martes, 3 de febrero de 2015

Centrul cercului III-10

     






Teoretic nu meritam o vacanța la distanța de doar patru luni de când ne întorsesem din Grecia și nici nu aveam de gând să rămânem mai mult de două zile, dar era greu să te desprinzi de locul acela. Descoperisem o minune, un loc mai frumos decât tot ceea ce văzusem eu până atunci.
Seara trecută, după ce reușisem să ajungem în intimitatea unei camere, la sfârșitul unui drum prea lung după o zi de așteptare în parcarea aeroportului din partea mea și după călătoria lui cu avionul, am realizat că niciunul dintre noi nu mâncase nimic și că dacă o mai lungeam mult, chiar și restaurantul hotelului urma să se închidă în curând. Așa că atunci când am intrat în cameră și l-am văzut pe Alex că se întoarce spre mine, m-am grăbit să-l întreb, sigură că-i voi schimba puțin planurile;
-Pe bune, ție nu ți-e foame? Ai mâncat ceva azi?
Îl văd descumpănit un moment, după care se încruntă și  îmi răspunse imediat cu un soi de panică în voce.
-Mor de foame, acum îmi dau seama că mă doare stomacul de foame…
-Bun, atunci trebuie să coborâm repede, că aici nu țin bucătarul până la miezul nopții și nu cred că hotelul are multe camere ocupate, nu la vremea asta.
Coborâm și un moment chiar cred că rămânem nemâncați, deoarece restaurantul era complet gol deși luminat, iar în preajmă nu se vedea țipenie de om.
-Alo, e cineva aici? Încerc eu să trezesc interesul cuiva care ne-ar fi putut auzi și văd imediat cum se deschid ușile dinspre ce bănuiam a fi bucătăria. Se apropie o femeie, îmbrăcată în negru, cu siguranța chelnerița de care aveam atâta nevoie.
-Bună seara, doriți ceva? Mă întrebă ea cu jumătate de zâmbet.
-Bună seara, am dori să mâncăm, venim de la drum lung și sperăm să nu fie prea târziu.
-Da, sigur că da, așezați-vă unde doriți și  eu aduc imediat meniurile, zise și se învârti pe călcâie, dispărând rapid în direcția din care venise.
-Ce ciudat e sa fim singuri în tot restaurantul, e imens și este gol, cum și-or scoate salariile, gândesc eu cu voce tare. Eram sigură ca Alex nu-mi va răspunde și mă mir când îl aud că dezvoltă subiectul,
-Sistemul vechi, hoteluri supradimensionate, restaurante la fel, menite să primească mulțimea de sindicaliști, sau de tovarăși reuniți pentru cine știe ce conferințe inutile, cum erau până nu de mult. Toate orașele de provincie au un astfel de hotel, care seamănă perfect cu celelalte hoteluri mari din centrele tuturor orașelor din țară. Gândire unică și imbecilă. Toate astea trebuiesc renovate și poate dacă primesc altă destinație, sau...nu știu cum ar putea deveni rentabile. Dar îmi place că suntem singuri. Știi ce lipsește? Un pian într-un colt și un tip care să cânte încetișor.
I-am zâmbit, mi-a apucat mâna peste masă și mi-a sărutat palma pe interior. S-a apropiat tipa cu meniurile. Ne uităm pe foile albe, prinse în coperți tari și alegem amândoi pește. Eu cer șalău iar Alex saramură de crap. Mai departe ne uitam și ne sfătuim pe lista de vinuri, să fie alb, rece și dulce, pentru că așa îmi plac mie și cea mai simplă alegere e o Tămâioasă de la Cotnari. Alex mă privește cu îngăduința și drag, se apleacă și îmi spune,
-O să înveți să ceri și alt fel de vin alb, tu nu știi altul decât Tămâioasa sau chiar îți place așa mult? Și mai e ceva, ai apucat să comanzi, dar aș vrea ca de acum înainte să nu mai mănânci șalău la restaurant și….nu te încrunta, o să-ți explic imediat de ce. Ești nevastă de pescar, mai mult, ești nevasta de pescar de răpitor și sunt lucruri pe care trebuie să le știi. Mâncăm șalău când prind eu, nu cumpărăm și nu comandăm la restaurant, pentru că șalăul este un pește care respiră mișcându-se, odată prins în plasa pescarilor, el moare foarte repede sufocat și până se strâng plasele există toate șansele să ajungă gata alterat chiar și în barcă, deci cu atât mai mult în farfuria ta. Nu știai, nu?
-Oh, Alex, bineînțeles că nu știam și am să țin cont de sfat. Dar șalăul pane îmi place și vinul ăsta rece e așa bun, te rog să întrebi dacă nu au icre de știucă, am mâncat o data și mi-au plăcut mult, există toate șansele să aibă aici, nu? Sau și alea trebuiesc să provină tot de la peștii prinși de tine, întreb eu și îl văd cum zâmbește malițios…
Aveau icre și arătau, preparate, cu totul altfel decât știam eu că le făcuse mama când, o dată demult, tata adusese pește proaspăt de la Măcin. Erau doar puțin sparte și amestecate cu ulei, iar ceapa ne-a adus-o separat, împreună cu felii de pâine prăjita. Ne-au plăcut mult și apoi peștele a fost foarte bun. La sfârșit am cerut cafea și cred că am avut amândoi același zâmbet complice.
Întorși în camera, am intrat pe rând la duș. Oboseala o simțeam instalată serios, vinul o ajutase să îmi dea o stare de moleșeală de care aș fi scăpat doar adâncită într-un somn fără vise. Căci cel mai tare mă obosise așteptarea, nu cea de peste zi, ci cea din cele patru luni, de fapt de aproape un an de când Alex plecase și puține își mai găseau rostul în viața mea de zi cu zi. Asta urma să se schimbe, urma să fim ceea ce ne-am dorit, un cuplu, o familie. Grecia ne ajutase mult, atunci ne-am schimbat, a apărut ceva ce nu mai existase și eu cred că era chiar iubirea. Cred că în Grecia începusem să ne iubim.
Am reușit să trec peste spaima că s-a căsătorit cu mine ca să se răzbune pe fosta lui soție, sau doar ca să-i dovedească că a reușit să se desprindă. Am uitat să mă mai gândesc la Paul, practic nu mai exista demult pentru mine și începusem să regret aproape tot ceea ce adusese sau fusese în viața mea. Încercam să mă schimb, să fiu prezentă, mai puțin cu capul în nori, mai implicată și mai activă în viața mea și a celor de lângă mine. Voiam să dovedesc că mi-am revenit, că pot să fiu lucidă, calmă și stăpână pe mine. Alex mă va ajuta, va fi lângă mine și voi putea să mă port exact cum îmi spusese că-și dorește, o doamnă în viața și în casa lui.
Deschid ușa băii și văd că în cameră e întuneric beznă. Alex trăsese draperia deasă și de afară nu răzbătea nicio geană de lumină. Închid ușa și las lumina aprinsă în baie.
Merg pe pipăite și reușesc să mă urc în pat. Alex respira ușor și nu se mișca de loc. M-am lipit de el și l-am înconjurat cu un braț, apoi mi-am așezat pe el un picior, exact în poziția în care îi plăcea lui să doarmă și în care eu simțeam că mă sufoc. Ce bine e așa, ce bine e să nu mai fiu singură, ce bine…
Încep să-l mângâi pe piept și pe umeri și zâmbesc când îmi aduc aminte că de mai multe ori m-am gândit că are pielea anormal de fină, plăcută la atingere, de-a dreptul catifelata. Eu trebuie să-mi dau cu o tonă de cremă ca să am coatele așa. Îi trec mâna prin păr, apoi îmi cobor un deget pe mijlocul frunții, apoi de-a lungul nasului, trec peste buze și continui să cobor peste gâtul și mijlocul pieptului lui. E slab, cred că va fi slab mereu. Și tatăl lui e slab, toți din familie sunt așa, nu se va îngrășa niciodată, mă gândesc eu încercând să mi-l imaginez pe Alex la cincizeci de ani. Îl sărut pe umăr și apoi continui să cobor mâna și când ajung mai jos îl simt cum se încordează tot. Se întoarce brusc spre mine și îmi dau seama că l-am speriat. Un moment nu a știut unde e, probabil că este mai obosit decât îmi imaginez eu.
Se lăsă pe spate și îl simt în întuneric zâmbind. Întind mâna și găsesc veioza de pe noptieră, caut mai departe și cobor mâna pe cablul, dau de întrerupător și aprind lumina care se împrăștie difuză, prin abajurul dens. Mă uit la Alex, stă pe spate, nemișcat și îi văd într-adevăr zâmbetul pe buze. Îmi vine o idee.
Cobor din pat și mă întorc în baie. Caut în geanta de toaletă și găsesc o cremă de corp, suavă, pe care nu o mai folosisem până atunci. O iau, mă așez peste Alex și îmi pun genunchii de o parte și de alta a soldurilor lui. Îmi torn multă cremă în palme și încerc să pun dopul înapoi la sticla de plastic și să o așez pe noptieră, cade…Era bun un ulei aromatic.
Îmi îndrept spatele și îmi frec palmele una de alta. Mi-am pus pe mine doar un maiou de-al lui Alex. Lenjeria sexy să mai aștepte. Trebuie să fii într-un fel anume, să știi să porți o astfel de lenjerie, să te descurci cu portjartierul și restul. Întind mâinile în lateral, mă aplec până ajung cu buzele lângă urechea lui și îi spun:
-În noaptea asta, îmi voi răsfăța iubitul cu un masaj, aplicat duios pe toată suprafața pielii lui fine, ca să vadă și să simtă cât îl iubesc și cât de dor mi-a fost de el. Nu te vei mișca, dacă te miști am să te leg de tăblia patului…
-Leagă-mă, îl aud că spune chiar când începusem să bănuiesc că a adormit la loc.
Devin brusc practică, Alex îmi întrerupe momentul și realizez că să-l leg ar însemna să mă dau jos din pat, să caut ceva de forma unei sfori și în afară de o pereche de dresuri pe care le aveam în geantă, nu vedeam nimic ce s-ar putea potrivi. Ridic ochii și mă uit că și tăblia patului era dintr-o singură bucată. Tai dresul în două și să îl leg brațele de picioarele patului? Așa ar merge.
-Nu mă mișc, îl aud și bănuiesc că și-a dat și el seama, de aceleași inconveniente.
Îmi pun mâinile pe pieptul lui și încep să-l mângâi ușor, ușor de tot, încercând abia să-l ating și simt cum se înfioară și face peste tot piele de găină.
-Ce sensibil ești iubitul meu, zic aplecându-mă și șoptind cu buzele aproape lipite de urechea lui. Alex rezistă greu. Insist în zona pieptului și îmi place mult de tot că Alex are sfârcurile foarte mici, iar gândul îmi zboară la faptul că bărbații cu sfârcuri mari arată dezbrăcați aiurea. Mă aplec, îl sărut și îl mușc ușor, apoi urc într-o mișcare umedă, din nou până la ureche, unde îl sărut din nou și îl mușc de lob și apoi din nou îl sărut, moment în care Alex se scutură cu putere, aproape aruncându-mă de pe el.
-Ah, e prea mult și vreau să te ating, îmi spune el și crede că voi renunța dar, îl apuc de umeri și-l împing înapoi. El se ridică iar și dintr-o mișcare îmi trage maioul peste cap. Scot mâinile, încerc să-l țin nemișcat între genunchii mei și cu palmele îi împing înapoi umerii pe pernă. Când îl simt că cedează,  mă aplec până îl ating ușor cu vârful sânilor și continui să îl mângâi așa. Îl sărut într-o singură atingere pe gât și pe piept, până ajung cu gura în mijlocul abdomenului dur și încordat. Respir adânc mă ridic și mă las cu toată greutatea pe  genunchii lui și îl sărut cuprinzându-l cu totul într-o mișcare care pe mine mă surprinde iar pe el îl face să se ridice cu mine cu tot. Îl împing înapoi și îmi urc sărutarea înapoi spre abdomen, îl mușc din nou, ușor, apucând un pic de piele, cât să-i insinuez ideea de durere, care ar trebui să-i provoace reacție de apărare sau abandon. Alex încearcă din nou să se ridice, iar eu îl cuprind din nou, de data asta mult mai blând, simulând mișcările întregului meu trup, care acum îndura cu greu loviturile pe care le simțea adânc, în locuri ascunse, lovituri înfundate, care se cereau îmblânzite și pe care le știam din nopțile în care îl visam și mă trezeam transpirată și înnebunită de dor.
-Iulia, oprește-te, oprește-te, te rog, așteaptă, sunt aproape și nu vreau să termin așa, vino aici… Mă opresc, fericită și recunoscătoare, inițiativa mea curajoasă, adică un pic nebună, dacă ar fi avut o finalizare, de altfel firească pentru un bărbat care se presupune că nu fusese cu o femeie de patru luni, m-ar fi pus într-o situație căreia nu prea știam cum să-i fac fața, așa că l-am ascultat și m-am ridicat într-o mișcare bruscă, aruncându-mă pur și simplu lângă el și îmbrățișându-l cu toată puterea de care m-am simțit, în momentul ăla, capabilă.
Alex era așa cum îl știam iar eu nu mă puteam opri să nu mă mir cum de are atâta răbdare. Îl credeam acum nerăbdător și grăbit, dar Alex era cel dintotdeauna. Am simțit până în vârful unghiilor cât de tare se bucură bărbatul de lângă mine de fiecare atingere, de mângâierile date și primite, care făceau pielea să doară și deși nu înțelegeam tot ce-mi spunea, șoaptele lui parcă erau vrăjite. Într-un sfârșit am simțit că îmi ridică mâinile deasupra capului, cu întregul lui corp mă acoperise între așternuturile răvășite și potrivindu-și mișcarea șoldurilor cu mișcările mele, nu a mai schimbat nimic, absolut nimic până când chemarea lui a ajuns acolo, în locul unde se întâmpla ceea ce mă arunca pe mine în căderea cu care comparam momentele de dinainte de orgasmul eliberator. Apoi zborul și în sfârșit strângerea brațelor lui, pe care începeam să le simt din nou în jurul meu. Revenisem, împreună în mijlocul cercului meu. Al nostru.
Alex s-a ridicat în picioare și s-a împleticit puțin în cei câțiva pași pe care i-a avut de făcut până la ușa băii. Eu, ridicată în genunchi, l-am aplaudat ușor, ba chiar am schițat și un fel de reverență.
-Și campionul se retrage, lăsând audiența copleșită de entuziasm, zic eu și îl aud cum chicotește. Du-te primul, dar să nu stai mult că adorm, îi mai spun și mă arunc pe spate, cu brațele deschise, chiar entuziasmată, încântată, fericită și frântă de oboseală. Mai târziu am tras cearșaful, poate și pledul peste mine, l-am tras și pe Alex aproape și până la ora prânzului, a doua zi, n-am mai știut nimic.
Alex a tras draperia, lăsând toată lumina mijlocului de zi de toamnă însorită să intre în cameră. Am deschis ochii și m-am ridicat puțin pe pernă și l-am văzut îmbrăcat. S-a aplecat peste mine și m-a sărutat deși m-am ferit și m-a trimis la baie.
-Hai iubito, cred că ai treabă că aseară nu am putut să te mai conving să mergi la baie. Hai că mor de foame, e ora prânzului și îți iau icre de știucă dacă te ridici și ești gata într-un sfert de oră. Hai să te plimb cu barca, hai să-ți arăt Dunărea, că uite... e aici la picioarele tale.
Mă ridic, trag cearșaful, mă înfășor în el și mă apropii de ferestră. Ce priveliște. Dunărea se întindea în stânga și în dreapta, străbătută de o mulțime de bărci, șalupe și chiar vapoare. Mă uitam ca trăznită cum unul, mai înalt decât cele patru nivele la care ne aflam noi, trecea întunecând ferestra, atât de aproape eram de malul fluviului. M-am întors și m-am sprijinit de Alex, mi-am așezat fruntea pe pieptul lui și i-am spus.
-Sunt nespus de fericită că te-ai întors, îți mulțumesc că te-ai întors, am ridicat privirea și l-am privit duios, străbătută de un fior plăcut, o amintire vie a senzației de plăcere cu care adormisem și pe care nu o pierdusem încă.
Alex m-a împins ușor, m-a privit, a început să râdă și mi-a spus
-Hai că am planuri pentru cât a mai rămas din ziua asta, plecam de aici și mergem la Murighiol, hai să vedem unde putem găsi o barcă, facem o plimbare sau mai bine zis, să vedem unde sunt locurile în care ne vom întoarce să pescuim. Hai Iulia, îmbracă-te.
În jumătate de oră eram în parcarea hotelului și puneam deja bagajele în portbagaj. Am hotărât să mâncăm pește proaspăt la Murighiol unde Alex aflase că se construiseră multe pensiuni, special pentru pescari.
Drumul era destul de lung și de prost, adică obișnuit cu gropi, surpat pe alocuri, plin de căruțe și bicicliști.
-De la Tulcea la Murighiol sunt cam 40 km, mă lamuri el și mergem de-a lungul brațului  Sfântul Gheorghe. Acolo știu unde este debarcaderul, unde trag bărcile și mă gândesc că de acolo vom obține toate informațiile care ne trebuiesc. O să găsim și un loc unde să mâncăm peste proaspăt, mi-ar plăcea caras, peștele ăsta nu l-am avut în Israel și îmi place mult.
Alex era parcă altul și vocea i se schimbase. Eram fericită că avusesem ideea să venim până aici înainte de a ajunge acasă. Era clar pentru mine ca nu dorul îl adusese mai devreme, deși credeam sincer că îi fusese dor de mine, ci faptul că relațiile cu antreprenorul se deterioraseră destul cât să considere că nu își mai poate asuma responsabilitatea. Până la urmă era un angajat la fel ca toți ceilalți români de acolo, cât timp putea să-și respecte cuvântul și angajamentele, avea rost să stea și să lupte, dar când situația scăpase de sub control, nu mai putea răspunde de nimic și nici să continue. Așa că, Robert urma să preia sarcina de a descurca cumva situația, firma lui era garantul că toate părțile vor fi mulțumite și toate clauzele din contract se vor respecta.
Lui Alex nu i-a plăcut faptul că se schimbaseră pe parcurs regulile jocului, că urma ca totul să se normeze altfel, că materiale începuseră să vină greu, se pierdeau planificările, nici nu mai erau de calitatea celor cu care se lucrase la început. Era vorba de o economie care facea ca totul să nu mai aibă aceeași calitate, iar oamenii începuseră să primească bani mai puțini, socotelile de pe șantier nu mai corespundeau cu cele care ieșeau din birourile contabile ale firmei.
Oricum erau mulți la sfârșitul contractului sau mai aveau puțin, pentru ei era ușor să se găsească soluții, dar la Alex era o problemă, mai mult, de principiu.
Drumul respecta aceleași repere ca toate celelalte de când trecusem Dunărea la Hârșova. Relieful se ondula ușor, urca și cobora ca valuri imense, nesparte, înțepenite pe vecie pe o mare care doar își schimba culoarea după anotimp. Acum, în stânga, paralel cu drumul, se vedea brațul Dunării. Până acolo erau case, așezări, grădini, câteva stâne, iar pe partea dreaptă mai mult câmp deschis, cultivat, secerat, sau lăsat în paragină, pâlcuri de pădure de salcâm, iar pe marginea drumului, pe ambele părți erau copaci plantați destul de des. Din când în când vedeam cai lăsați la păscut, lăsați pur și simplu pe marginea drumului, legați de picioarele din față, sau cu căpăstrul atârnat de câte o ramură.
Ajunși la debarcaderul de care își amintea Alex, am constatat că, la ora aceea, nu era nicio barcă disponibilă, toate erau cu turiști la plimbare sau poate să strângă plasele. Priveam în jur, scuturată puțin de frig în sacoul meu deloc potrivit cu ceea ce voia Alex să facem în următoarele ore. Dar nu mă plâng, nu i-aș strica în niciun caz plăcerea, de fapt cea pe care încerca să mi-o ofere mie, cu această plimbare cu barca, pe canalele deltei, duminică după amiază.
Sper să am norocul să nu fie nicio barcă liberă. Alex întreabă și este îndrumat în sat, la Traian, poate doar la Traian să mai fie vreo barcă. Cum s-a vorbit acolo pe mal, m-am gândit că Traian, ăsta, trebuie să fie un pescar rămas la mal, poate prea beat să mai aibă chef de muncă, poate prea bătrân să mai aibă vlaga să tragă la rame, prea sărac și fără un motor, cine putea să fie rămas la mal dacă toată suflarea era la treabă?
Am luat adresa și ne-am învârtit puțin, explicațiile țăranilor din delta, nefiind cu nimic diferite de ale țăranilor de pretutindeni. Altfel, într-o jumătate de oră am înțeles că de fapt căutam o pensiune, nu un om. Traian era proprietarul care se străduia să facă dintr-o gospodărie lipovenească, o pensiune pentru turiști, mai exact pentru turiști pescari.
O curte mare, plină cu iarbă și straturi de flori, în mijloc o salcie imensă pe marginea unui iaz. Pe două laturi ale incintei, două corpuri de clădire, evident recondiționate recent, acoperite cu stuf. Întrebăm dacă putem mânca acolo și suntem invitați cu căldură la o ciorbă de pește. Alex nici nu mai avea curajul să deschidă gura. Apoi ne-au asigurat ca putem avea și barcă și chiar un ghid care să ne arate locurile.
Am mâncat ciorba repede și ne-am bucurat când l-am văzut pe barcagiu că se mișcă cu viteză. Ne uitam cum pune un bidon cu motorină în potbagajul mașinii noastre, cum leagă sus pe capotă două vâsle și în sfârșit se instalează mulțumit pe locul din dreapta șoferului. Îl aud pe Alex mormăind,
-Bine că ne așteaptă și pe noi, credeam că pleacă singur. Ce figura…
Eu nu zic nimic, urc în spate și îl aud pe tipul din fața că zice.
-Mă cheamă Cristi și sunt ghid turistic. Sunt din Galați dar cunosc foarte bine canalele de aici și până la Holbina. Unde vreți să mergem azi? Pescuiți sau doar la plimbare? Văd că nu aveți scule.
-Pescuim, dar nu azi, azi am venit doar în plimbare și să vedem cum mai stă treaba pe aici. Ne vom întoarce și dacă zici că știi bine locurile, vom merge împreună și data viitoare, zice Alex și trage mașina lângă barca pe care i-o arata Cristi cu degetul. O barcă Laguna, din fibră de sticlă, aproape nouă.
Urcăm în barcă, Cristi montă rezervorul la pompa motorului, puse vâslele pe poziție, apoi aduse din portbagaj și două pături pe care nu l-am văzut când le-a pus, dar care era evident că vor prinde bine. Ne urcăm și noi și după două încercări, motorul începu să toarcă frumos și ne desprindem de mal. Nu-mi vine să cred că sunt în deltă, cu Alex lângă mine și că ne plimbăm cu barca. Ieri dimineață el era pe alt continent, apoi toată ziua de ieri pe care am petrecut-o așteptându-l în mașina, apoi noaptea, iubire și somn, ca acum să ne plimbam cu barca. Părea o scenă descrisă de dragul meu Urmuz, o pagină în plus față de cele 50 de pagini de geniu pe care le-a lăsat înainte să-și scrie pe tâmplă ultima frază absurdă. De ce mă gândesc la asta acum?
Încerc să-mi imaginez locul vara, când totul e verde, când trebuie să fie plin de păsări și de zgomotul lor, dar și de insecte, mai ales țânțari. Când e cald și în mersul bărcii nu te trec fiori reci pe șira spinării. Canalul e mărginit de stuf din care o bună parte e deja uscat, iar din când în când, sălcii bătrâne stau parcă să se prăbușească pe luciul apei. Cârduri de păsări mici, negre, care speriate de barcă, nu-și iau zborul ci se reped dintr-o parte în alta, agitând apa și stropind în jur, bătând inutil din aripi, intre să se ascundă unde vegetația e mai rară. Cristi spune că sunt lișițe. 
În urma bărcii se fac valuri care urcă pe malul de pământ, răscolesc frunzele de nufăr care acum sunt purpurii, iar stuful si papura, se aplecà și uneori pare ca se frânge ca sub un vânt puternic. Înaintea noastră nemișcarea și liniștea se transformă în țipăt și foșnet, vibrație și vârtej. Apoi totul adoarme la loc.
Mi-e frig, dar mă uit la Alex care e vrăjit, îmi zâmbește ca și cum mi-ar oferi cel mai prețios moment posibil. Îi zâmbesc și nu-i spun nimic. În definitiv a fost ideea mea să venim aici, să sărbătorim întoarcerea lui altfel, să ne readaptăm puțin înainte de a ajunge acasă, în lumea noastră.
Deodată, motorul tușește, se îneacă,  barca vibrează nefiresc, după care nu se mai aude nimic și în câțiva metri ne oprim, legănându-ne ușor, pe undele create de oprirea bruscă. Parcă m-am trezit dintr-un vis. Cristi, ghidul turistic, se agită, trage de demaror de mai multe ori, scoate o piesa mică, suflă în ea, trage iar de sfoară, cotrobăie în cutia motorului, după care se întoarce spre noi și spune oftând și ridicând din umeri,
-Gata, nu mai merge. Habar nu am ce are, că doar săptămâna trecută l-am scos de la reparat. O să ne întoarcem cu vâslele, zice el și după ce își puse niște mănuși de piele fără degete, ne invită să-i eliberam bancheta de la mijlocul bărcii, se așeză, apucă vâslele și începu să tragă de ele cu nădejde.  
Ajunsesem până aici după jumătate de ora de mers cu motorul și mă gândeam că ne va prinde noaptea, până vom ajunge înapoi la mal, trăgând la rame. Soarele cobora și se făcea din ce în ce mai frig. Spre apus se împrăștiau pe cerul senin semne fabuloase, în toate nuanțele de roșu posibile, care se oglindeau în apa limpede făcând-o să pară însângerată. Stuful uscat ce mărginea canalul, avea în mișcarea ușoara a vântului ce se ițise, strălucire metalică, dând fals impresia de mal. De fapt ne deplasam pe o întindere nesfârșita de apă, acoperită de vegetația care creștea din adâncul mâlos, despărțită de canale, într-un apus care prevestea un întuneric absolut după ce soarele avea să părăsească complet scena. Departe se auzeau milioane de broaște.
Mă întorc spre Alex și-l smulg din visare.
-Ia-mă în brațe, mi-e frig și nu-mi place că se face târziu. Ne va prinde întunericul aici și mi-e frică.
Alex nu spune nimic, întinde doar brațul și îmi înconjoară umerii, în timp ce Cristi oprește vâslele, le ridica ușor din apă și ne face semn să tăcem.
Ne arată cu capul spre stânga unde se forma o gură de canal, un intrând plin de stuf retezat de vânt sau de bărcile ce intraseră pe acolo și unde un grup mare de crapi speriați de barcă, încerca  să-și  facă cărare prin vegetație ca să se îndepărteze cât mai repede. Erau imenși, li se vedeau spinările în apa mică, iar retragerea lor din calea bărcii noastre, făcând cărare în pâlcul de stuf, ne tăiase respirația. O vreme am rămas nemișcați, fără cuvinte, totul durase câteva secunde.  Când liniștea s-a așternut la loc, apa care se tulburase și urma trecerii lor, ne-au asigurat că nu a fost doar o părere.
-Sunteți norocoși, îl auzim pe Cristi zicând, de ani de zile nu am mai văzut atâția crapi, atât de mari, în apă așa mică. Nu oricine vede asta, mai ales așa, cum ați venit dumneavoastră pe baltă, să vă plimbați ca pe bulevard...mai zise el și noi ne uităm unul la altul, surprinși dar și amuzați de ironia barcagiului cu aere de ghid turistic, ce ne punea la punct și în banca noastră de orășeni stupizi.
-Ei bine, aici te înșeli, îi zic bâlbâindu-mă din cauza dinților care îmi clănțăneau de frig, deși Alex mă înfășurase toată și în pătura lui. Să știi domnule ghid turistic, că ai în barcă unul dintre cei mai grozavi pescari pe care puteai să-l cunoști și faptul că acum suntem aici , nepotrivit îmbrăcați și fără scule de pescuit nu înseamnă că suntem nebuni și ne credem pe bulevard, înseamnă altceva...dar nu stau să-ti dau explicații. Data viitoare o să vezi... și ai să te consideri norocos că ne-ai cunoscut. Pune mâna pe vâsle și du-ne la mal că se face noapte. Zic eu convinsă,  fără să știu exact ce vreau să spun, după care enervându-mă brusc, mă întorc spre Alex:
-Iar tu, ce-ai avut în cap când te-ai gândit că-mi trebuie o plimbare cu barca la sfârșit de octombrie? Cred că vii singur de acum în delta, nu ai reușit să mă faci, nicicum, să vreau să mă întorc pe coclaurile astea..
Se lăsă liniștea.  Cristi mă privea îngrozit, se simțea cu siguranța rușinat de felul în care îl lăsase motorul și era clar nemulțumit că trebuie să vâslească atât până înapoi la debarcader. Dar să se întoarcă și cu clienții furioși, poate că asta nu i se mai întâmplase.
Mă uit la Alex încruntată și-l văd că se ridica în picioare, întinde o mână către barcagiu și îl aud că-i zice;
-Ia dă-mi domnule o vâslă, dă-mi să-i croiesc câteva pe cârcă, că dacă nu o fac să tacă acum când abia s-a pornit, mai încolo nu o oprim nici cu sedative.
Cristi apucă zdravăn ambele vâsle se ridică și le strânse pe amândouă la piept. Se trase un pas în spate și începu să spună sacadat,
-Domnu...dar nu trebuie să vă supărați, nu-mi cereți vâsla că nu v-o dau, avem instrucțiuni să împiedicăm orice tentativă  de violența la bord. Și apoi, continua el timid, e femeie și pe o femeie nu e bine să o lovești, nici măcar cu o floare...
Ne privim iar și începem amândoi să râdem, chestie care ne ține destul cât să nu mai simțim nici frigul și nici privirile contrariate ale bietului om care nu știa ce fusese serios și ce nu din tot ceea ce auzise spus în barca ce se legăna acum ușor pe drumul de întoarcere.
Mai târziu am înțeles că văzuse el multe în timpul călătoriilor cu pescari nervoși că nu prinseseră toată ziua nimic și care își revărsau spre seară mânia pe bietele lor neveste ce își petrecuseră toată ziua în tăcere, că așa-i la pescuit. Din același motiv, în lipsa nevestelor rămase acasă, unii bătuseră barcagii, așa că, de oameni nebuni Cristi nu se mira, doar încerca să se ferească.
Ne-am întors la mal când se făcuse bine întuneric. I-am plătit omului cât se cuvenea, ba chiar ceva în plus și i-am promis că vom reveni. Sigur nu ne-a crezut, dar ne-a asigurat că el știa locuri bune de știucă, așa că urma să se pregătească cu un motor mai bun și să compenseze neajunsurile din prima noastră ieșire.
Înapoi spre casă, Alex mi-a vorbit despre planurile lui de viitor. Nu mai voia să se angajeze, se gândea să înființeze o firmă, va încerca să facă pentru el ceea ce făcuse până atunci pentru alții. Am tras aer în piept și am zâmbit în timp ce drumul se desfășura în față cu o viteză mult prea mare, viteză la care eu nu aș fi putut să controlez mașina. Îmi va lua mult timp să mă obișnuiesc cu asta. Dar în stânga mea era Alex, drumul putea să se desfășoare cu orice viteză chiar și așa, în luminile farurilor.

No hay comentarios:

Publicar un comentario