CALATORIA NOASTRA: Panze colorate.

Despre unchiul Ion s-a vorbit mereu in familie cu admiratie si respect. Frate cu tatal mamei mele, si-a cautat vocatia studiind teologia si dezamagit s-a indreptat definitiv spre pictura, absolvind inainte de sfarsitul razboiului Institutul de Arte Frumoase. A fost inrolat si a luptat pe frontul de est, iar urmatorii sapte ani dupa ce s-a facut pace i-a petrecut intr-un lagar rusesc.
Plans, asteptat si salvat de rugaciunile mamei lui, asa cum a fost mereu convins ca se intamplase, s-a intors acasa si si-a castigat linistea si painea toata viata pictand si dand meditatii copiilor, invatandu-i sa cante la pian, sa vorbeasca franceza, germana sau engleza.
S-a casatorit tarziu, dupa ce strabunica mea l-a parasit, iar despre Tanti Mioara nu imi mai amintesc decat ca atunci cand unchiul Ion a murit, intr-o luna februarie crancen de friguroasa, tot cortegiul a asteptat mai mult de trei ore, cu rabdare, nestiind ca intarzierea se datora faptului ca ei, vaduvei, nu-i venise inca palaria cu voaleta comandata.
Unchiul Ion isi petrecea mult timp hoinarind prin padurile din jurul orasului, privind cu atentie in jur si deslusind in fiecare creanga, radacina iesita din pamant, scoarta uscata, sau bucatica de lemn, o figura zoomorfa, sau o silueta careia putea sa i se contureze cu penel si vopsea o fizionomie, astfel incat intreaga casa din ,, 13 septembrie,, casa in care a copilarit si mama mea, era plina de astfel de minunatii. S-au pierdut dupa ce el a murit, Tanti Mioara nefiind de acord nici sa le daruiasca, nici sa ni le vanda, dar nici sa le stearga in continuare de praf. In final, casa a fost demolata si vaduva mutata intr-o garsoniera la etajul 8. Sigur nu a regretat faptul ca nu s-a incarcat cu multe din casa care nu-i apartinuse niciodata, dar la care nici nu a vrut sa renunte. Toate tablourile unchiului Ion s-au vandut, la mine ajungand doar unul singur, pe care l-am primit cadou de la o alta matusa, desi el avea casa plina si toata familia le-ar fi dorit si ar fi fost dispusa sa le plateasca cu atat cat ar fi cerut Tanti Mioara pe ele.
Unchiul Ion m-a invatat franceza si desi mi-a probat inclinatiile artistice la indemnul mamei mele care ma credea talentata cam in toate domeniile artistice cunoscute, nu a remacat nimic care sa-mi dea vreun imbold. Asa incat dupa ce am incercat dansul, dupa ce am exersat la vioara...nu am spus cantat pentru ca nu am ajuns niciodata la acel stadiu, dupa ce frau Herta a reusit sa ma invete o singura poezie in germana, dupa ce nu am depasit stadiul de campionat national de natatie fara rezultate notabile, dupa ce mi-am desavarsit educatia fara sa manifest nici o tendinta ,, extra,, s-a calmat si mama si mi-am gasit si eu pacea.
Altfel nu pot spune ca am avut indemanare si am folosit mainile cu folos. In scoala la ,,lucrul manual,, am inceput un servetel brodat in clasa a cincea si l-am prezentat neterminat intr-a opta, dar am purtat lucruri croite si cusute de mine, am tricotat fulare, caciuli si chiar un pulover, mic pentru oricine ca m-am plictisit repede... Cam astea au fost ,, talentele,,mele si cam in acelasi registru au fost si ,,realizarile,,
Acum trei ani ne-am mutat intr-un sat, la cincizeci km de Barcelona, o casa alba, pe o vale impadurita, aproape de mare, un loc izolat cu vecini putini, cu posibilitati reduse de socializare, cu timp liber berechet. Cineva s-a gandit ca ma plictisesc, ca as avea nevoie de o ocupatie, de ceva care sa-mi umple timpul cu care paream ca nu am ce face. Si cam asa era...
De ziua mea, acum trei ani, eram nerabdatoare sa-mi primesc cadoul. Mereu am primit cadouri minunate de la sotul meu. In general il anuntam discret ceea ce-mi doream, luandu-i cu placere povara alegerii, temandu-ma mereu ca este o responsabilitate prea mare pentru el. Din timp, cu grija pentru bugetul pe care mi-l sugera, tot discret ii aratam, sau ii vobeam, despre ceea doream. Daca nu ziceam nimic, ma trezeam cu aceeasi marca de parfum, sau o bijuterie pe care in general o schimbam cu alta care imi placea mai mult. Nu s-a intamplat de multe ori, caci am preluat controlul. O data, de Mos Craciun, am scapat asta din vedere si m-am trezit cu un set de valize, foarte colorate....absolut imposibile. Nici nu vreau sa-mi amintesc. Prietenele mele m-au certat, spuneau ca nu aveam nici un motiv sa stau suparata pana dimineata si sa stric petrecerea tuturor, ca gestul este important si nu valoarea, sau cadoul in sine. Lucru cu care eu nu am fost de acord, deoarece mereu am fost de parere ca forma conteaza la fel de mult ca si continutul, imaginea ca si ceea ce este in spatele ei, iar frumusetea e la fel de importanta ca si caracterul si fondul fiecarei persoane in parte. Asta e...asa gandesc eu.
Probabil cunoscand acest atasament fata de ideea de estetic, sotul meu s-a hotarat acum trei ani sa-mi faca cadou tot ceea ce ar fi fost necesar unui pictor sa se apuce de treaba in vederea deschiderii in timp record a unei galerii. Deci sevalet, vopseluri Titan, Rembrant si alte marci sonore, pensule de toate marimile, ulei de in si dizolvant, panze mari, mici, pentru peisaje, panze pentru natura moarta, totul impreuna cu un mare volum cu instructiuni, toate in spaniola, iar la cata spaniola stiam eu...
De a doua zi am inceput sa intind vopseaua pe panza. Am inceput cu cea mai mare. Am aflat repede ca pensulele se tocesc repede, ca daca amesteci vopseaua de ulei mult, devine extrem de fluida si aproape nu mai sta pe panza, ca daca nu ai rabadare si nu lasi sa se usuce, culorile se combina nu mereu in mod fericit, am invatat incet incet, o multime de lucruri si dupa trei ani, de curand, cineva s-a oferit sa-mi dea bani ca sa-i vand o panza. De oferit, am oferit multe dintre ,, tablourile mele,, Le-am vazut pe peretii prietenilor mei cu emotie si chiar am avut un sentiment de uimire. Pentru ca trebuie sa marturisesc ceva....Niciodata nu am luat zece la desen. Nu aveam cum, nu desenam, iar pentru nota se chinuia mama sa-mi faca temele.
Nu vreau sa fiu inteleasa gresit. Nu spun ca pictez. Evit sa folosesc cuvintele pictura, tablouri, le spun desenele mele, sau panzele mele colorate. Dar imi place , imi place, imi place... E lucrul pe care il fac cu cea mai mare placere si nu pot sa nu ma intreb daca unchiul Ion ar fi aflat primul, daca nu ma chinuiam sa cant la vioara, sa inot, sa invat germana, sa fac toate astea pe banii si nervii maica-mii, cum si ce ar fi fost daca invatam sa pictez si as fi facut asta de la inceput. Sau cum a fost posibil ca sotul meu sa ma cunoasca si sa intuiasca un lucru pe care eu insami nu l-am stiut niciodata si ca acesta este exact cel ce ma va face fericita si imi va umple in asa fel viata.