu-mi venea să cred. Povestea era neverosimilă și totuși, verificasem și era adevarat fiecare cuvânt. El era brunet, culoarea pielii îi trăda apartenența la o etnie pe care nu o bănuiai după felul în care vorbea și gândea. Ea blondă, subțire, o ținută elegantă, relaxată. Cei doi copii, superbi, cel puțin fetița era de-o frumusețe rară. Se ajutau unul pe altul să o țina liniștită, pentru că era ca argintul viu. Băiatul stătea cuminte pe un scaun și își făcea de lucru cu un joc pe care Emma îl uitase la mine în birou. Voiau să emigreze în Canada.
-Domnul inginer m-a trimis la dumneavoastră. A zis că dacă vă spun povestea noastră, veți știi cum e mai bine să continuăm. Vedeți, dacă îl cunoșteam mai demult nu ajungeam să pierdem atât…
-Oh, nu știu ce v-a zis soțul meu, dar să nu vă așteptați să am darul previziunii, nici măcar nu știu să ghicesc în cafea, zic eu încercând să-i animez cu o glumă, pentru că amândoi păreau ajunși la capătul puterilor. Ia să vedem, dacă am ințeles bine povestea, cea reală, brută…
-Da, reală, v-am spun totul așa cum s-a întâmplat. Dar trebuie să știți din capul locului că știu ca eu am greșit, sau am fost prea credul, nu știu cum să-mi mai spun...Oricum, eu cred mult în Dumnezeu și cred că el ne-a îndrumat de data asta bine…
-Am înțeles că soțul meu v-a trimis la mine, el e un tip ok dar nici pe departe Dumnezeu, zic eu pe același ton. Mi-ai spus că ai câștigat premiul cel mare la Loteria Națională din Israel. Bravo, excelent. Lucrai la tipul ăsta, cum i-ai spus... Haim Coen și ți-au ieșit toate numerele, ai câștigat 7 milioane de dolari, ți-au luat impozitul și ți-au rămas numai... nu mă pot eu abține, 5 milioane jumătate. Până aici am înțeles bine?
-Da doamnă, foarte bine. Zise el jucându-se cu zulufii blonzi ai fetiței care încerca să i se strecoare din brațe.
-Ai pus banii într-un cont bancar, pe numele șefului tău, antreprenorul la care lucrai ca...instalator. Da?
-Da doamnă.
-Te-ai întors în țară la familie și ai primit din banii tăi 200.000 de dolari cu care ți-ai construit o casă. Da?
-Da, o casă mare, am făcut-o cu mâna mea și cu ajutorul celor din biserica noastră.
-Ok, deci casa e gata, e finisată, are încălzire?
-Nu, cu încălzirea nu am rezolvat încă, dar are din holul principal, două scări mari care urcă pe fiecare latură a holului de la intrare, care are 100 metri pătrați și care se întâlnesc la primul nivel. Sunt susținute de coloane îmbrăcate în marmură...
-Frumos, îl întrerup eu, dar e greu de încălzit așa o casă mare.
-Da doamnă.
-Vrei să o vinzi acum și nu vrea nimeni să o cumpere.
-Da, cum ziceam, e greu de încălzit. Lasă ochii în jos, parcă rușinat de faptul că nu se gândise mai demult la asta.
-Bun și fabrica de pâine?
-Da, după șase luni, am primit de la fostul meu șef încă 150.000 dolari și am cumpărat utilaje și teren, am construit o hală și am făcut o fabrică de pâine.
-Și?
-Și n-a mers. Nu am avut în nicio lună beneficiu și în final am închis.
-Deci din cele 5 milioane și jumătate, ai primit 350.000 dolari, da?
-Da, doamnă.
-Restul banilor, deci, au rămas în Israel, în contul acestui domn, Haim Coen, care înteleg că s-a sinucis?
-Da, doamnă.
-Înțeleg că s-a împușcat în cap, pentru că a dat faliment. Deci banii care erau în bancă pe numele lui, nu mai există.
-Nu, nu mai există, pentru că a verificat fiul lui și el mi-a spus că banii nu mai sunt. Coen a deschis o afacere cu electronice și-a schimbat sediul firmei, și-a scos casa de sub ipotecă, a făcut împrumuturi și a garantat cu contul în care erau banii mei. Mie mi-a fost frică să vin cu ei în țară, să nu mi-i fure, să nu-mi sechestreze careva familia, că s-a auzit și știți cum sunt oamenii…
-Înțeleg că vreți să vindeți tot și să emigrați în Canada.
-Da, doamnă, soțul dumneavoastră a spus că ne puteți ajuta și să vindem și să ne depunem actele de emigrare.
-Canadienii impun românilor, criterii destul de multe și drastice, trebuie ca unul dintre voi să fie aplicant principal al cererii de emigrare, iar cel care face asta trebuie să aibă și studii superioare. Dacă reușim să vindem și să facem rost de suma minima necesară, cu studiile cum facem?
-Soția mea are facultate, e profesoară de istorie, doamnă.
Ei da, altă surpriză...Iar ridic capul din hârtii și mă uit la ei cu atenție, curioși oameni...
Sectanți, ea profesoară de istorie, el instalator, el, clar de etnie romă, ea educată și clar neavând nicio legătură cu lumea din care venea el. Dar se vedea că se iubeau mult, mult de tot, iar copii ăia atât de frumoși, cum nu mai văzusem, erau exact rodul acestei iubiri. Au câștigat o grămadă de bani, puteau să nu mai muncească o zi toată viața lor și totuși au rămas fără un leu, mă rog, fără un dolar, cu o casă imensă, goală și neterminată, o fabrică pe care cei din zona unde o construise, o devalizaseră, furând-o bucățică cu bucățică.
Să emigreze în Canada. Da, o idee bună să lase toate astea în urmă și să o poată lua de la început. Erau tineri, poate puțin peste 30 ani. Până la urmă aveau tot ce le trebuia, erau doi, erau sănătoși, se iubeau și aveau pentru ce să meargă mai departe.
Totuși povestea cu Coen nu putea fi lăsată așa. Banii aceia trebuiau recuperați cumva. Cel din fața mea îl cunoscuse pe Alex cu jumătate de an înainte, când se dusese în Israel a cine știe câta oara, să încerce să mai recupereze ceva din banii de care se despărțise așa ușor. Iar acum îmi spuseseră că mor de foame și frig, în casa lor imensă.
-Bun, vom încerca să evaluăm tot ceea ce aveți, casa și ce a rămas din fabrica de pâine. Acolo avem construcția, mai sunt utilaje, este terenul și în momentul în care putem stabili un preț pe care să-l puteți accepta, începem să facem oferta cunoscută și căutam clienți. Asta e ce avem de făcut, zic eu.
-Da, ar mai fi ceva. Acum eu nu lucrez nicăieri, bani nu mai avem deloc, dacă ați găsi și pentru mine un post de instalator, aș pleca la domnul inginer pe șantier, acolo am înțeles că au ajuns la instalații...au mult de lucru.
-Bine, zic eu și mă ridic de pe scaun, ocolesc biroul, mă duc spre ei și iau fetița în brațe .
-Ești o păpușă, iar ea îmi zâmbește din ochii albaștri ca ai mamei ei.
Familia pleacă și eu rămân uitându-mă în gol. Cum e posibil să ți se întâmple așa ceva? Statistic e mai degrabă să te lovescă un meteorit decât să caștigi la loterie. Și totuși iată primul om pe care îl cunosc, care a câștigat premiul cel mare. Crede în Dumnezeu, e adventist, din cei care nu beau, nu mint sau, cel puțin, așa se spune despre ei. Și totuși a avut încredere în șeful lui, evreu din Israel, mai mult decât în familie, mai mult decât în membrii comunității religioase din care face parte și a fost înșelat, a fost furat…
Mă gândesc că nu are nicio legătură apartenența religioasă, poate tipul ăla a fost de bună credința și a încercat să înmulțească banii românului, altfel nu-i investea și nu se sinucidea când i-a pierdut, când a pierdut în final absolut tot. Ce ghinion, dacă e ghinion... cum poți să definești asta, să poți pleca mai departe și să mai afirmi după toate astea, că tu crezi în Dumnezeu. Ciudați oameni…
Mă gândesc că cei care ajung să-și afirme necondiționat apartenența la o religie sau alta, nu contează care, nu fac un calcul simplu si anume că Universul nu s-a dezvoltat până aici, cu tot cu planeta noastră guvernată de ființe inteligente, dacă numai pe a noastră o luăm în calcul, făcând risipă de energie. Pe când toată baza credinței într-un zeu absolut, de fapt asta induce, ideea că asemeni lui și noi devenim, prin credință, nemuritori, populăm undeva, într-o zonă metafizică nespecificată Universul, tot cu noi înșine, la nesfârșit. Cui și pentru ce ar folosi asta?
Îmi vine să râd de gândurile mele și simt ca eu o iau razna, mă gândesc îngrozită ce trebuie să simtă omul care a fost adineauri în biroul meu, de care depinde viața familiei sale iar el, bazându-se probabil pe adânca lui credință și pe ajutorul promis și de necontestat al patronului universal și omniprezent, a dat-o în bară în halul ăla, la modul absolut. Că o lege există, cu siguranță, eu am văzut-o mereu ca o lege a compensației. Ca o lege a pieței universale, cu cerere și ofertă, chiar a confruntării între bine și rău având ca rezultat hegemonia umanității în care, eu, cu adevărat cred. Dar mai departe, la câtă nedreptate și imperfecțiune vezi în lumea asta la tot pasul, nu înțeleg cum ai putea să te închini recunoscător unui creator care ar trebui, mai degrabă, tras de mânecă pentru greșelile enorme pe care le-a făcut și care ar trebui să repete experimentul, acum că are mai multă experiență, prin alte lumi, mai îndepărtate...
Cuget cu ochii pe peticul de cer senin, o fâșie îngustă care se dezvăluie privirii pe deasupra construcțiilor înalte, când sună telefonul și aud vocea lui Alex, a doua oară sau poate a treia oară, pe ziua de azi.
-Ce face cea mai frumoasă și mai dorită dintre femei...începe el bombastic, ca de obicei convorbirea, iar eu privesc ceasul și realizez că e timpul prânzului și el a sunat să mă audă, din nou, azi. Alex suporta foarte greu plecarea de acasă și despărțirea de noi, după vacanța care ne adusese împreună, mai mult decât tot timpul care trecuse de când ne cunoșteam.
Acolo, singur și cu o mulțime de probleme i s-a făcut dor de mine, mai mult decât de orice și acela, mi-a spus el, a fost semnalul clar ca lucrurile, pentru noi, au ajuns unde se aștepta sa ajungă, adica unde trebuiau să fie între doi oameni căsătoriți. Aș fi preferat să spună, între doi oameni care se iubesc, dar el a spus căsătoriți. O fi tot una? Cu siguranță, pentru mine, nu.
-Oamenii căsătoriți au totul în comun și se simt împreună mai bine decât în orice altă combinație, iar mai presus de toate, nu suportă și suferă de dor atunci când sunt despărțiți.
- Iată definiția dragostei în cuplul căsătorit, am râs eu, după ce l-am obligat să teoretizeze puțin, iar Alex a făcut un efort, ca să scape și să încheie discuția care i se părea ca o haină prost croită, adică incomodă.
-Ce-i nou omule, ești la masă nu-i așa? Nu mai mânca humus că n-ai să mai încapi pe scaunul de la clasa economic, ai să vii acasă cu business class, zic eu și râd fericită că îl aud din nou, mai ales că trebuia să stau de vorba cu cineva despre câștigătorul la loterie și Alex mi se părea persoana cea mai potrivită.
-Dar humusul îmi place, știi că nu sunt cel mai bun bucătar, adică nu gătesc nimic, deci tot ce pot face e să cumpăr și humusul e simplu, gustos, la îndemână și mă satură repede.
-Bravo, ce simplu e cu tine, sper să nu devii mai sofisticat când te întorci acasă, zic eu și îmi aduc aminte ce mofturos era Alex și cum strâmba din nas la ceea ce-i punea mama sau mama lui în față, eu abținându-mă să-mi etalez talentele prin bucătărie. În definitiv eram o femeie care muncea, nu îmbrățișam eu ideile feministe, dar mama era aproape și ei îi plăcea să facă piața, să gătească…Ascultă Alex, tipul cu loteria, a fost aici, cu soția și copiii, ce poveste, tu o știi bine?
-Da, îi cunosc pe toți. Pe Haim Coen l-am cunoscut acolo la firma lui, pentru că el trebuia să ne facă instalațiile, iar acum că el nu mai e, le vom face noi, dacă îmi trimiți, tu, instalatori. Tipul s-a împușcat în cap, au scris despre el și in ziare, l-au găsit în parcarea unui spital, cu un morman de mucuri de țigară lângă mașină, a stat acolo multe ore până când și-a dat, se pare, seama că nu are altă soluție. Oricum, dacă poți, fă-i actele celui care a fost la tine și pune-l în grupa de instalatori, am vorbit și cu Robert, nu va plati nimic în țară, chiar nu le-a mai rămas nimic, voi plăti eu pentru el toate obligațiile financiare. Adică ai să-l ajuți tu cu asta, da?
-Sigur că da, dar totuși nu se poate găsi o soluție și pentru a recupera banii, diferența e enorma…
-Nu cred că se mai poate face ceva, Haim a pierdut tot, băncile au executat tot, nu mai a rămas nimic. Toți îl credeau milionar, era admirat și invidiat de toată lumea, dar mie nu mi-au plăcut ochii lui de când l-am văzut, le-am spus celor de aici că eu nu aș lucra cu el, că omul era falit si disperat...au zis că sunt nebun. A lăsat și oamenii neplătiți, avea 6 instalatori români și 4 palestinieni, nici unul nu a văzut un ban de luni de zile. Îi preiau eu pe toți, vai mama lor, când au aflat că Haim e mort, au înnebunit.
-Doamne Alex, te face să nu-ți dorești să câștigi la loterie, deși toată lumea visează asta.
-Statistic vorbind, după doar un an, cei care au caștigat premiul cel mare, au pierdut tot, excepție făcând cei care aveau bani înainte de câștig, adică...banii, dacă nu știi să-i faci, nu știi nici să-i administrezi și unii chiar ajung mai rău. Hai, te sărut, aveți grijă de voi, vorbim pe seară.
Închid telefonul și mă duc la Robert in birou. Intru fară să bat la ușă, așa cum făceam de obicei, îl văd că vorbește la telefon, mă așez pe scaun și aștept. Termină, își freacă mâinile una de alta, se lasă pe spătarul fotoliului din piele și îmi zâmbește.
-Zi, care-i baiul?
-Bine că stai jos, că ce am să-ți povestesc, o să te amețească, zic eu și îl aștept să se pregătească și să fie atent. Încep povestea cu instalatorul lui Haim Coen, aflu că deja primise din Israel cererea pentru o grupă destul de mare de instalatori și electricieni și îl întreb ce soluție vede pentru recuperarea banilor.
-Nici una, îmi răspunde el și aflu că după Haim Coen, au rămas mulți plângând după bani și că doar băncile recuperaseră ceva, dar o armată de furnizori și alții, rămăseseră cu pagubă mare.
-Știu povestea cu loteria, o știu de mult, îmi spune Robert. Mai mult și eu am crezut că e milionar și încă unul activ, cu idei și inițiative. Dar am aflat ca toți ceilalți prea târziu că pe Haim l-au înnebunit banii angajatului lui, că el de fapt, când s-a văzut cu banii în cont, și-a pierdut mințile, până atunci fiind un om corect, muncitor și foarte iubit de angajați. Pe fondul ăsta de încredere și cu un capital de imagine bun, iată că a devenit un fenomen negativ, în final sfârșind în cel mai oribil mod. Așa este când îl mânii pe Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu plătești pe potriva faptelor tale, aici, nu în altă parte, mai zice Robert și mă lăsă cu gura căscată. Nu-l credeam mistic și nici religios, dar iată cum gândea.
-Tu vorbești serios? Îl întreb eu contrariată, tu chiar crezi că Dumnezeu a avut vreun rol în toată povestea astă? Întreb și mă așez și mai bine în scaun, gest care trebuia tradus ,,eu nu plec de aici până nu mă lămuresc,,
Robert se lasă pe spate și ridică picioarele pe birou cum văzusem că fac boss-ii prin filmele americane și începu să povestească…
-Eu am plecat din țară în 67 la câteva luni după ce terminasem Facultatea de Construcții aici, în București. Ai mei au hotărât să emigreze în Israel și normal că am mers cu ei. Ajuns acolo, îți dai seama, prima dată trebuia să învățăm limba, din țară nu ne lăsaseră să luăm mai nimic, îți jur că în bagajele mele, mama și-a cărat oalele și vesela, pentru că aveam voie fiecare să luăm 30 kg, nimic mai mult. Primii ani au fost grei, dar ai mei, farmaciști, deși erau în pragul pensiei și-au găsit repede de lucru și au mai lucrat încă 15 ani.
Războiul din 67, cel de 6 zile, l-am ratat că abia ajunsesem, dar în războiul cu Egiptul și Siria din 73, armata egipteană a intrat în deșertul Sinai cu două armii, adica o sută de mii de soldați și noi am fost toți 800 și am rezistat 5 zile, însă am avut 500 de morți. Eu trăiesc, cum să nu cred?
În 1991 când Sadam Hussein a atacat Israelul cu 84 de rachete balistice rusești, tip SCAD, am avut un singur mort și ăla ucis de suflul exploziei, pentru că a uitat sau nu a apucat să închidă ușa la buncăr. Puteau fi mii de morți. Și apoi însăși existența Israelului, dă-ți seama, noi suntem 6 milioane iar ei 800 de milioane. Ce proporție e asta?
Dar referitor la ce te-a mirat așa tare pe tine...banii îi fac pe mulți să-și piardă mințile, am avut mulți prieteni care au sfârșit ca Haim Coen sau au fost pe aproape. Uite, îmi amintesc acum o poveste care pe mine m-a învătat foarte mult.
Aveam un prieten, el cu banii, eu cu știința, eram tânar si încercam să fac ceva. La un moment dat mi-am dat seama că doar mă folosește, că nu are de gând să mă plătească și că va încerca să scape de mine cum se va pune treaba pe roate. Aveam pe rol două proiecte și pentru amândouă găsisem clienți, dar nu eram capabili să le susținem pe amândouă și deci trebuia sa alegem unul pe care să îl realizam la modul serios, cu clienți solvabili adică bine aleși, iar beneficiul urma să fie împărțit la doi. Dar el îmi spune că renunță, renuntă și nu mai vrea să lucreze pe firma la care eram asociați, că renunța și se angajează, nu mai are de gând să facă nimic pe cont propriu.
Mi-am văzut de treabă, ce era să fac, mi-am căutat și eu de lucru, dar după mult timp am aflat că a realizat proiectul la care eu muncisem enorm, în care avusesem eu încredere, dar cu niște clienți neserioși, cei cu care eu nu am fost de acord și pe care i-am bănuit din capul locului că sunt periculoși, de fapt acesta fusese motivul discuțiilor dintre noi. L-au păcălit, l-au făcut să-și piardă și casa, în final, beneficiul pe care s-a gândit să nu-l împartă cu mine, s-a transformat intr-o mare gaură, adică exact suma pe care a pierdut-o și care l-a lăsat falit și depresiv. Așa că, eu unul știu clar că Dumnezeu, sau cum vrei să-i spui, există și mai mult decât atât, e un bun contabil. Necinstea se plătește scump ca și prostia, în povestea noastră fiind vorba și de una si de alta.
-Am înțeles, mulțumesc, mă întorc la treabă, trebuie să pregătim o echipă bună de instalatori dacă acum Haim Coen nu mai e...pe norocosul de la loterie îl pun primul pe listă.
-Pune-l, e meseriaș bun, era cel mai bun pe care îl avea Haim.
No hay comentarios:
Publicar un comentario