Centrul cercului I-7

           


 Nu ma durea nimic. Simteam doar mana dreapta amortita si m-am gandit ca probabil am ramas mult timp cazuta pe partea dreapta, cu mana prinsa sub mine. Dar era destul de bine, cu ochii inchisi, prietenul meu dintotdeauna ma tinea in siguranta, daca i-as fi deschis, lumina m-ar fi aruncat din nou in lumea din care iesisem, acum, doar putin, sa ma odihnesc…

            Nu-mi aminteam deloc ce anume spusesem sau facusem. Mereu incercam sa analizez cu grija, pana in fibra cea mai intima a celui mai neinsemnat amanunt, sa gasesc eroarea, gestul, vorba, pana la cea mai fina incordare a pleoapei, a buzei, a venei de pe gat...sa o tin minte, sa o controlez, sa o opresc. O lume plina de tradatori, eu insami eram alcatuita din tradatori pana la ultima celula, molecula.

          Durerea incepea sa revina, o recunosteam, imi era familiara, pornea de undeva din mijlocul meu si se raspandea nediluata in tot corpul. Exploda. M-am auzit gemand si am deschis, totusi, ochii...Usor, m-am ridicat in genunchi si privind in jur mi-am dat seama ca eram singura. Inca cutiile erau puse unele peste altele, inca nu aveam perdea la geam, inca nu montasem lampa, becul atarna de tavan si aveam impresia ca se misca, lumina se misca si totul din jurul meu statea sa o ia din loc...In afara de mine, eu eram prinsa, zidita, eu eram fara scapare in garsoniera cu suflet de casa rau.

*

           Eu ma simtisem, dar doar o clipa,  in cel mai adanc punct al pamantului, intr-o  dupa-amiaza cand, in biroul nostru, cel pe care il imparteam cu alti 12 colegi, pe la sfarsitul zilei, cand numai semnul din cap al sefului lipsea ca sa ne bulucim pe usa, el ridica un deget si spuse tare, cu o voce aspra,  intrerupandu-l pe cel care vorbea...

        - Scuipa!

          S-a facut liniste, toti s-au uitat pe directia degetului...la mine. Toti fusesera martori ai metamorfozei mele, ai reactiei chimice ce producea scantei intre cele doua birouri, toti erau spectatori si complici totodata, caci toti stiau cum eram cu sase luni in urma, eu si el atat de nepotriviti si cum ajunsesem practic inseparabili. Eu am facut ochii mari, aveam obrajii umflati si buzele stranse, ingrozita de perspectiva de a inghiti sau scuipa bucata de paine, un colt de fapt, al painii calde,  pe care cineva o cumparase de la brutaria de vizavi. Nu respiram, degetul era tot acolo, ochii aceia se uitau, toti, la mine si atunci, incet, mi-am dus palma la gura, am pus in ea bucata de paine si am aruncat-o incet in cosul de hartii de sub birou. Am zambit. Degetul a disparut, colegul a continuat povestea, iar eu am vazut cum, undeva, departe, in adancuri, pestisorul de aur s-a oprit din zborul lui acvatic, s-a desfasurat din  coada lunga, stravezie si pudrata cu praf de stele si a scos limba la mine.

           Prima palma, doar o palma pe obraz, nu foarte puternica, venise cand i-am povestit despre primul baiat care m-a sarutat. Vorbeam de toate, povesteam tot, amandoi, voiam sa ne cunoastem, sa nu pastram nimic doar pentru noi, era o dorinta de intrepatrundere, de eliberare, de oameni indragostiti daca vor si iau totul, unul de la altul. Palma a venit, am inteles mai tarziu, dupa ce a reusit sa ma aseze pe o banca, dupa o goana teribila prin parcul care ne devenise ,,acasa,, din atat de multa dragoste incat, nici macar ideea ca odata demult cineva mi-a atins cu buzele, buzele...Poc. Un fulger negru, malos, pe un cer complet senin, te lasa o secunda paralizat. Apoi fugi, apoi respiri greu, apoi, dupa ce ti se explica mecanismul iubirii, il asumi si speli cerul cu zambetul lui, si-i potrivesti alta lumina, cea din parul lui si din ochii lui albastri.

                                                                      *

         Stiam zonele unde lovea de obicei, incercasem sa-i sugerez ca in anumite zone poate fi mai putin periculos decat in altele, mai putin vizibile urmele, bineinteles ca nu purtasem o discutie pe subiectul asta, dar eu in unele ocazii exersam arta diplomatiei, calcand printre cuvinte ca pe un camp minat. In fapt nu ma refeream niciodata explicit la scenele cand Paul isi pierdea controlul, iar eu sufeream cumplit. Doar ca, dupa cativa pumni in cap, de fapt o data a fost suficient doar unul, din aceia care veneau de sus in jos, avatar al faptului ca este mai inalt decat mine cu un cap, vanataia care in prima zi fusese ascunsa de par, cobora tradatoare pana sub ochi si acolo trecea prin toate culorile curcubeului, pana cand, dupa trei saptamani ramanea doar o umbra ce putea fi confundata cu niste banale cearcane. Eu de felul meu, in schimb, nu aveam cearcane nici dupa o noapte nedormita…

         De aceea treceam rar pe la Emma, pe la mama...Ele doua existau pentru mine intr-un plan duios, unul in care ochii tumefiati nu aveau ce cauta, asa cum nu aveau nici ele ce cauta in camera cu suflet rau, in viata mea de femeie libera, sau singura, sau cum eram atunci…

         Paul venea devreme, cu noaptea in cap, deschidea usa usor si il simteam imediat cum se strecoara langa mine in pat. Nu puneam desteptatorul niciodata, pentru ca Paul nu intarzia si venea aducand la inceput miros de toamna, apoi de ploaie si apoi de ger. Ma lasa singura la sfarsit de saptamana si noaptea, noaptea dupa ce nu mai puteam tine ochii deschisi, pleca acasa.

         Serile incepeau ca la toti oamenii normali, care se iubesc si traiesc impreuna, luam cina, invatasem sa gatesc si sa asez de fiecare data masa asa cum vazusem in filme, cu pahare de cristal, cu flori, cu mancarea asezata artistic pe farfuriile bune...ne imbracam frumos pentru cina. Sarbatoream in fiecare seara faptul ca eram impreuna. Daca pentru mine ar fi fost perfect un mar verde, din care sa musc in timp ce vorbeam, radeam, povesteam si faceam planuri,  stand turceste in mijlocul patului, Paul voia ca totul sa fie perfect.

          Imi povestise de rosiile pe care mama lui le alegea mereu  prea coapte, asa incat, cand ajungeau pe masa erau moi si unele chiar stricate. Ca totusi, daca se gasea prin frigider o rosie buna, aceea ajungea la tatal asezat in capul mesei, chestia asta cu rosiile stricate  fiind o poveste pe care o auzeam mereu cand ceva, pe masa mea aranjata frumos, nu era cum ar fi trebuit sa fie.

          Apoi, eu imi schimbasem intreaga garderoba. In primul rand ca dupa doua luni puteau intra in hainele mele vechi, doua ca mine si apoi, pentru ca Paul avea optiuni foarte clare in ceea ce priveste imaginea iubitei. Iubita purta pantaloni din denim sau stofa si sacouri negre, bluze albe, sau bleu, sau crem la birou, iar in rest...rochii. Purtam rochii cu cizme inalte, rochii stranse pe talie cu centuri late, cu maneci lungi sau sarafane, purtam parul pe umeri si nicio bijuterie. In magazine, ma imbraca, ma invartea si discuta cu vanzatoarele in locul meu si apoi, ajunsi acasa, purtam mereu lucrul nou in timp ce faceam dragoste. Paul se juca cu mine, juca un joc ciudat pe care l-as fi inteles daca ar fi fost un barbat batran indragostit de o pustoaica, dar aveam amandoi 27 ani.

        Despre scenele in care el isi pierdea controlul nu vorbeam cu nimeni niciodata. La servici nimeni nu intreba nimic, apoi, in ultima vreme, ceilalti se apropiau cu retinere de mine. S-a intamplat sa-l stiu plecat din cladire si sa accept invitatia unui coleg la o tigare, fumasem inainte dar acum trebuise sa renunt pentru ca miroseam urat. S-a intors in aceeasi zi desi putea sa nu o mai faca si s-a nimenit exact cand eu radeam de gluma unuia, eram vesela...in lipsa lui, iar intre degete aveam o tigare aprinsa. M-a apucat de brat si m-a impins pe scara, m-am impiedicat, dar m-a apucat la timp, ca sa ma tarasca apoi pana in parcarea aflata la mai mult de doua sute de metri distanta, exact in centrul orasului. Acasa m-a batut rau, rau de tot, in hol, lipita de usa de la intrare, dupa care a rupt toate hainele de pe mine si m-am iubit cum nu o mai facuse niciodata, ca sa il iert si sa stiu cat de mult, cat de mult, ma iubeste...Am stat doua saptamani in concediu medical si in tot timpul asta Paul mi-a dovedit ca este in stare sa se tina de cuvant, iar daca eu eram putin atenta, astfel de scene nu aveau sa se mai repete.

          Colegii deci, ma salutau, imi zambeau si treceau mai departe. Umblau parca cu grija, ca in apropierea unui bolnav ce se odihnea intre doua crize. Stiau...

          I-am cunoscut parintii. Cand reuseam sa raman singura cu mama lui, doctorita care nu profesase niciodata, care a preferat sa fie casnica, sa-si astepte mereu sotul cu masa pusa si sa-si educe exemplar unicul baiat, fumam ca turcoaicele. Paul nu stia, dar continuam sa fumez, intr-o incercare inconstienta de a  pastra ceva din ceea ce eram, sau faceam inainte. Cu Cecilia fumam, beam visinata si ne simteam minunat.  Cecilia, doamna cu rosiile scofalcite, mi-a devenit buna prietena, o confidenta loiala, dar trista, chinuita de demonul ce stia de mult ca se afla ascuns in baiatul ei frumos si pe care il intrezarea acum in cearcanele mele.

         Paul era gelos. Acea gelozie fara replica, fara cap si fara sfarsit, fara rost si fara leac. Paul era chinuit ca si mine, acelasi foc ne ardea pe amandoi, pe mine dinspre el, pe el din miezul fiintei lui. Asa era el si foarte curand mi-am dat seama ca asta nu se va schimba niciodata.

         Inainte cu cateva zile de sfarsitul anului, anul in care il cunoscusem, divortasem si renuntasem cu totul la fosta mea viata, devenind doar iubita lui Paul, m-am trezit intr-o dimineata, sau poate era inca noapte, cu bratele lui reci in jurul meu, cu rasuflarea inghetata in scobitura gatului, inconjurata cu totul si stransa cu putere la piept. Paul imi apuca tot parul cu o singura mana si-mi dadu capul pe spate, ma musca usor de ureche si apoi imi sopti…

        -Mai dormi?

         Am zambit si nu am spus nimic, multumita, fericita si sigura ca repede de tot pe cerul noptii se vor aprinde felinare, ca luna se va oglindi in apa raului traversat de podul plin de ghirlande, asa cum se intampla de multe ori in raul din gradina mea secreta pe care doar eu o vedeam si o stiam, din fata blocului in care acum ne iubeam, in garsoniera cu suflet rau, transformata si ea, acum,  de vraja lui, in castel.  Paul ma intinse pe pat cum culci iarba prea inalta ca sa iti faci culcus si incepu, asa cum facea mereu, sa imi trezeasca fiecare particica de piele si toti nervii pe care ii intalnea, pana ajungea in locurile unde stia ca eu ma duc toata, pe rand in fiecare parte, de fiecare data. Eu stiam miscarile domoale, eu stiam mangaierea mainii lui pe parul , pe umerii, pe bratele, pe copasele mele stranse de prea mult fior...dar el se misca repede, brusc, spasmotic, mana tragea parul prins tot intr-o coada, el desfacea coapsele stranse si intra tot grabit dintr-o data si din nou imi dadea capul pe spate si din nou ii simteam dintii pe gat si pe umeri si promisiunea trecerii podului ramanea atarnata-n  ghirlande. De data asta Paul era ca un foc greu de domolit, de data asta mana i-a ramas rece si mangaierea dura, Paul domina nu primea darul, Paul musca nu saruta, Paul lua nu cerea, Paul nu mai era Paul. In intunericul noptii, m-a asezat deasupra lui, mi-a rasucit mainile si mi le-a unit la spate, i-am vazut dintii albi cu caninii ascutiti si i-am simtit raceala metalului din ochi si m-am speriat. Am inceput sa plang si slava domnului, demon sa fi fost si tot s-ar fi inmuiat la auzul sunetelor pe care le produceam in cea mai confuza clipa a vietii mele.

          A parut ca si el s-a trezit dintr-un cosmar, m-a asezat usor langa el, a coborat si a aprins lumina. In mijlocul camerei erau doua valize mari si un rucsac.           

        -Sunt doar al tau, ai reusit, de aici nu mai am unde ma duce