Martie

Luna martie e speciala pentru mine. E luna cand sarbatoresc adaugarea unui nou an, e inceput de primavara si uneori se nimereste sa fie cald si pomii sa infloreasca. Au fost ani in care pe 31 martie eram imbracata cu tricou cu maneca scurta si ani in care era zapada si nici vorba de pomi infloriti.
Anul asta in martie nu a venit primavara in Romania, dar am gasit-o acasa, ma astepta in curte. Din Italia si pana pe Coasta Maresme, toate livezile sunt inflorite, iarba e verde si e limpede ca s-a facut cald si asa va ramane.
Am facut calatoria in tara ca de obicei, bucuroasa ca-mi ravad fiica, mama, prietenii si crispata la gandul ca din nou voi fi dezamagita de ce gasesc si ce las in urma. Si asa a si fost, nimic nu s-a schimbat, totul arata acum dupa o iarna grea si mai trist si mai gri.
Daca nu vezi Romania multa vreme poti avea impresia ca lucrurile avanseaza, poti lasa un pic de optimism sa te cucereasca si poti indura lucruri dificile punandu-le pe seama balcanismului nostru specific care fara indoiala poate avea farmecul lui. Dar din ianuarie cand totul era acoperit de zapada si pana acum cand totul e acoperit de noroi si praf, nu numai ca nu poti fi optimist ci te cucereste un sentiment de dezolare si tristete care combinat cu depresia de primavara intarziata , te face sa-ti doresti sa parasesti locul cat mai repede cu putinta.
Am simtit asta si totul a fost amplificat si de imaginea tinerilor bucuresteni, cei care fracventeaza cu asiduitate locurile publice destinate tocarii banilor si expunerii hainelor de fite, asa numitele mall-ri, locuri devenite dubioase, in care nu numai ca nu poti cumpara nimic, preturile fiind cu mult mai mari decat pentru aceleasi lucruri luate din alte tari europene, ci nu mai poti nici macar bea o cafea. Compania burtosilor bruneti , insotiti de tinere , sau foarte tinere domnisoare, post imbracate, prost fardate si parand total disponibile, mi s-a parut a fi cea mai greu de suportat fata a orasului meu.
Nu pot sa nu ma intreb cand vor deveni acesti oameni, de altfel perfect valizi si parand a fi tocmai buni de munca, un grup integrat, constiincios fata de societate, de familiile lor si chiar fata de ei insisi? Cand vor invata drumul spre cosul de gunoi, cand vor afla ca parfumul nu e suficient pentru a acoperi lipsa folosirii cum se cuvine a apei si sapunului, cand vor intelege ca exista reguli si acestea trebuiesc respectate...
In ce masura e vinovata in continuare si oare pentru inca cata vreme, mentalitatea pervertita a romanilor dupa 45 de ani de comunism, cand un popor intreg era invatat sa astepte sa i se dea, care a fost obligat sa se amestece cu alt popor, impiedicat de frontiera ferecata sa ramana nomad asa cum ii era destinul si care parca nu-si mai gaseste nicaieri identitatea. Cine suntem noi si ce ne pregatim sa devenim, ar putea fi o intrebare cu un raspuns simplu, daca nu ar fi atat de greu de crezut ca ne vom regasi vreodata, asa cum ne-a cunoscut lumea, inaintea umilirii la care ne-au supus 45 de ani comunistii.