Centrul cercului I-10

 

      



-Despre ce vorbim azi?

        - Despre ce vrei tu...dar totusi hai sa continuam discutia de ieri. Mai stii unde am ramas?

        - Stiu, ieri am incercat sa inteleg de ce nu-mi gasesc locul, de ce nu ma mai simt nicaieri acasa, sau intr-un  loc care imi apartine, in ideea ca oamenii aici vin, se fac bine si se intorc undeva...eu unde ma intorc? Pentru ca in casa aia, v-am spus, are suflet rau, acolo s-au intamplat nenorociri, cei care mi-au vandut-o mie, de fapt au chinuit o batrana, au sechestrat-o si au obtinut o procura. O poveste incurcata, pe care mi-au povestit-o vecinii si care m-a facut sa am o strangere de inima ori de cate ori bagam cheia in usa. Si Paul si el se purta ca un nebun, uneori...Poate tot sufletul ala al casei in care nu mi-a placut sa stau, desi am crezut ca acolo o sa fiu fericita.

        - Si ce crezi ca a lipsit, doar Paul si gelozia lui? Doar ai spus ca, de fapt, aveai ce ti-ai dorit, barbatul pe care l-ai dorit,ai luptat pentru el, nu? Cum spunei, blestemul de a ti se implini dorintele? De ce nu te-ai impotrivit, de ce nu ai protestat, de ce nu ai cerut ajutor si ai acceptat tacuta tot.? Hai se ne gandim de ce te-ai simtit mereu vinovata. Asa mi-ai spus, ca ai avut permanent sentimentul ca trebuie sa platesti...ce Iulia?

        - Da, chiar simt asta, dintotdeauna simt ca am fost vinovata. Vinovata ca mama a trebuit sa-l suporte pe tata, cu toate minciunile si actele lui ratate, vinovata ca tata a trebuit sa o suporte pe mama in toata nebunia ei, vinovata ca ea nu ar fi putut sa aduca in casa noastra nici un alt barbat, desi a trait mai mult singura, tata fiind un vesnic calator, pentru ca avea fata... si vinovata ca el din cauza mea nu a putut sa se desprinda definitiv ci a ramas pierzandu-se si el, in final nefacand niciun bine nimanui. In sfarsit, acum incep sa-mi dau seama ca totul se invartea in aparenta in jurul meu, cand de fapt ei se alergau pe panglica lui Moebius. Nu stiu ce gandea maica-mea de-l primea mereu pe tata inapoi, ca apoi sa simt ca pe mine ma facea responsabila, mereu, de aceeasi decizie proasta si inutila. Nu stiu…

        -Dar pana la urma de ce insisti sa te amesteci in destinul lor, e al lor, nu-ti apartine, tu ai de dus lupta pe frontul tau, nu mama ta e internata azi aici, ci tu...Desparte apele Iulia, parintii fac parte din viata fiilor lor, atat timp cat traiesc si traiesc atat timp cat fii si-i aduc aminte. Dar fiecare isi traieste viata lui si e responsabil de cum arata aceasta. Nu suntem aici sa pendulam intre fizic si metafizic, aici cautam adevarul, cel obiectiv si ramanem ancorati in el, asta pana intelegem realitatea obiectiva, ne fixam amintirile asa cum au fost si nu facem speculatii, ramanem in sfera existentei infaptuite si eliminam din ecuatie, cat putem, posibilitatea…

      - Da, sunt de acord, dar in continuare cred ca am fost implicata in deciziile lor pentru ca ei aveau mereu nevoie de un arbitru, pentru ca tata apela la mine de cate ori se simtea respins si neinteles, iar eu de fiecare data as fi preferat sa nu stiu nimic, sau ma rog, nu chiar tot din ceea ce traia el, avea de rezolvat el, i se imputa sau dimpotriva, sa stiu cine si de ce il admira, il dorea si il facea sa uite de noi...de toate. Tata reusea sa-mi impartaseasca tot, pentru el nu existau puncte cardinale fixe, parca vantul ii fixa busola…Mi-am inghitit nodul care mi se urcase in gat si am continuat;

       -Nu, pe tata nu pot sa-l iert, desi pare schimbat, unde e el, eu nu ma simt acasa, nici acasa si nici ocrotita ca in casa parintelui meu. Nu-i pot ierta, de fapt nici pe el si nici pe mama pentru noptile in care nu puteam dormi, incercand sa descifrez daca tonul discutiei era amiabil sau de cearta, daca isi reprosau ceva sau povesteau ca oamenii, cum le trecuse ziua...Am trait de cand ma stiu cu frica in san ca inevitabilul se va produce, ca sunt pe margine unui hau in  care, cand aluneca mama, ne tragea pe amandoi dupa ea...iar tata nu m-a protejat deloc de asta.

      -Te referi la boala mamei tale Iulia?

       -Sigur ca la boala ei ma refer, doar scrie in fisa mea...greu am inteles despre ce era vorba si de ce fiecare ridicare de ton putea, sau nu, sa ne duca tot acolo, pe marginea abisului...abis unde, iata, in final m-am prabusit si eu.

       -Nu este vorba despre  niciun abis Iulia, e o boala si se numeste epilepsie. Cred ca stii totul despre asta, despre sindrom , manifestari, simtome si sunt sigur ca acum stii ca nu esti afectata, noi nu am descoperit nicio manifestare meuropsihica in tulburarile tale.

       - Da, cred asta, oricum mama se pierdea mereu dupa fiecare episod violent, de natura verbala, bineinteles, tata nu a atins-o niciodata la modul in care Paul se antrena pe mine. Nu,  dar tot tarziu am inteles ca indiferent de acuzatiile pe care i le aducea, erau reale sau inchipuite, mama era cea care provoca discutia, o conducea cu perseverenta la paroxism, pana in punctul in care avea loc descarcarea neuronilor ei scapati de sub control, cine stie din ce motiv...nimeni nu a vorbit despre asta, sau nu au vrut sa spuna, ma refer la bunici sau la ceilati din familie, care ar fi putut sa stie. Subiectul era tabu...doar eu si tata traiam langa ea, iar apoi doar eu…

     -Cu varsta crizele se raresc, ca apoi in general, pe femei sa le paraseasca cu totul cand organismul lor cedeaza in confuzia hormonala de dupa menopauza, cred ca stii si asta...dovada ca mama ta nu a mai avut crize de mult.

     - De aici si oroarea mea doctore...Mama facea crize epileptice doar cand era tata acasa, a mai facut, dar foarte usoara, cand a aflat ca Paul s-a mutat la mine, dar de cand o are pe Emma in grija, la modul grav, ca pe vremuri, nu i s-a mai intamplat niciodata...Eu ce pot sa mai cred, in ce sau in cine sa mai am incredere?

     -Uite, ora s-a incheiat, dar as vrea sa nu ne despartim azi fara sa tragem o concluzie pozitiva. Sa luam impreuna o decizie. Daca esti de acord, pe cea finala o vom trece in  lista cu cele asupra carora, am cazut de acord...Azi hotaram ca ai tai trebuie sa-si rezolve singuri problemele, ca tu, de acum, nu te vei mai implica niciodata in relatia lor, ca nu  trebuie sa repeti greseala lor si sa-ti implici fetita, mai mult decat trebuie, in viata ta personala. Daca ai sa reusesti asta, in urma lectiilor cu care te-a binecuvantat viata, ia-o asa...copilul tau va fi ferit de greselile tale si va merge liber si nestingherit pe drumul sau propriu. Hai, capul sus, ne vedem si maine...

     - La revedere doctore. Pe maine

       Am iesit si mi-am scos din buzunar carnetelul cu programarile pe care le aveam in ziua aceea. Melo, Shultz, de la 14 fizioterapie, pe dupa 18 liber. Aveam de gand sa ma duc la piscina, la Hotel Orizont. Aveam voie si ma simteam excelent sa inot dupa marsul in forta de 4 kilometrii care desparteau sanatoriul de hotelul cu bazin de inot.

        Am inchis carnetul si m-am dus in camera mea, m-am asezat pe marginea patului si am inceput sa plang, incet, de data asta, doar lacrimile mi se prelingeau pe obraz, parca fara emotie, fara un sunet. Era prima data cand vorbeam asa mult, aproape tot, cu cineva in afara de tata, despre calvarul copilariei mele, despre teama nebuna de monstrul care imi haituia mama si caruia ii simteam mereu rasuflarea in ceafa. Mi-am amintit despre un vis pe care il aveam de cand ma stiam, visul cu punctul mic ce aparea la orizont, pe, sau langa, un soare ce rasarea frumos dintr-o mare portocalie si care se rostogolea apoi in urma mea, crescand in dimensiune pana cand ma depasea si intuneca totul...ma trezeam de fiecare data transpirata si obosita, caci alergam in vis ca sa-mi salvez viata.  Despre asta ar fi bine sa nu uit sa povestesc maine doctorului Milea.  

         M-am gandit inca o data la noptile lungi in care o vegheam pe mama in somnul ei linistit dupa cate o criza urata care ii crispa mainile si picioarele in inclestari ce uneori pareau ca-i vor sfarama oasele, la cercurile albastre din jurul ochilor si-a gurii, la respiratia suieratoare care uneori se oprea secunde dilatate, timp in care si eu imi tineam respiratie pentru a fi sigura ca daca eu pot si ea va supravietui atata timp fara aer. Mi-a zburat apoi gandul si m-am umplut din nou de rusine si vinovatie, la momentul cand in fata acelui om, m-am indoit de autenticitatea bolii maica-mi si am lasat sa se inteleaga ca ar fi simulat doar pentru a ne pedepsi pe mine si pe tata, pentru ca existam si nu eram asa cum ne-ar fi vrut ea, mai buni sau altii. Oh, cum am putut macar sa gandesc asa ceva ?

       Atunci, in noptile acelea, dupa ce  aerul isi relua locul pe unde trebuia sa fie ca sa-l gasesc si sa-l respir, cresteam fara prea mare graba, lumea adultilor parandu-mi un taram numai bun de evitat, iar daca totusi nu as fi avut incotro, stabilisem norme si reguli care ar fi facut ca pentru mine lucrurile sa fie altfel...corecte, usoare, predictibile.

     Tot in timpul noptilor de veghe tata a inceput a umbla prin miezul basmelor si al legendelor pe care le descopeream invatand sa citesc, le decupa din forma stiuta si-mi dezvaluia cu detasare sursa dihotomiei universului uman, acea confruntare primordiala careia religia i-ar fi gasit o rezolvare, daca el nu ar fi dezavuat-o cu vehementa, lasandu-ma o vreme sigura si descoperita in fata Omului si a Universului, fara un inger-ingeras sa-mi  fie aproape. Apoi tot in nopti ca acelea, mai tarziu,  il bateam cu armele lui ajungand in stare sa  dezbat prin comparatie teme filozofice, teologice,  patristice... La ce folos?

      Dar pentru restul...nu-l puteam ierta.