Bijuterii pentru suflet.

Mi s-a pus de curand intrebarea ce-mi doresc...ce gand ascuns as vrea sa mi se implineasca. Am luat-o in serios si mi-am dat seama ca cel putin in acest moment, cel mai mult imi lipseste Roro. Am vorbit putin despre ea, pisica pe care am avut-o 9 ani si de care ne leaga atatea amintiri, toti din casa vorbim putin , cred ca de fapt toti facem eforturi sa nu ne gandim prea mult sau prea des la ea.

Pana la urma animalele de companie traiesc mai putin decat oamenii si e firesc sa le pierdem, din cand in cand.Dar cine ma cunoaste stie ca nu e simplu deloc, e greu si gandul care zboara inca la Roro, e greu, e inca de nesuportat. Nu a murit, doar ca am pierdut-o si nu stim nimic despre ea de trei ani. Mi-e dor de ea, de bucuria pe care stia sa mi-o puna in suflet, mi-e dor de jocul ei, de caldura si delicatetea cu care stia sa ne iubeasca si sa se lase iubita. Mi-e dor de zgomoul nucii pe care o izbea in usa dormitorului noaptea, dupa ce o suparam ....era forma ei de riposta la ,, nedreptatile la care era supusa ca membru al familiei de categoria a treia, nuca pe care stia sa o ascunda , pentru a o folosi si alta data.

Acum, cautand raspuns la intrebare, am crezut ca timpul ne-a vindecat, ca pot aduce subiectul in discutie, ca putem sa facem planuri dar...aflu ca nimeni nu mai vrea sa treaca prin durerea, pe care am crezut atata timp , ca numai eu am simtit-o.

Suntem singuri si ne umplem viata cu ce putem, ne inconjuram cu dragostea celor pe care ii iubim si din cand in cand intr-un coltisor facem loc unei iubiri speciale...aceea neconditionata, aceea care ofera numai placere si bucurie...pana intr-un moment cand se transforma, cel putin pentru o vreme intr-un chin greu de suportat.
Ca este animalul tau, crescut de mic, ca este doar un animalut al unui prieten,sau al nimanui , asa necuvantator cum este si fara putinta de a se apara, sau de a cere ajutorul, durerea si moartea celor mici si parca lasati sa fie iubiti...lasa in sufletul multora goluri imense.

Dar sunt oameni care nu inteleg...nu i-a lasat Dumnezeu sa poata intelege, cum poti sa plangi o pisica , ca poti sa o plangi ca pe un copil despre care afli ca a murit sau ca sufera.
Sunt oameni care nu inteleg de ce plang unii cand afla ca puii de foca din Canada sunt omorati langa mamele lor, cu lovituri de bata in cap , pentru a fi apoi jupuiti de balanita alba, intr-o imensa balta de sange, in care se fotografiaza vanatorii fericiti.

Sunt oameni care nu inteleg, de ce alti oameni plang cand vad la televizor supliciul incredibil la care sunt supusi ursii negri din China, carora le este recoltata pe viu substanta produsa de bila, folosita apoi pentru tamaduirea bolilor de care sufera chinezii si in special ceea ce-i ingrozeste cel mai tare, scaderea potentei...Nu mai vorbesc ca aceeasi chinezi, beneficiarii unei culturi pe care multi o apreciaza si care starneste unora un interes deosebit, sunt de fapt in marea lor majoritate doar niste mancatori de caini si pisici, niste supraviatuitori din nimic si intr-un nimic, in care par a nu face altceva decat sa se inmulteasca si sa devina prin forta de munca fantastica, ce nu valoreaza nici ea mare lucru...viitoarea natiune lidera a lumii.
Sunt oameni care haituiesc delfini, ii aduc cu plase in glolfuri pe care apoi le inchid si unde se practica cel mai rusinos ritual de initiere, baietii satului ajung mandri barbati in ochii familiilor si a intregii comunitati, macelarind delfinii lipsiti de orice aparare cu macete, pana ce toti sunt morti, apa marii inrosita de sange iar danezii mandrii de cultura si traditiile lor, barbati adevarati... ucigasi de delfini.

Sunt oameni care nu inteleg de ce, daca mancam carne de vita, nu isi pot permite sa se distreze omorand tauri, incet , chinuitor, pe indelete, spre bucuria, in ovatiile si placerea unui intreg popor. Spectacole grandioase, adevarate legende pe seama umilirii unui animal mandru, puternic, care se apara , lupta, fara sa stie ca nu va putea invinge niciodata cel mai crud si nemernic colocatar al planetei. Sunt voci care spun ca aceasta specie de taur de lupta supravietuieste tocmai deoarece este ulti in practicarea luptelor in corida, ca asta a dat sansa unei specii intregi...eu consider ca e doar o perversa fustificare a unei crime, nimic altceva...
Sunt oameni care mananca inca balene, cai , caini si pisici, chinuiesc animale in lupte, bat pana omoara animalele de povara si sunt oameni care plang de rusine si mila si care nu stiu , nu pot si nu sunt in stare decat de atata lucru...sa planga.
Au cumva acesti vanatori, acesti gurmanzi rafinati, acesti curajosti fara masura, sau pur si simplu betivul taran roman care isi lasa animalul in lant toata ziua, in caldura, fara un pic de apa, un singur moment gandul, ca nu au nici un merit personal , ca au fost nascuti oameni si nu altceva? Sunt mandri ca sunt oameni si stapani absoluti peste vietile celor care nu cuvanta, dar se gandesc macar o data ca se puteau naste altceva si nu oameni, sau prin ce merite deosebite au capatat doar prin nastere valenta de stapani absoluti? Meritul de a sti, de a fi constienti ce dar minunat e viata, viata lor, a oricui? Ca vor lasa intr-o zi pamantul gol si trist si nu va mai fi nici cine sa planga si nici pe cine...Ca sunt nascuti din femei si crescuti cu lapte, ca si cel mai amarat catel, cel mai mic si infrigurat pui de pisica,cel mai alb si rar pui de foca?
Eu imi plang inca pisica si imi e mila de durerea celor care isi pierd prietenii necuvantatori si parca langa atata durere pe care o vad in fiecare zi in jur, nu mai am curaj sa mai iubesc inca o data un animal. E mai simplu doar sa-i plangem pe toti pe care nu-i putem ajuta, caci e o utopie sa crezi ca vei schimba vreodata tu, o armata de militanti sau chiar Dumnezeu daca s-ar indura, cruzimea din om.