lunes, 12 de octubre de 2015

Centrul cercului III- 11



La sfarsitul aceluiasi an, Alex era singurul  actionar al unei firme infiintate cu un unic obiect de activitate, acela pe care il invatase, domeniu in care lucrase de cand terminase facultatea. Avea deci de gand sa-si practice meseria in continuare, neluand exemplul celorlalti fosti colegi despre care auzisem ca faceau cu totul altceva, de la comert pana la diplomatie.
    Urma sa isi gaseasca colaboratori, angajati, oameni cu care urma sa execute lucrari de instalatii electrice. Unde? Oriunde exista o cladire noua, sau veche unde era nevoie de lumina si prize functionale. Habar nu aveam ce implica noua lui intreprindere, gandeam ca nu va fi usor, dar nici imposibil, pentru ca in acel timp piata se misca destul de repede, relatii, cunostinte in domeniu avea si de asemenea era cunoscut ca bun profesionist.
Oricum prima manevra a fost schimbarea masinii, asa ca acum conducea mandru un Mercedes C230 compresor, negru, cu scaune din piele bej, asa cum ii sta bine unui proaspat patron. Dupa interviul in care si-a selectat muncitorii, a urcat toata firma pe si in masina, asa incat, era usor ca dintr-o singura privire sa poti cuprinde tot ansamblul, adica seful, angajatii, dotarile, materialele si sediul.
Erau patru tipi foarte tineri, trei care nu aveau nici unul mai mult de 20 ani si doar unul putin mai rasarit, cel cu care Alex mai lucrase si care, convins cu usurinta, risca acum un job sigur, ca sa demareze alaturi de Alex viitoare posibile proiecte. Sus, pe Mercedes legasera o scara dubla, iar in portbagaj cate o bormasina la doi oameni. Alex, dupa ce a inteles ca ceea ce-si dorea nu va gasi cu usurinta, a preferat sa plece la drum cu unii care nu stiau practic nimic, dar care, spera el, urmau sa invete repede. Imi spusese ca ,,un general bun castiga bataliile cu soldatii pe care ii are, nu pe care i-ar vrea,, iar eu ma gandeam daca e o maxima celebra, citita pe undeva, sau o inventase el, in lipsa unei explicatii rationale.
Intre timp se facea frumos afara, se termina iarna, de lucru inca nu aveau, iar banii cu care plecase la drum si din care trebuiau platiti cei patru,  se terminau in curand. Nu avea rost si nu era treaba mea sa ma preocupe ceea ce faceau. La inceput, cand masina a inceput sa-i stranga, cand si-au dat seama si de necesitatea unui telefon cu fax, a unei simple mese pana la urma, au mutat sediul la noi acasa. Asistam fara sa vreau la zbuciumul punerii in practica a primelor  idei, era interesant si uneori chiar distractiv, dar cand au reusit sa-si inchirieze o garsoniera, la un parter de bloc, am rasuflat usurata. Devenisem din nou o familie normala. Plecam la servici dimineata si ne intorceam seara, cand in general evitam sa ne punem intrebari. Eu pentru ca nu eram sigura ca el avea vreun raspuns, iar el ca sa nu faca un obicei din asta.
Ceea ce nu-mi placea, era ca se apropia momentul cand Alex urma sa obtina, cu ajutorul Angelei, viza pentru SUA, in conditiile in care, eu nu consideram ca era bine sa faca calatoria pe care, totusi, o astepta de 4 ani. Stiam, nu voia sa rateze ocazia, asa ca momentul ales era un amanunt despre care nu discutam.
Ceea ce nu planificasem si s-a intamplat, a fost invitatia pe care Robert si sotia lui, mi-au facut-o pentru a vizita Israelul, o vizita in care sa cunosc tara, partenerii de afaceri de acolo, sa vad cu ochii mei unde traiau si lucrau oamenii de care ma ocupasem, o vizita ca un  bonus pentru activitatea mea de pana atunci.
Nu se punea problema sa fac asta impreuna cu Alex, pentru ca el se intorsese de curand si era in toiul pregatirilor pentru demararea propriei lui activitati. Mai era si viitoarea calatorie in State, asa ca urma sa merg in vacanta singura, iar el nu a parut niciun moment intrigat sau nemultumit de situatie. Asa ca in luna mai, luna in care nu este inca prea cald, am zburat cele trei ore pana la Tel-Aviv, unde Robert si Dora ma asteptau cu programul pregatit.
M-au asteptat mai mult decat trebuiau sa o faca, pentru ca la controlul de frontiera am avut probleme cand a trebuit sa explic ce caut acolo si ce urma sa fac in cele doua saptamani cat era  intervalul dintre  zboruri.
Dupa doua ore de sport extrem pe taramul limbii lui Skahespeare, i-am lamurit ca nu aveam de gand sa lucrez la negru, ci doar sa vizitez tara si am insistat asupra faptului ca pentru orice crestin era important sa ajunga macar o data in viata la locurile sfinte. In final am reusit sa trec granita, sa-mi intalnesc prietenii si sa respir, in sfarsit, aerul umed si greu, al tarii pe care abia asteptam sa o cunosc.
Robert si Dora aveau planuri mari si isi planificasera propria vacanta in functie de ce au considerat ca era de vazut in primul rand pentru mine, dar m-am nimerit intr-un timp deloc favorabil turismului.
Eu aveam in obiectiv in primul rand Ierusalimul, Zidul si ceea ce a ramas din Via Dolorosa, cea strabatuta de Hristos pana la locul rastignirii. Apoi Bethleemul, locul nasterii Lui, Marea Moarta, Haifa...Citisem in ghidul pe care il adusese Alex cu el, il ascultasem povestind, stiam cate ceva si din ceea ce spunea Robert vorbind despre tara lui, asa ca in orice ordine si orice s-ar fi nimerit in drumul nostru, promitea sa fie o experienta grozava.
Robert si sotia lui locuiesc intr-o zona rezidentiala noua a Tel Aviv-ului, intr-un apartament superb, cu o terasa imensa si o vedere incredibila asupra intregului oras, dar si a marii. In prima dimineata, in timp ce beam cafeaua minunandu-ma de priveliste, Robert mi-a povestit despre inceputurile moderne ale orasului. Tel Aviv inseamna Muntele Primaverii si a luat nastere la inceputul secolului XX ca o expansiune a orasului vechi Jaffa. Acum orasul vechi facea parte din patrimoniul cultural mondial si am primit asigurari ca vizitand zona veche, voi intelege imediat ratiunea includerii sale in onoranta lista.
Prima destinatie, pe care au propus-o, a fost in sud.
-Mergem la Eilat, o statiune la Marea Rosie, intr-un loc unde se intalnesc trei tari, Egipt, Iordania si Israel. E cel mai nordic punct al Marii Rosii si cel mai sudic al desertului Negev. Pana acolo vom merge prin desert, cred ca ti se intampla prima data, imi spune Robert si il vedeam ce incantat si nerabdator era sa pornim la drum.
Dora pe alta parte, dupa un an greu, cu Robert mai mult plecat de acasa, in Romania sau pe unde mai incerca sa-si dezvolte afacerea, era atenta la detalii, facuse rezervari in locurile unde urma sa innoptam, ma sfatuia ce fel de haine sa iau cu mine si ce era bine sau obligatoriu sa avem la noi pentru trecerea prin desert si apoi pentru cele zece zile de drum.
Cu Dora ma intelegeam destul de greu, mie lipsindu-mi practica conversatiei in limba engleza, dar Robert ne ajuta, iar dupa primele zile, deja imi dadusem drumul si puteam comunica foarte bine.
Cu aerul conditionat dat la maxim, am plecat si am inteles ca pana sa ajungem in sud, aveam sa trecem pe langa Marea Moarta despre care auzisem, vazusem poze, dar pe care cine nu o vede nu si-o poate imagina.
Am iesit repede din oras, am parasit si zona populata si intr-adevar curand am inteles ce-i ala pustiu. Nimic, doar pamant crapat, plante uscate sau tufe de ciulini, pietre mai mari sau mai mici, se desfasurau in dreapta si in stanga cat vedeai cu ochii. Apoi au aparut formatiuni muntoase, complet golase, albe, din calcar, iar Robert m-a asigurat ca sunt populate de capre salbatice ce uneori ajung vanat pentru o specie de tigru mic , super protejat, de fapt cateva exemplare ramase in viata si pe care israelienii se straduiau sa-i inmulteasca, protejandu-le zona de habitat.  Abia a terminat sa-mi spuna asta ca le-am si vazut, cocotate pe niste varfuri ascutite de stanca, un grup destul de mare de capre, a caror culoare le camufla perfect in peisajul monocrom.
Aerul parea ca danseaza inaintea noastra in caldura soarelui ajuns deasupra, se facuse ora de masa,  iar eu ma gandeam ca daca in mai este atat de cald, cum trebuie sa fie in august.
Ne-am oprit la un popas, numit dupa borna kilometrica care indica exact locul unde ne aflam, Km 101. Nu-mi venea sa cred ca in mijlocul a nimic, exista un restaurant, de fapt un complex turistic cu tot ceea ce era util unui calator in desert. Era de un pitoresc iesit din comun, iar mancarea traditionala mi-a placut mult. La inceput ne-au adus pe mesele groase din lemn lustruit, hummus si tahini, pititim cu salata si rosii, apoi, cand deja nu mai puteam sa mai mananc nimic, falafel si pita. Mancarea israeliana traditionala, e clar influentata de stilul arabesc, dar si cel mediteranean. Se aplicau regulile kosher, iar astea am inteles ca erau foarte utile avand in vedere clima. Nu se consuma amestecat carnea si produsele lactate, clar e interzis porcul, e permis pestele doar cel cu solzi, iepurele e de asemeni interzis.
Robert il cunostea pe proprietar, un ofiter de rang inalt care dupa ce-si servise o viata tara, se retrasese considerat erou national si  investise tot ce a avut in acest loc, in care oamenii se odihneau, mancau, alimentau masina si promiteau de plecare ca vor reveni.
La cafea, in timp ce-i urmaream stand de vorba, ascultandu-le limba, am simtit pentru prima data ca acolo in pustiu, in acel loc se concentrase un fel de Israel in miniatura, sufletul oamenilor, gustul mancarii, aerul, totul definind in mod simplu dar profund spiritul pamantului si al celor care-l stapaneau.
-Am luptat sub comanda lui in razboiul din 73 imi zice Robert, cand ne-am reluat locurile in masina. E erou national, multi oameni ii sunt recunoscatori ca au scapat atunci cu viata. Imi face multa placere sa-l vad si sa vorbesc cu el, e un om cu adevarat deosebit, mai zise el si apoi o vreme tacu, iar eu am fost sigura ca a continuat sa se gandeasca la cei care nu au fost la fel de norocosi ca el.
Dupa inca doua ore de mers am ajuns la Marea Rosie, la Eilat si am intalnit prima data lumea cosmopolita a statiunilor de lux. Nu semana deloc cu ceea ce exista pe litoralul nostru.
Ne-am plimbat o vreme cu masina, apoi am parcat-o si ne-am continuat plimbarea pe jos. Lumea era la plaja, iar pentru mine a fost curios de vazut atatea rase amestecate.
Cu Alex fusesem in Grecia, apoi cateva zile in Turcia, la Istambul, apoi intr-un week-end la Budapesta  si cel mai departe la Praga. Dar aici era cu totul altceva. Cu totul si cu totul alta lume.  Marea Rosie se ingusta ajungand ca malul celalalt sa se vada foarte bine si acolo imi spuse Robert ca e Egiptul. Putin mai incolo, Iordania. Apa avea intr-adevar reflexii rosiatice si am inteles ca se intampla asta din cauza unui mineral din care era alcatuit solul si muntii care se ridicau de jur imprejur.
Robert si Dora vorbeau insufletiti. La un moment dat am ramas doar noi doua, ne-am asezat la o terasa, am cerut inghetata si apa. Curand a aparut si Robert cu un zambet larg pe fata si dupa ce ne-a zorit sa terminam, aproape ne-a alergat pana la un debarcader, intr-un port de ambarcatiuni cu vele. Nu mi-a venit sa cred, ne-am asezat la rand, pentru ca urma sa ne imbarcam pe un submarin. Urma sa ne scufundam si sa vedem lumea de sub apa, iar in momentul ala am regretat din tot sufletul ca Emma si Alex nu erau cu mine.
Am trecut puntea si la intrarea prin deschizatura verticala, fiecare se oprea sa i se faca o fotografie. Eram asa de emotionata, atat de incantata, incat ma gandeam ca va fi greu sa-mi recompensez prietenii pentru asta. Pana una alta le zambeam tot timpul, amestecam cuvinte in romana si engleza, iar ei pareau fericiti ca le reusise surpriza. Dupa ce ne-am asezat pe scaunele dispuse de-a lungul peretilor interiori ai navei, cu nasurile aproape lipite de geamurile securizate ale hublourilor, am intrat in imersiune si cu viteza mica ne-am deplasat aproape de fundul marii, iar in curand mi-am dat seama care era scopul vizitei subacvatice. Urma sa trecem printr-o gradina de corali, iar ceea ce se desfasura in fata ochilor, era departe de ceea ce vazusem la televizor.
Semana cu o gradina de plante de la suprafata, o gradina botanica, cu plante exotice, diverse, nemaivazute, vii. Pareau, ca prin magie, ca erau facute se danseze in ritmul curentilor apei balerine infasurate in saluri de matase colorata, pe o scena luminata de fiecare raza de soare patrunsa printre unde, intr-un spectacol care-mi taiase rasuflarea. Parea ireal, o fantezie, un vis cu pesti ciudati, viu colorati, ce treceau hipnotic la o distanta de jumatate de metru  in fata ochilor, strecurandu-se impasibili printre anemonele unduitoare.
Priveam in jur si vedeam cum fetele tuturor erau trasfigurate de atata frumusete.
Dupa aproape o ora, ne intorceam in lumea de afara  cu o amintire pe care eram sigura ca nu o voi uita niciodata. Urma sa plecam, Robert era responsabil cu eficienta, timpul era impartit cu grija, asa ca ne-am urcat in masina, dupa ce completasem rezerva de apa si am plecat mai departe, bifand primul nume din lista. Seara am oprit la o pensiune, un loc linistit, o asezare mica, cu oameni calzi, bucurosi de oaspeti. Imi amintesc de ei cu greu, in seara aceea eram atat de obosita, atat de coplesita...
            Dimineata, pe drumul drept, priveam pe geam si ochii incepusera sa ma doara din cauza luminii. Aveam ochelari de soare, dar stralucirea soarelui pe sosea si pe intinderea alba, era mai puternica  decat puteau ei sa protejeze. Ma uitam la locurile acelea care reusisera , cu toata lipsa lor de darnicie, sa-i faca pe oameni sa le iubeasca cu o pasiune greu de inteles pentru noi, noi cei carora pamantul ne daruise tot, fara sa depunem practic nici cel mai mic efort. Noi primim si nu avem nici un gand de recunostinta si nu realizam ca exista locuri unde nu creste nici macar un fir de iarba, pana nu se intinde un furtun si pana nu se aduce apa de la cine stie cati zeci de kilometri. Ca fiecare picatura de roua se capteaza si se foloseste si cateodata e nepretuita, ca numai ea singura face diferenta intre viata si moarte, ca se duce o batalie continua cu desertul, cu setea tuturor, cu uscaciunea amplificata de vant.
Robert imi arata pe marginea drumului, pe unele portiuni, stalpi cu indicatori pentru masurarea nivelului apei. In pustiu…
-Ai idee la ce folosesc, ma intreaba el si dupa ton imi dau seama ca nu se asteapta sa-i raspund la intrebare. Tac si ii fac din cap semn ca habar nu am.
- Pe aici s-au inecat  multi oameni.
-Unde Robert, pe aici? E pustiu, nu-i fir de apa…
-Cum sa nu fie apa, cand ploua si ploua in lunile de iarna, se formeaza torente care matura totul in jur. Poti sa fii atent, dar e greu sa scapi daca te surprinde vreunul, pentru ca nu se formeaza de fiecare data prin acelasi loc. Dar daca vezi, muntii astia de calcar sunt sapati si canionul este format tocmai de trecerea sporadica a apei. Asa ca, daca in cale iti apare un torent, poti vedea daca nivelul apei iti permite sa-l treci, sau astepti sa se duca tot la vale. In pamantul asta apa nu intra, e argilos.
Pamantul devenea din ce in ce mai arid, in aer se simtea un miros diferit, iar in zare se profila o imagine alb verzuie, fara pic de lucirea ce este specifica apei, iar asta mi-a dat de inteles ca ne apropiam de Marea Moarta. Am oprit si am mers cat am putut de mult spre malul greu de ghicit in dantelaria blocurilor de sare cristalizata.
Dora, cand venea in Romania, de fapt de multe ori il insotea pe Robert in timpul sederilor lui in tara natala , imi daruise cu anumite ocazii produse cosmetice care foloseau mineralele de la Marea Moarta, despre care stiam ca au proprietati minunate. Ma uitam acum la lacul imens ce se intindea nemiscat inaintea noastra, la apa cu o salinitate de sapte ori mai mare decat apa marii, pe care pluteau bucati de sare, cu o culoare verde ca peruzeaua, dar mata, apa in care nu se scufunda nimic si in care nu putea trai nimic.
-Se spune ca pe fund zac Sodoma si Gomora, zise Robert, dar clar e o legenda. Cert e ca aici se gasesc minerale unice, se fac o gramada de bani in industria farmaceutica si chimica. Vezi, pe partea cealalta e Iordania, Marea Moarta e pe granita, exploatam si noi, si ei. E la 400 metri sub nivelul marii, mai spuse el, dupa care se intoarse la masina, pentru ca urma Masada. Era aproape, o jumatate de ora de mers pana la cetatea antica ce se ridica stralucind din pietrele albe, iertata parca de trecerea timpului.
-Cetatea asta a fost ultimul loc in care evreii au rezistat in fata invaziei romane. Mai putin de o mie de evrei, inchisi intre zidurile astea, au rezistat vreme de trei ani si nu s-au predat, preferand sa moara decat sa devina sclavi. Robert, povestea in timp ce urcam panta spre poarta unei fortificatii din ziduri de piatra, inaltata pe o colina ce strajuia intreaga zona.
            Ajunsi sus am vazut Marea Moarta in toata marimea ei, verzuie si incremenita, ciudat de mata in lumina stralucitoare, cu marginile albe si zdrentuite, cu valurile intepenite pentru vesnicie.
            Cetatea fusese readusa la viata, renovata in timpurile moderne si reprezenta simbolul iubirii de libertate a poporului evreu. Povestea cuceririi ei am aflat-o dintr-un film proiectat intr-o sala amenajata in interiorul cetatii si a fost una dintre cele mai impresionante pe care am auzit-o. Apoi, pasind de-a lungul zidurilor, aceleasi pe care acei oameni isi petrecusera luptand si rugandu-se ultimile clipe, simteai ca timpul a ramas pe loc, ca ei sunt inca acolo, scrutand zarile si sperand intr-o minune. Aveau multi copii cu ei in cetate.
   Dupa un asediu de trei ani, de pe inaltimile zidurilor se vedeau tot mai multe forturi romane ridicate de cei care nu aveau de gand sa plece cu mana goala. Ma uitam si mi se parea incredibila rezistenta celor din cetate si a celor de afara. Legenda spune ca in timp ce legiunea romana era chinuita de sete, cei din Masada isi puneau rufele la uscat in bataia vantului. Un sistem ingenios de captare a apei de ploaie si a celei din condens, i-a ajutat sa reziste atat de mult timp.
             Legea sfanta a evreilor interzice uciderea celor de-un neam, asa ca romanii, cand au aflat asta, au adus sclavi evrei si i-au folosit ca scuturi umane. Au ridicat din pamant o rampa pana la baza zidurilor, iar odata ajunsi acolo, victoria le-a fost asigurata. Masada inaltata pe o colina, pierdea avantajul de a-si tine dusmanii la distanta, iar cand asediatii si-au dat seama ca cei care inaltau rampa sunt tot evrei, au stiut ca sunt pierduti.
Cand romanii au intrat in cetate au gasit-o goala. Evreii au renuntat la lupta, la viata lor si a celor dragi. Masada s-a scufundat 2000 de ani in nisipul desertului, dar acum era din nou aici, sa povesteasca.
Dora avea lacrimi in ochi. Robert a luat-o de mana si au coborat rampa aceea de pamant cu capul in piept si multa vreme nu au scos un cuvant.
          Cand am ajuns in Ierusalim, forfota orasului mi s-a parut bizara. O aglomeratie si un trafic de metropola occidentala, desi istoria veche se insinua in tot ceea ce insemna orasul, in sine. Orasul sfant pentru trei mari religii, era divizat in doua, trecerea din o parte in cealalta fiind marcata de o poarta, o poarta securizata, dotata cu dispozitive de detectare a armelor, materialului exploziv, bine pazita si prin care acum nu trecea nimeni. Absolut nimeni.
Atunci, in perioada in care eu vizitam Israelul era o activitate intensa din partea fundamentalistilor islamisti, nume pompos de altfel pentru niste criminali care se aruncau in aer oriunde puteau patrunde, alegand cu predilectie zone aglomerate, unde credeau ca vor intampina mai putina rezistenta. Vizau pietele de alimente, cafenele si restaurante, puteau alege sa-si detoneze bomba infasurata in jurul taliei oriunde, chiar si in locuri unde bunici isi plimbau nepotii.
O intamplare de acest fel imi povestea Robert, cand am ajuns in apropierea unui centru comercial imens.
         -La intrarea intr-o discoteca, un loc frecventat de adolescenti, un astfel de militant a ucis 40 de tineri cu varste cuprinse intre 14 si 18 ani. Atatia au murit, dar cine mai stie cati au ramas invalizi, cati s-or mai chinui si azi sa traiasca. Iti dai seama... si totul in speranta ca devenind martir, in rai il vor astepta sa i se daruiasca 72 de fecioare. Oamenii astia, barbati tineri tinuti ani de zile in tabere de pregatire, intr-un mediu lipsit complet de prezente feminine, ajunsi la varste cand hormonii le fac sangele sa fiarba, ajung sa creada orice, practic nu-i mai poti considera responsabili, dar asta nu-i face mai putin periculosi si mai putin vinovati.
Dora il opri si ii arata ceva. Robert continua,
-Uite chiar aici, ca tot vorbim despre asta si imi pare rau ca iti povestesc, dar si asta face parte din tara pe care vrei sa o cunosti, Dora imi spune ca s-a intamplat de curand un atentat, hai sa traversam.
Pe latura mall-ului am vazut o cofetarie, cu usi ce dadeau in exterior spre un fel de gradinita, un loc de joaca, imprejmuit cu un gard din lemn pe care urcau plante din ghivece aliniate pe jos. Un loc amenajat special pentru copiii foarte mici, unde acestia erau lasati de parintii care nu voiau sa-i chinuiasca la cumparaturi. Pe fatada cladirii, atarnau niste panouri metalice, care acum aratau ca fetele unei razatori, ciuruite de cuiele proiectate de explozia unei bombe. Nu-mi mai trebuiau multe explicatii, dupa cum aratau panourile metalice in care parca se trasese cu mitraliera, imi dadeam seama cum aratau trupurile copiilor surprinsi acolo de atentat.
-Robert, dar propaganda lor, a palestinienilor este mult mai convingatoare decat a voastra, ei fac lumea sa creada ca ei sunt nevinovati si voi criminali cu sange rece. Ce vad eu nu seamana deloc cu ce stiam, pana la urma de ce nu se stie, de ce nu faceti cunoscuta realitatea asta, asa cum o vad eu acum? Pana la urma sunteti putini si  inconjurati de 300 milioane oameni care va dusmanesc de moarte...
            -Lumea occidentala nu intelege nici de ce se construieste zidul dintre noi si teritoriile palestiniene, li se pare o incalcare a drepturilor si libertatilor lor, dar despre  dreptul la viata a acestor copii, ai sa vezi ca nu pomeneste nimeni. Pentru ei totul e politica si atat. Hai sa mergem ca n-am de gand sa-ti stric vacanta.  
Am mancat la un restaurant chinezesc. Porc. Coaste de porc cu sos acru si dulce. Robert era mai mult israelian decat evreu. Diferenta, aveam sa o aflu, era enorma. Perciunatii sau ultra-ortodocsii evrei nu erau violenti, dar in schimb erau la fel de fanatici ca verii lor arabi. Robert nu-i placea nici pe unii, nici pe ceilalti, iar cel mai mult le imputa ca nu le placea munca. Pur si simplu aveau prea mult timp liber si prea multe proaste obiceiuri.
Dupa masa Dora a propus sa vizitam cladirea noului tribunal din Ierusalin, o caldire noua, aparte, in sensul ca lumina era proiectat sa faca parte din arhitectura cladirii. Lumina schimba forma, culoarea, umbrele creau iluzii optice, cotloane care nu existau, contururi care isi schimbau forma si creau senzatia de miscare. Un dinamism al spatiului obtinut prin simpla miscare a soarelui pe cer, intreaga cladire functiona ca un imens ceas solar, fiecare minut al zilei o facea sa arate altfel. Ne-am plimbat vrajiti pe coridoare si am intrat in sali unde chiar se tineau sedinte de judecata. Bineinteles ca fusesem verificati si controlati la intrare. Peste tot se faceau controale, in genti, chiar si corporale uneori.
In fata Zidului am ramas mult timp fara sa pot spune nimic. Incercam sa-mi imaginez ce ar fi povestit locul ala, daca ar fi fost posibil sa povesteasca, cumva, intr-o zi. Doua mii de ani erau acolo, in fata mea si apropiindu-ma, am vazut biletelele infipte intre pietrele din care era alcatuit. Realizam incet fundamentul intregii constructii si dimensiunea in care oamenii aceia care se rugau, isi puneau dorintele si speranta in Dumnezeu.
Ne-am oprit in fata portii care despartea lumea aceea in doua. Lumea dar si zona araba de cea israeliana. Locul unde eram, de locurile sfinte ale crestinatatii, unde voiam sa ajungem. Zona de langa Zidul Plangerii de Via Dolorosa, calea pe care si-a purtat Hristos crucea. Ne-am asezat gentile pe banda rulanta a detectorului de metale,in timp ce Robert vorbea in ebraica cu politistul ce pazea trecerea. Ne sfatuia sa nu treceam. Nu trecusera turisti pe acolo de mai multe luni. Era periculos. Dora se uita insistent la Robert, iar el ii ocolea privirea.
-Incercam, doar trecem si daca nu ni se pare in ordine, ne intoarcem. As vrea sa-i arat Iuliei si zona asta, pana la urma a venit pana aici si e pacat sa nu vada exact ceea ce toata lumea vrea sa vada cand ajunge in Israel. Doar incercam...
Incerc sa-l conving ca daca Dora nu e de acord, mai bine renuntam. Chiar nu tineam sa trec in partea cealalta, daca ar putea fi periculos. Alex vizitase, facuse o multime de poze, spiritual si sentimental nu inseamana mare lucru pentru mine, le-am spus.
-Sunt atee, pentru mine practica religioasa e o culegere de obiceiuri si traditii, iar biblia una de istorii si legende. Nu ma emotioneaza lucrurile astea, pentru mine nu inseamana nimic.
Trecem totusi si eu banuiesc ca Robert a luat decizia, enervat de absurdul situatiei. Sa nu poata circula liber in tara lui. Politistul ridica din umeri si cred ca daca ar fi fost dupa el, nu ne-ar fi lasat sa treceam. Dar inca nu primise ordinul in sensul asta.
Dincolo de poarta, o strada pietruita, ingusta, ce avea pe ambele laturi cladiri cu pravalii micute la fatada. Nimeni in jur, usile erau deschise, dar nu se vedea tipenie de om. Am inceput sa urcam strada in panta, iar eu imi strecuram curioasa privirea dincolo de intrarile acoperite cu perdele de margele, sau doar fasii de plastic, puse impotriva mustelor.
De undeva se auzea un radio in limba araba. Pravaliile erau cafenele, magazine de suveniruri, de covoare, de mirodenii si cafea. Asta vindeau dar si icoane ortodoxe si alte lucruri pentru crestinii ce veneau aici in pelerinaj. Alex imi adusese de aici o icoana mica, ferecata in argint. Si mama lui, dar si mama primisera cate una la fel.
Stiam din ceea ce auzisem, mai ales din ceea ce de curand imi povestise Alex, ca locul acela ar fi trebuit sa fie plin, sa nu se poata inainta cu usurinta din cauza turistilor, a pelerinilor, iar acum in jur nu era absolut nimeni. Dora avea umerii stransi si isi tinea geanta strans la piept, intr-un gest ce-i trada teama si incordarea. Am strabatut asa mai putin de doua sute de metrii, fara sa ne intalnim cu nimeni, pana cand, deodata, la radio s-a facut un anunt cu o voce precipitata. Parea o stire importanta. Prietenii mei s-au oprit. Din mai multe case au inceput sa se auda voci, strigate, apoi in strada au inceput sa iasa barbati, imbracati in vesminte albe, lungi pana in pamant, agitand mainile ridicate deasupra capului.
Unul s-a uitat la noi si apoi ne-a aratat cu degetul altuia. In momentul acela, Robert ne-a apucat de brate, ne-a intors si ne-a impins cu brutalitate spre directia din care veneam. Am inceput sa alergam, cei din jur deveneau din ce in ce mai agitati desi pareau ca se bucura, ca aclama ceva.
Politistul ne astepta cu poarta deschisa si cu arma la sold. Ce dracu, imi venea sa intreb, ce au patit, ce le-am facut?
Dupa ce zavorul s-a auzit in urma noastra, ne-am tras sufletul si am inteles din ce-mi traducea Robert, ca la radio fusese un anunt despre un atentat care avusese loc intr-o piata in Netanya. Asta ii facuse atat de bucurosi si ii agitase in halul ala. Excitati peste masura puteau deveni din negustori dornici sa-si vanda marfa, militanti periculosi, multi surprinsi in asa situatie se trezisera cu un cutit implantat in spate.
Via Dolorosa si Biserica Sfantului Mormant vor ramane acolo, vor veni alte timpuri cand se va putea face din nou turism in siguranta, dar pana atunci nu credeam ca merita nici un risc. Oricum am multumit din tot sufletul sefului meu, care se dovedea un om tare inimos si curajos, pentru bunele lui intentii.
-Erau fericiti, parca erau pe stadion cand echipa favorita a dat gol, ma trezesc vorbind, incercand sa-mi dau seama, sa inteleg in ce fel gandeau oamenii aia, ce razboi duceau si cum credeau ca se putea obtine ceva actionand in felul ala. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, in felul asta nu se va termina niciodata, am oftat eu in timp ce ma asezam la locul meu, gata de drum.
-Sincer, imi pare rau Iulia.
-Stati linistiti, nu am niciun regret ca nu am trecut de poarta aia, pentru mine ca atee, ar fi de neinteles sa riscam sa patim ceva, pentru a vizita asa zisele locuri sfinte, mai ales acum, cand mi-e si mai clar cat bine aduce omenirii religia, in general, oricare ar fi ea. Pai astia credeti voi ca ne iarta pentru cruciade, arunc eu discutia intr-o alta parte, care pe Robert il face sa zambeasca.
-Nu, nu va iarta si din pacate,  atat de permisiva cat e astazi Europa si in ce masura accepta imigratia musulmanilor, se va trezi, intr-o zi, asediata asa cum suntem noi azi. As vrea sa ma insel, dar mai vorbim peste douazeci de ani.
In urmatoarea  zi am vizitat Haifa, orasul de la poalele Muntelui Carmel. Gradinile Baha’i, construite pe terase, in jurul Templului Tuturor Religiilor, mi-au taiat respiratia. Religia Baha’i e singura care mi-ar da ratiune sa cred si sa venerez ceva, caci adeptii ei cred in viata, sub orice forma posibila ar putea fi intalnita. Viata pentru ei e divina, se respecta mai presus de toate si se venereaza viata omului, a celei mai neinsemnate gaze, viata pamantului care ne gazduieste pe toti.
Gradinile sunt terasate, verdele ierbii e greu de descris in cuvinte, pe fiecare nivel e o arhitectura peisagistica diferita si totul arata perfect. Se ajunge inaintand pe un bulevard larg, si se vad de departe. Te apropii si nu-ti crezi ochii, totul intr-o geometrie de cristal pur, delimitat perfect, innobilat cu o aura de spiritualitate. Daca imi trebuia o imagine, o reprezentare a armoniei vizuale, iata acum avea un nume.
Seara, de la inaltime, luminile orasului, ale portului, luminile vaselor din larg, mi s-au imprimat in suflet ca un tatuaj. Frumoase locuri, frumoase, binecuvantate si blestemate in acelasi timp sa nu-si gasesca linistea, gandeam eu, privind peste paharul de coniac, in noaptea de afara.  Probam coniacul Carmel, pe o terasa, de unde se desfasurau in vale viile pretioase, de unde provenea licoarea aurie din pahar, dar si vinul dulce pe care mi-l adusese Alex.
Alex, mi-era dor de el, mi-ar fi placut sa fie cu mine.
A doua zi, ne-am continuat drumul pe marginea marii. Am trecut pe langa niste grote sapate de valuri in malurile de calcar. Apa avea culoarea smaraldului, iar furia cu care se repezea in golurile la care muncea de mii de ani, sau poate de milioane de ani, ca un sculptor obsedat de himere, m-a facut sa ma gandesc ca apa e un element de la care ar trebui sa invatam multe.
Cumva am ajuns pe malul Marii Galileei, aflata in nordul Israelului, apoape de inaltimile Golan. Robert a tinut sa ajungem aici pentru ca pentru ei, lacul asta, cu pretentii de mare, e cea mai pretioasa comoara. De aici isi iau apa cea de toate zilele, singura sursa de apa potabila.
-Pamantul asta si  lacul,  au fost obtinute in totalitate dupa razboiul de sase zile, imi spuse Robert. Lacul se mai numeste Tiberiada si este alimentat de Iordan, iti suna cunoscut nu-i asa?
-Da, sigur ca imi suna cunoscut, daca sunt atee nu inseamana ca nu stiu ce este scris in biblie, zic eu si incerc sa-i si dovedeasc asta. De pe malul Marii Galileei, de prin satele din jur, se spune ca Iisus si-a trimis apostolii sa devina ,, pescari de oameni,, si tot prin locurile astea se spune ca a savarsit o multime de minuni, ca cea cu transformarea vinului in apa si a inmultirii painii si a pestilor la nunta din Caanan.
Am vizitat o biserica ortodoxa, aflata chiar pe malul lacului si care arata exact ca cele de acasa si  am vazut crapii uriasi din Iordan, dupa care am urcat pe inaltimile Golan si am admirat de acolo Siria pana hat, departe. De sus de pe platoul din roca vulcanica, am cules si am bagat in portbagaj un bolovan destul de voluminos, dar incredibil de usor, pe care am fost hotarata sa-l iau cu mine acasa. O piatra poroasa, roscata cum nu mai vazusem pana atunci si care avea proprietatea de a surprinde pe oricine o lua in brate. Aveam de la tata pasiunea de a culege si colectiona pietre si roci, iar piesa asta urma sa fie regina. Am zambit in gand, imaginandu-mi figura maica-mii cand ar fi dat ochii de bolovan, ea fiind mereu convinsa ca nu exista spatiul necesar pentru a pastra toate pietrele ,,interesante,, care ne ieseau in drum.
Ne-am intors si pentru ca mai erau doua zile pana la intoarcerea mea, am dedicat tipul ramas Tel Aviv-ului. Robert mi-a aratat mandru centrul financiar plin de zgarie nori, printre ei aflandu-se si sediul Bursei de Diamante. Informatia mi-a servit doar ca sa oftez adanc. Apoi s-a retras discret si m-a lasat sa fac, ajutata de Dora, o sesiune de shopping, de fapt era vorba de cadourile pentru ai mei. Fiecare trebuia sa primeasca ceva din vacanta care se petrecuse fara ei.
In ultima zi am fost in Jaffa. Acolo am inteles ca in Israel se locuiesc multe case mai vechi decat anii pe care-i numaram noi de la Iisus incoace. Casele de trei mii de ani, multe dintre ele in Ierusalim dar si aici in orasul antic lipit de capitala moderna, sunt azi dotate cu tot ce trebuie pentru un trai comod, civilizat. Casele de piatra nu si-au pierdut aspectul initial, pastrandu-si farmecul dat de autenticitate, dar parca si ceva din sufletul celor care au trait, au murit si care continua sa faca asta si azi, dupa atata amar de ani, intre aceiasi pereti.
Venise timpul sa ma intorc acasa si ma bucuram pentru asta. Vorbisem de cateva ori cu Alex la telefon, iar ultima oara imi paruse suspect de misterios. Dar ma asigurase ca totul era bine, Emma era ok, mama se descurca cu ei.
Mi-am luat la revedere de la Robert si Dora. Le-am multumit si am avut senzatia ca ma despart de prieteni, nu de seful meu si sotia lui. Probabil acum, cunoscandu-l bine si pe Alex, relatia dintre noi va fi alta. Ma bucuram si ma consideram norocoasa. Povestea aia de la inceput, cu placatorii de marmura... iata unde a dus.
Alex ma astepta in aeroport. Sotul meu ma astepta in aeroport, la sosiri, unde  am iesit prin stanga, asa cum era conventia.
M-a imbratisat grabit, am urcat in masina si aproape fara sa ma intrebe nimic, a condus spre o destinatie, care nu era in directia in care locuiam.
-Alex unde mergem, sunt obosita si abia astept sa o vad pe Emma, probabil si ea…
-Ai rabdare, nu dureaza mult...apoi nu a mai spus nimic.
Nu a durat mult, a oprit masina, a coborat, mi-a deschis usa din dreapta si m-a invitat politicos sa cobor. Il vad ca intinde un brat si-mi arata un schelet metalic, o caldire in constructie, acoperita, inconjurata de panouri metalice de protectie. Ma uit si nu inteleg.
-Ce-i asta Alex?
-Prima mea lucrare, iubito. Prima mea lucrare...e o benzinarie careia ii vom face instalatia electrica. Gata, dam drumul la treaba...


 
                 


No hay comentarios:

Publicar un comentario