Centrul cercului I-8

           Paul se casatorise la 18 ani. Se indragostise si ceruse in casatorie pe prima lui femeie. Dupa ce a facut prima data dragoste, dupa ce a inteles diferenta dintre adolescent si barbat, cand si-a dat seama cat de mult ii place filozofia si ce victorie a repurtat in fata sau in patul tipei de 31 de ani, cu un copil la scoala ce purta liniuta in dreptul numelui tatalui, a cerut-o de nevasta si spre disperarea Ceciliei si dezgustul tatalui din capul mesei, ea a acceptat imediat.

Era fiica unui obscur antrenor de fotbal din Targoviste, o echipa ce pendula intre prima divizie si a doua si fusese crescuta pe stadion, intre barbatii pe care a ajuns, in final, sa-i cunoasca foarte bine. Cum a capatat dragul de studii umaniste, Paul, mai tarziu, nu-si putea explica, deoarece, cartile din casa in care copilarise Flori, erau cu greu salvate de sarcina brutala, de a se rasuci pe deget si de a deveni cornete pentru semintele pe care bunica paterna le vindea, duminica, pe stadion. 

Terminase filozofia la Bucuresti, copilul crestea la Targovise si il cunoscuse pe pustiul de la etajul unu, care era asa...interesant. Paul ii povestise ca traise in Chile pana la varsta de 10 ani, cand taica-sau se intorsese in tara dupa ce ii expirase detasarea de la capatul pamantului, unde fusese reprezentat diplomatic pe langa ambasada romana de acolo. Reprezentant cultural sau cu problemele economice...asa ceva, nimeni nu pomenea explicit de slujba lui Vlad.
De acolo, Paul, venise vorbitor de limba spaniola, pe care multi ani a vorbit-o mai bine decat limba materna si cu povesti care bateau de departe orice naratiune picanta a celor care, pentru a cuceri vreo fatuca, foloseau cu ardoare povestile din armata. Nu, totul la el era spectaculos, mai ales cand impreuna cu toti cei din clasa in care invata, fusesera luati ostatici in timpul loviturii de stat din '78. Apoi, avea si el povesti din timpul armatei, participase la stingerea Teleajenului. Oh, cum fusese acolo...
Prinsa in vraja ochilor albastri, nu-si daduse seama ca blond fiind, lui Paul practic nu-i crescuse inca barba...Statea in gazda pe aceeasi scara cu el si s-au cunoscut pur si simplu din intamplare, intr-o zi cand s-au nimerit impreuna la intrarea in bloc. Apoi l-a invitat la o cafea... Din momentul acela si pana cand a avut loc cununia civila, a durat trei luni, iar pentru ca perspectiva de a imparti acelasi apartament cu parintii lui, nu suradea nici unora, nici celorlalti, s-a gasit solutia si s-a cumparat pe numele celor doi, apartamentul de la ultimul etaj.
Un aranjament mai mult decat convenabil, mai ales in  momentul cand a aparut si o fetita, o fetita ce semana cu tatal ei, adica total diferita de fratele ce, cu acea ocazie, pe fondul entuziasmului general, a capatat odata cu sora si un tata si un nume in certificatul de nastere, numele lui Paul.
Erau casatoriti de noua ani, toate socotelile ei fusesera date peste cap, eu fiind considerata responsabila pentru dezastrul din viata lor, fiind in ochii ei, raul absolut. Cand in sfarsit, apartamentul de la ultimul etaj s-a vandut, Paul a gasit un caiet pe care, la inceputurile iubirii lor, Flori il folosise ca jurnal si care dezvaluia acum, dupa atatia ani, ca totul se petrecuse dupa un plan si un parcurs extrem de pragmatic. Mi l-a aratat si l-am vazut cutremurat de gandul ca nici macar efortul de a distruge ceea ce era scris acolo, ca nu luase caietul cu ea, ca uitase de el, fiindu-i perfect egal ca exista si ca poate el, intr-o zi, il va gasi si va citi...

Dar pana atunci, ea locuia inca in apartamentul de la ultimul etaj. N-am fost scutita de telefoane in miez de noapte, cand incerca, cu ardoarea unei profesioniste, manipularea sentimentelor mele de femeie, mama, vietuitoare… desi era evident ca daca ar fi putut, ar fi dictat prin doar un gest, mic de tot, desfiintarea mea ca fiinta vie. Nu era multumita deloc ca sub ochi, culoarea pielii ei ramanea constanta de la o zi la alta, poate pentru ca nu stia ca in timpul asta mie imi aparusera cearcane ce nu mai apucau sa dispara. 
Tot atunci, incercand sa facem cumva sa mergem inainte si sa indreptam curba stransa in care ne proptise viata, am planificat vizite scurte, dar intense, in care urma sa rezolvam problemele copiilor ramasi de izbeliste. In fond si el, ca si mine, avem spatele acoperit de niste mame ce ne pusesera mereu mai presus de toate, cu toata lipsa maica-mii de consideratie fata de revelatiile mele si la fel, cu toata lipsa de respect pe care Cecilia o manifestase toata viata ei fata de legumele pe care le cumpara din piata.

Paul devenise stapanul meu absolut, revarsandu-si asupra mea toate pornirile. Paul practica arte martiale, full-contact si de aceea loviturile lui erau bine dozate, ba mai mult incepuse sa ma antreneze, nu ca sa fac fata meciurilor noastre obisnuite, cat sa obtin un abdomen plat, bine structurat, unul de care sa fie mandru... De aceea, cand intinsa pe spate, ma ridicam la nouazeci de grade, cu bratele lipite de crestetul capului, primeam si doi pumni in burta, scurti, ritmati, insotiti de respiratia scurta, specifica. Buf, buf…

- Ridica-te !  Buf, buf…

Ce-mi placea cu adevarat, erau discutiile lungi despre artistii nostri preferati, amandoi fiind impatimiti iubitori de pictura, iar despre impresionisti, pe care amandoi ii adoram, eram in stare sa vorbim nopti intregi. Paul povestea in amanunt viata fiecarui pictor, in timp ce-i rasfoia albumul, imi cerea parerea si se ingrozea ca stiu atat de putine, mai ales ca-l aveam pe tata absolvent de scoala de arte frumoase... Un perete intreg se umpluse cu rafturi, pe care Paul le umpluse cu albume de arta si biografii, aduse cu un taxi din apartamentul de la ultimul etaj, de fapt, cartile fusesera singurele pe care le luase din fosta lui viata.

Paul era un tip extrem de serios, pastrand, din pacate, putin din latura ludica care la mine se trezise dupa lunga amorteala si care il facea mereu sa ma acuze ca nu sunt in stare sa patrund in miezul lucrurilor… Da, era fan Graham Green si William Faulkner si cand isi cerea iertare, cand loviturile erau prea dure si durerile prea mari, imi punea sa ascult U2 si Def Leppard si Uriah Heep si Bach, care era dupa parerea lui cel mai black-metal-ist din toate timpurile.

               Si mai erau si alergarile de seara, pe sub teii infloriti din cartierul nostru, desi si Emma era aproape, la distanta de cateva blocuri de locul unde locuiam noi, in garsoniera cu suflet de casa rau.

              Mai erau serile cand mergeam la teatru sau la film, eram abonati la Cinemateca, studioul unde se difuzau doar filme de colectie, unde unghiurile lui Antonioni si scenele smulse din viata, ale lui Fellini, ne creau impresia ca totul se va aseza, doar noi uneori ne uitam rolul, sau dimpotriva, jucam doar un rol in propria viata.

              Divortul lui s-a dovedit un calvar pe care nu-l putuse banui, desi nu cerea nimic, decat sa-si vada fetita si sa fie lasat sa faca parte din viata ea. Lupta era apriga, plina de ura, era reprosul cel mare, el nu va oferi paharul de apa, care se pare ca fusese conventia pe care o avea cu Flori, cand ea a incercat sa-l faca sa inteleaga ca pot fi probleme cu diferenta mare de varsta. Atunci el jurase...

        -Speram macar la un pahar de apa din partea ta, asta mi-ai jurat... spunea ea de fiecare data. Trecusera trei ani ani de cand Paul plecase de acasa si reprosul era acelasi, sec, fara alt continut, el nici nu mai stia ce inseamna asta, imi spunea ca o priveste si nu-si mai aminteste nimic din ceea ce il atrasese atat de intens in urma cu doisprezece ani. Dar trecusera trei ani si nu se schimbase nimic.

         Ba da, Emma se pregatea sa inceapa scoala. Era un moment de care imi era teama, pentru ca marca trecerea intr-o alta etapa din viata ei, ea mergea inainte, eu ramasesem pe loc, sau ma invarteam in cerc, cercul din care ea nu reusea sa faca parte.

        Trecuse a treia toamna in garsoniera cu suflet de casa rau, noi eram slabi si urati, ne iubeam putin si violent, eu consumasem toata resursa descoperita cu trei ani in urma, o arsesem pe toata, in timp ce lumea mergea mai departe, eu nu mai aveam niciun argument si nici putere.

            Paul incepuse cursurile unei scoli post-universitare, asa numita Scoala de studii politice si administrative, unde isi petrecea mai toate serile, iar acasa il asteptam muscand absenta dintr-un mar verde, in pijama, asezata turceste in mijlocul patului, cu privirea agatata de un perete sau de tavan.

             Era iarna, mama tocmai mi-o laudase la telefon pe Emma, care avusese un conflict la scoala, cu colegul de banca, dar din care a iesit cu fruntea sus, dovada ca este un copil puternic, stapan pe el… nu ca mine.

              Mama nu stia nimic si nu a stiut pana in ziua cand ne-am intalnit intamplator pe strada si m-a vazut intr-o zi innorata cu ochelari de soare. Cecilia stia…

              I-am spus o prostie pe care nu a crezut-o, dar nu am fost destul de atenta sa-mi dau seama ca momentul va schimba ceva, de fapt ca va schimba totul.

               Dupa cateva zile, mi-a dat-o pe Emma sa o plimb in parc, era sambata, motivand ca era ceva urgent si avea nevoie sa fie singura, sa se miste repede.

               Cand m-am intors acasa, Paul plecase, cu valizele si rucsacul, cartile lui mai erau, dar el… nu.

               Stiam, mama imi povestise tot, cand am dus-o pe Emma. Mi-a spus ca dupa intalnirea noastra, a venit in bloc, a vorbit cu vecinii si in special cu o vecina de pe acelasi etaj, stiind ca era cea cu care mai vorbeam, de la care ceream cafea sau zahar cand ramaneam fara si care povestise multe. Se auzeau, cica, loviturile infundate pe tot palierul, nu se auzise niciodata nimeni plangand sau strigand, dar se auzeau lucruri trantite si bufnituri… Toata lumea stia ca cei de la 14 aveau probleme, ca el o lovea, ca odata venise salvarea… toti stiau.

          Mama a venit si l-a gasit pe Paul invatand. Dupa sarbatori incepea sesiunea. Si a vorbit cu el si Paul, pur si simplu, a inceput sa-si stranga lucrurile in timp ce mama vorbea. I-a pus o singura intrebare, de fapt doua. O iubesti? Si daca o iubesti, de ce o bati? Si daca nu o iubesti, de ce nu o lasi… In mod cert au fost mai mult de doua intrebari, iar Paul era un tip meticulos, ma gandesc ca daca si-a strans lucrurile in doua valize mari si un rucsac, mama trebuie sa-i fi vorbit foarte mult.
-De ce te bate Iulia, de ce da in tine, de ce te loveste in halul asta? Ce faci?
- Nimic mama, nu fac nimic, doar ca pe planeta asta mai traiesc si alti barbati iar Paul nu suporta gandul...Nu stiu, cred ca e nebun, din ce in ce mai des ma gandesc la posibilitatea asta. Dar il iubesc, il iubesc mama...de ce mi-ai facut asta? 
Am plecat fara macar sa o sarut pe Emma, am plecat si nu stiu cum am ajuns acasa, pentru ca nu vedem unde calc.

       M-am asezat pe pat si am ramas asa pana a sunat telefonul. Era Cecilia…

- Iulia, am aflat ce s-a intamplat si mama ta are perfecta dreptate. Asa nu mai poate continua, Paul este in camera lui si loveste, cu pumnii, peretii. Te rog sa vii aici, te rog sa-ti iei si lucrurile, daca vrei il trimit pe Vlad dupa tine, veti sta la noi… Casa aia a voastra, va face rau, iar Paul te iubeste, nu poate trai fara tine… stii bine.

        M-am uitat in jur, camera se invartea cu mine, nu mai vedeam nimic care ar fi putut sa reprezinte un punct, cat de mic, de sprijin. Ceea ce ma durea cel mai tare era ca mama stia, de acum era clar ca stia tot, iar felul in care ma purtasem cu ea, cu Emma, cu mine insami, era atat de coplesitor, atat de greu de suportat, de inteles,  de iertat, incat am simtit, ca pentru mine, clipa care se scurgea era prea mult, asa ca am oprit-o pe loc.