O tampenie sa vopsesti peretii in alb, intr-o camera care va primi mobila alba, paturi metalice albe, acoperite de cearsafuri albe, inchisa cu usi albe, pentru oameni cu vieti albe. Ma agatasem comod de tavan, privirea era ancorata bine, stia acum cum sa o faca mai mult decat imi doream sau poate nu-mi doream, dar ca sa o conving acum ca e destul, era prea tarziu, altii trebuiau sa rezolve asta.
Nu era nici frig si nici cald, cearsaful nu era nici fin si nici aspru, nu-mi era foame sau poate ca imi era, nici sete sau poate ca da, nu-mi simteam greutatea si peretele alb era prea departe, desi parca as fi avut chef sa-l ating sau poate nu.
Sunt Iulia, de asta imi amintisem ieri, sau poate ca nu a fost ieri, poate a fost mai demult si intre timp am uitat ca sunt Iulia si doar cred asta. Adormeam si ma trezeam de trei ori pe zi, de trei ori pe noapte, adormeam si ma trezeam si da, ma duceau la baie si mi-a trebuit ceva timp sa inteleg de ce ma purtau pana acolo. Uitasem.
Peretele de langa mine in schimb nu imi dadea pace, facusem cu el pact, las tavanul si intind mana, e mai aproape si daca ar fi asa cum cred ca-mi amintesc, ar trebui sa fie un punct de sprijin. Un plan este determinat de trei puncte, o linie nu. O linie e o insiruire de puncte, o infinita insiruire de puncte, punctele sunt sfere, nu...punctele nu au forma, dar eu am nevoie de forma si deci sunt sfere, pe sfere poti sa aluneci… Caderea e de fapt aerul care iese cu totul din plamani, iese si din ultima alveola si... pana si eu stiu ca asta ar crea vid, vidul m-ar goli cu totul si ar ramane o forma, doar o imagine. Imagine lumina, lumina iubire, lumina cunoastere, lumina iubire, lumina culoare, alunecarea se face din lumina, pe un culoar din culori tari, ce se impletesc si se combina, nu e cald, nu e frig, nu asta conteaza, a ramas culoarea amestecata, pe care nu o recunosc, stiu doar ca e facuta din toate culorile lumii.
*
Dintr-o data mi s-a facut frig, ma uit in jur si vad ca lumina vine dintr-o parte. Sunt goala si stau asezata pe un scaun, pe jumatate de scaun, cu un picior asezat cuminte in fata, iar celalalt intins in spate intr-o pozitie ce-mi trimite o durere ascutita in sold. Cu mana dreapta mi-am incojurat gatul si imi odihnesc palma pe ceafa, iar mana stanga atarna pe langa corp, atarna pur si simplu. Ei nu i s-a dat nimic de facut, de fapt nici piciorului drept. Stau asa si mi-e frig, nu ca ar fi frig in incapere dar simt podeaua de piatra cu talpile si de acolo simt frigul cum urca. Ah, ochii lor sunt indreptati spre mine, din cand in cand, fiecare in ritmul lui, se uita la mine, apoi coboara din nou privirea pe panzele ce de aici se vad albe, intinse bine pe rame de lemn, asezate cuminti pe sevalete. Dar frigul urca in valuri, ca val simt fiorul care urca regulat ca o contractie si nu pot vorbi si nu ma pot misca, ar sti toti, si-ar da toti seama ca-s vie, ca sunt eu Iulia, aici in fata lor. Oh, doamne…
*
-Zi si tu, lucrez aici de 12 ani si cred ca nu ma voi obisnui niciodata. Uita-te la fata asta, n-are 30 ani, zi si tu...ce a adus-o in halul asta? De o saptamana e aici si tot leguma. Nu reactioneaza in nici un fel...Si stii ce? Daca o ridici, merge, o impingi spre baie, o duci, o asezi pe vasul de toaleta, sta, sta tot asa, cu ochii in gol si uite...acum a facut pe ea. Hai ajuta-ma, nu mai am rabdare, ii schimb cearsaful, dar de data asta pun plastic sub ea. Bine ca inghite si ia tratamentul, altminteri o mai chinuiam si noi…
*
am fost la targul de pasari si-am cumparat pasari pentru tine dragostea mea am fost la targul de flori si am cumparat flori pentru tine dragostea mea am fost la targul de fiare vechi si am cumparat lanturi lanturi grele pentru tine dragostea mea apoi m-am dus la targul de sclave te-am cautat dar nu te-am gasit dragostea mea am fost la targul de pasari si-am cumparat pasari pentru tine dragostea mea am fost la targul de flori si am cumparat flori pentru tine dragostea mea am fost la targul de fiare vechi si am cumparat lanturi lanturi grele pentru tine dragostea mea apoi am fost la targul de sclave te-am cautat dar nu te-am gasit dragostea mea am fost la targul de pasari si-am cumpart pasari pentru tine dragostea mea am fost la targul de
*
-A mancat?
-Nu, e a sasea zi cand nu manaca nimic, dar slava domnului ca bea apa si inghite tratamentul.
- Nu mananca pentru ca refuza sa manance, nu ca nu poate, cred ca schimbam foaia: scrie, se schimba medicatia, se inlocuieste, Levomepromazinul cu Clordelazin 5 mg si Haloperidolul cu...cu nimic, dar ii dai in continuare Piracetam 1200 mg si Diazepam, doar seara. In rest nu mai intra nimeni la ea in camera. Nu o mai duceti la baie, nu-i schimbati asternutul daca face pe ea...nimic. Daca vrea sa moara o sa aflam si daca e asa, o sa intervenim, dar daca ea se zbate sa se intoarca, atunci trebuie sa stim si asta….acum gata, afara…
*
Paul
*
-Spune mai departe...
-Da si cand a intrat lupul imbracat in Scufita Rosie, bunica s-a uitat la el si a zis, de ce ai ochii asa mari si lupul a zis, ca sa te vad mai bine bunicoooo si lupul a zis iar, de ce ai….ce-a mai intrebat mama? Ce-a mai intrebat bunica, mama, de ce ai, ce...mama, mamaaaa, maamaaaaa….
*
- Iesi afara, iesi afara, ai venit sa ceri celementa pentru un hot…intelege dracului si ia-ti hartiile de aici, pigmentul e pigment, emulsia e emulsie si banii pentru rame si site sunt altceva. Tac-tu a furat, nu mai zic ca in contract scrie clar ca trebuia sa lucreze doar pentru noi, iar el a vandut si reteta si machetele si sabloanele, tot...Sa-i spui ca nu merge asa si ca ma cac pe proprietetea lui intelectuala, asa sa-i spui, ca eu nu am auzit de legea asta...da? Ma cac pe ea...iesi afara javra, auzi la ea tupeu…artistul lu’ peste prajit...o sa vopseasca panze de paianjen la Jilava...tac-tu...
*
Paul*
-Ce cauti?
-Of, nu pot sa spun, nu stiu...vreau sa ajung, undeva…
-Iulia, Iuliaaaaaa……
*
-Era ca un copac, mic, in miniatura…
-Bonsai, vrei sa zici?
- Nu, nu bonsai, un copac obisnuit, doar mai mic, cu o coroana perfect rotunda, parca era tuns uniform, in forma de sfera. Un verde Paul, un verde cum n-am mai vazut. Si m-am apropiat si era asa frumos ca am simtit nevoia de a-i inconjura cu bratele corola si chiar asta am facut. Dar mi-am dat seama ca nu era prins de pamant, avea o radacina, dar asa, cum cresc firicelele plantelor pe care vrei sa le inmultesti, in borcan...Am ramas cu el in brate. Ce-o insemana asta?
- Nu stiu si nu ma intereseaza, sigur nu era vreunul…? Tu ii zici copac…
*
Padurea e deasa si pe jos creste iedera. Iedera se taraste pe pamant si apoi se ridica pe primul copac pe care-l intalneste in cale si se duce spre lumina. Atatia copaci si atata iedera, atat de putina lumina mai ajunge aici, jos, de aia pe jos nu sunt flori, nu e iarba, e doar iedera...pentru ca nu e lumina. Iarba si florile au nevoie de lumina si caldura, altfel mor...se usuca. Aici jos, e frig si umezeala, am picioarele reci si le simt ca-n apa...e ud totul sub mine.
*
-Acum de ce plangi...nu ai spus tu ca nu mai vrei copii, ca a fost groazanic cu Emma, acum zau, numai asta ne-ar trebui. Stii bine ca procesul ala nu se va termina curant, in camera asta nu ai cum creste un copil, iar eu la mama….nici nu ma gandesc...Nu Iulia, ma ai pe mine si e destul...eu nu mai am nevoie de nimeni altcineva.
-Poate a fost baiat, Paul, stii visul meu cu copacul…
*
Aud usa si imi dau seama ca in camera a intrat cineva. Nu stiu cat am stat sub dus, cred ca ore, dar trebuia sa scap de mirosul urat, de senzatia de umed,cald, fetid. Apa curge si ma uit atenta sa o inchid, de unde se deschide, de acolo se si inchide…
-Iulia, bine te-am gasit, fetito, cum te simti, vad ca te-ai ridicat singurica din pat…-Sunteti moldoveanca? Zic eu si incerc sa dau cu grija perdeaua de la dus deoparte.
-Nu iubito, ce-ti veni, ce am accent? Asa ti se pare? Nu, sunt din Azuga, fac naveta, nu-i departe…
-In ce data suntem? Intreb pentru asta mi-a venit sa o intreb, desi cel mai tare ma preocupa ce auzisem deja ,, sunt de aici din Azuga, nu-i departe…,,
-Departe de ce? intreb eu din nou, pe femeia aproape rotunda, in halat roz, cu papuci albi si boneta…
-Pai de spital, de sanatoriu, de unde suntem acum...sau tu nu-ti amintesti?
-Nu...nu prea, mai spuneti-mi, de cand sunt aici…
-Pai...cred ca sunt trei saptamani. Ai tai au fost dupa o saptamana, dar apoi au zis ca mai vin dupa ce-ti revii putin…Hei, ai adormit? Iar…?
*
Strabateam cu pasi mari parcul din fata sanatoriului. In trening, cu pantofi sport in picioare evitand sa privesc in jos, daca coboram privirea, ma impiedicam, pentru ca vedeam denivelari ale solului care nu exitau si eu stiam asta. Cel mai bine era daca mentineam privirea deasupra drumului, drept in fata ochilor, asa puteam sa controlez picioarele si mergeam aproape normal...daca imi fugea privirea, imi fugeau si picioarele. Paul sunase si Mari ii spusese din nou ca sunt plecata, nu-s in camera, asa cum o invatasem. Mi-a zis ca a trantit telefonul…
Sapte kilometri in o ora si un pic, imi faceam socoteala ca daca nu ar aluneca pe jos, as fi putut sa merg mai repede. Era frig, dar pe dedesubt aveam o bluza flausata din bumbac, le adusese mama duminica si imi prindeau bine pentru ca desi martie, inca temperatura scadea sub 0 grade, noaptea.
Ziua incepuse sa treaca repede, prea repede. Daca in urma cu o saptamana o zi parea ca nu are margini, se amesteca cu noaptea si ma insela, acum trecea cu viteza, pentru ca nu aveam timp de nimic, fiecare secunda, minut si ora imi erau ocupate cu lucruri doar pentru mine. Totul, de la lumina, caldura, sunete, atingeri, pana si curentul slab care trecea din firele subtiri si facea rodeo cu nervii mei, totul era pentru a-mi reveni, pentru a ma putea intoarce acasa. La Emma.
In schimb nu puteam inca sa ma ating de mancare. Puteam manca insa mere verzi, pe care le mestecam in gura pana imi aduceam aminte ca trebuie sa inghit. In jurul meu, lucrurile incepeau sa capete forma, sa se miste si chiar sa aiba fiecare povestea lui. Sanatoriul era impartit in doua, doua corpuri de caldire desparteau pacientii barbati de femei. In fiecare dimineata, se facea inviorare in curtea ca un parc si apoi cine putea, manca, iar cine nu, incepea procedurile specifice terapiilor ce incercau sa vindece in Sanatoriul de Nevroze si Boli Psihice de la Predeal.
Inca nu eram capabila sa socializez cu nimeni, de departe arata ca un spital ca oricare altul, bolnavii erau veseli si tristi, apatici sau agitati, dar in limite normale, acolo nu e un ospiciu.
Dimineata, dupa sedintele de psihoterapie individuala obligatorii, eram inscrisa la tot ceea ce insemna ocuparea mintii si obosirea la extrem a trupului. O minte odihnita intr-un trup epuizat, asta simteam atunci ca-mi face bine, iar medicul care ma avea in grija, a hotarat ca tratamentul sa mi-l aleg singura, el doar ajunstandu-l pe ici pe colo. Diagnosticul era banal, o nevroza astenica care culminase printr-un spasm cerebral, pe care l-am suportat mai greu decat au putut sa creada cei care m-au urcat intr-o masina si m-au internat in cel mai apropiat spital de casa. Acolo dupa doua zile, au ridicat din umeri si erau gata sa ma mute la 9, dar interventia maica-mii a fost atunci ferma. Iulia are nevoie de somn si liniste. Asa ca semnand pe toate formularele pe care ei i le-au impins sub nas, dupa ce si-a etalat inca o data talentul de a rezolva totul la telefon, am ajuns la Predeal. Altfel, probabil baleam si faceam si acum pe mine, indopata cu neuroleptice si tot felul de cocktail-uri antidepresive.
Paul m-a sunat de ziua mea si am raspuns. Mi-a spus ca a primit permisiunea si ca poate sa ma viziteze, ca vorbise chiar si cu mama si totul era bine. Totul era bine...ma asteptau toti acasa, o asociere de termene pe care incercam sa le fragmentez in bucati mici, pentru a fi sigura ca le cuprind tot intelesul. Lucra, terminase sesiunea si acum nu mai lipseam decat eu ca totul sa fie bine. Trecusera trei luni. Adevarul este ca mama imi spusese ...Paul nu a stiut multa vreme unde sunt internata si ca foarte tarziu, dupa o sedinta de familie largita, a aflat ce-i cu mine si a acceptat ca la randul lui sa primeasca ajutor...Asta poate de dragul Ceciliei si poate pentru a o imblanzi pe maica-mea, dar nu as fi crezut in ruptul capului ca Paul se va da jos de pe soclu, va cobora printre oameni si va accepta ca nu e perfect…
No hay comentarios:
Publicar un comentario