Centrul cercului I-11

         

-Parca ai fi fost la mare, imi zise mama, in timp ce ma departa la o lungime de brat ca sa ma vada mai bine. Facea probabil referire la bronzul meu, capatat prin februarie sub lampa cu raze ultraviolete, bune se pare, la repararea eventualelor leziuni cerebrale.

          -Da, daca avea si un sireag de orhidee la gat, jurai ca vine din Hawai...hai zau, nu vezi in ce hal arata? Spuse si tata, dupa care iesi din camera.

          -Ma simt bine, tata ...         

           Ajunsesem acasa seara tarziu. Am intrat in apartamentul maica-mii, cu senzatia ca nu am mai fost acolo niciodata, sau foarte, foarte demult, ca in alta viata. Emma statea pe un scaunel de copil, in care abia mai incapea si nu facea niciun gest. M-am apropiat, m-am lasat in genunchi langa ea si am inceput sa-i mangai parul. S-a aplecat in fata si si-a asezat capul pe pieptul meu. Am cuprins-o in brate si am reusit sa ma ridic in picioare, tinand-o strans la piept. Am ramas asa. Copilul din bratele mele, parea ca nu respira, se facuse una cu mine si dincolo de asta nu mai percepeam nimic din ceea ce se auzea sau se intampla in jur.

        Intr-un final, am auzit-o pe mama ca spune;

       -Tu du-te acasa Paul, vorbiti maine, in seara asta e bine sa stea putin cu Emma, numai ele doua, in seara asta, tu du-te acasa…

      L-am simtit pe Paul venind in spatele meu si i-am simtit mana pe par, foarte usoara, ca si cum ii era frica sa ma atinga. Nu m-am intors, am ramas asa pana am auzit usa de la intrare ca se inchide. Atunci am lasat-o pe Emma jos, fetita a ramas lipita de picioarele mele si am spus:

     -Mi-e foame, mama.

                                                                      *

       Am stabilit ca voi vinde garsoniera. Nu mai voiam sa locuiesc in ea si am fost cu totul convinsa ca asta trebuie sa fac, abia cand am intrat intaia oara acolo, la mai bine de o saptamana dupa intoarcerea de la Predeal. Am lasat toate lucrurile pe loc, doar hainele si cartile le-am impartit intre Cecilia si mama, dar nu si-a mutat fiecare lucruile lui, ci pe toate, amestecate, le-am impartit in doua. Urma sa locuim o vreme, ori la mama, ori la Cecilia si intr-o parte si in cealalta, acceptand si eu si el, ceea ce hotarasera ei toti, cand eu lipseam. Am fost de acord si au rasuflat usurati, iar mai apoi, am inteles ca existase temerea ca de la sanatoriu, ma voi intoarce cu ganduri de razvratire, de revansa, de schimbare. Dar nu, nu era simplu si eu nu ma simteam in stare sa fac nimic din ceea ce ar fi insemnat clintirea balantei ce tinea totul intr-un echilibru, putin spus, precar.

       Atunci cand s-a pus problema intoarcerii mele la slujba,  tata a venit cu o propunere, care in prima instanta, a fost intampinata cu un scepticism maxim...ce prostie, sa dai un servici sigur pe o activitate care poate implica riscuri, care isi poate pierde utilitatea intr-o clipa si a carui continuitate, era evident ca nu depindea de factori care ar fi putut fi prevazuti sau tinuti sub control. Si totusi, pentru ca perspectiva de a da ochii cu cei care stiau...mi se parea imposibila, am acceptat sa ma intalnesc in urmatoarele zile cu unii care urmau sa investeasca in aceasta activitate, practic putin reprezentata pe piata companiilor care ofereau servicii.

     Era vorba despre deschiderea unui birou public, privat, util celor care aveau nevoie de consiliere si ajutor pentru a obtine un loc de munca, pentru a revendica o proprietate sau pentru a emigra in tari unde romanii trebuiau sa treaca printr-o serie de formalitati, adevarate meandre birocratice. Pentru a profesa in domeniul in care eram pregatita, ca avocat sau sa dau un examen pentru a intra in magistratura, era imposibil...o lege declara incompatibili pe toti cei care din timpurile trecute, isi desfasurasera activitatea intr-o anumita institutie a statului, chiar daca acolo nu facusera decat munca de arhiva.

     Pe vremea cand ma angajasem eu, institutia respectiva era inzestrata cu un bufet si un magazin alimentar de unde puteam cumpara bomboane cubaneze, cate doua kilograme de carne de vita pe saptamana, cafea si uneori chiar banane. Da, mai erau si tigarile bulgaresti, ness-ul si din cand in cand branza telemea. Pentru mine, cam asta fusese diferenta intre slujba mea, obtinuta gratie pozitiei bunicului patern al Emmei si orice alt loc unde as fi putut munci dupa absolvire. Dar atunci, cei care hotarasera stiau mai bine ce trebuia facut, iar eu nu am putut sa nu fiu de acord. Pana la urma, cel putin nu mai trebuise sa-mi pun trei ani traista in bat si sa ma duc unde si-a intarcat dracul copii, s-o fac pe juristul in cine stie ce fabricuta amarata, era Emma doar, aveam o familie...

         Tata cunostea pe cineva care avusese ideea si cauta colaboratori, persoane tinere, entuziaste, care doreau sa faca bine, pe bani putini, dar carora li se puteau deschide posibilitati nebanuite...iar ei ma vedeau pe mine unul dintre acestia.

         N-am intampinat nicio greutate in a ma desprinde de locul unde muncisem si imi petrecusem mai tot timpul in ultimii ani si n-am simtit niciun regret. Am privit doar cu nostalgie distanta dintre cele doua birouri, biroul lui Paul si fostul meu birou si din nou am avut senzatia ca totul s-a petrecut demult, ca intr-o alta viata. Am mai fost niste intamplari dar erau toate in sertarul meu cu lucruri de uitat si imi doream ca acolo sa ramana. Contruisem un zid in jurul meu, lucru mult mai simplu de facut decat de deschis geamurile, de aerisit si de maturat toate frunzele putrezite ale toamenlor ce trecusera deja peste mine.

         Intalnirea cu cei care imi oferisera noul job avusese loc si in principiu batusem palma, doar ca activitatea urma sa inceapa peste cateva saptamani, cand sediul va fi amenajat corespunzator cu importanta la care se visa, sperandu-se ca in acelasi timp sa se obtina si autorizatiile de functionare. Eram obinsuita ca oamenii, barbatii in mod special, sa ma accepte cu zambete largi, cu strangeri de mana ce durau intotdeauna putin mai mult decat ar fi fost cazul. Ca de obicei, totul usor si firesc, asa cum mi se rezolvau mie problemele...
Intre timp, eu acasa sau  intre case, ma puneam la punct cu legislatia in domeniu, ma ocupam de Emma care nu avea nevoie de niciun fel de ajutor la scoala sau de alta natura, ii ascultam cu rabdare sfaturile maica-mii si fumam, dupa ce Paul adormea, cu Cecilia pe balcon, facand planuri de viitor. Un singur lucru nu eram in stare, sa traversez o strada singura, chiar si cand o faceam pe trecerea de pietoni, asta imi parea de fiecare data la fel de greu.

       In acelasi timp si Paul a considerat ca e timpul sa o ia din loc, gasise si el un alt job care ii oferea mai multa libertate, cat si perspectiva de a intra intr-un alt domeniu, cel politic, deocamdata tot functionar public dar...liber si pe un fagas ce promitea mai mult.

     Mama era convinsa ca nu voi fi niciodata in stare sa o iau de la capat, intr-o alta relatie specifica ea, ca deja facusem valuri in viata mea, pe care malurile nu le suportase. Imi spunea, parca incercand sa se convinga singura, ca Paul, da, Paul nu ma va mai lovi niciodata. Ea stia, ea vazuse cat putea el sa sufere fara mine, doar si el sacrificase atat de multe ca sa fim impreuna. Cecilia nu era atat de sigura. Oricum...era un tip educat, scolit si era clar ca i se va mai domoli pasiunea, sau nebunia, sau ce o fi fost in timpul in care avusesem probleme, iar eu nu stiusem sa le gestionez. Pentru ca totul depinde de femeie, imi spunea mie...mama.

    Paul incepuse sa se apropie de Emma, in masura in care, afland de aranjamantul nostru si de sprijinul parintilor lui, mama fetitei lui il izolase complet de aceasta. In acelasi timp, de la tatal Emmei nu mai exista niciun semn, nici un gest cat de mic fata de copilul care nu avusese nicio vina pentru deciziile pe care le luasem noi, lucru care pe mine ma bucura, dar ma si speria, nestiind mai tarziu ce va ajunge sa gandeasca Emma despre asta.

     Paul se purta minunat, se purta normal, era atat de normal, atat de fara echivoc in incercarea lui de a demonstra ca nebunia se terminase, ca este in stare sa ma sprijine si sa ma ajute sa trec peste orice indoiala, frica, sau presupunere ca lucrurile ar putea sa ajunga in acelasi punct, ca in urma cu sase luni. Exclus, ne vom casatori cand se va termina blestematul de proces, care se va termina cand va reusi el sa-si ia fetita de la mama ei cea plina de ura si dorinta de razbunare, o vom creste impreuna cu Emma si totul va fi perfect. Ba mai mult, vom mai face un copil, doar eu sa ma fac bine, sa uit, sa-l iert si sa-l cred...Cecilia il privea zambind, mama la fel, tata o luase cu totul razna, cioplea toata ziua in camaruta pe care si-o inchiriase pe o strada cu case vechi din cartier si uita sa vina acasa, sa manance, sa se spele, parand ca refuza cu obstinatie sa se incadreze in tabloul de familie largita pe care toti il priveau cu incredere si speranta. Gasise intr-un tomberon un amarat de catel pe care mama nu-l suporta in casa si de dragul lui...sau poate ca altul era motivul, nu dadea pe acasa cu  zilele, lucru care pe mama nu parea sa o deranjeze.

    Dar, cum scria clar in lista cu care doctorul Milea m-a inzestrat cand am parasit sanatoriul, practic dosul foii in care scrisese medicatia pentru perioada de convalescenta, ei cu problemele lor, eu cu ale mele. Eu insa ma apropiam de momentul in care,  din nou,  ma astepta o viata perfecta, fara probleme, cu toate lucrurile dinainte stabilite, bine gandite, in acord cu toata lumea, spre linistea si multumirea tuturor. Pana la urma ce rau era in asta?

    In regaseam pe Paul noaptea, uneori, cand ne intorceam de la teatru, sau de la cate un film despre care aveam ce vorbi, se facuse cald afara si incercam sa retraim placerea plimbarilor lungi, de la un capat al orasului la altul. Vorbeam despre oamenii noi pe care ii intalneam la noile noastre job-uri, Paul la servici intra in contact cu o lume diferita, interesanta, multe personalitati publice, din toate domeniile. Zona lui era dinamica, se organizau din mers, erau toti tineri, desi...cei mai multi cunoscusera pe cineva care ii ajutase sa obtina postul, concursul la angajare nefiind accesibil tuturor. Ne asezam uneori la cate o terasa si comandam de fiecare data acelasi lucru, arahide sarate si cola. Nu aveam prieteni si nu ieseam niciodata decat noi doi si rar de tot cu fetele.

      Acasa, la o casa sau alta, faceam amor cu fereala, sa nu fim auziti. Emma se trezea noaptea si verifica daca am ramas sau nu, iar cand eram la Cecilia, vorbeam incet pentru ca se intampla ca Flori sa treaca prin dreptul usii, ea locuind in continuare in aprtamentul de la ultimul etaj, si care, daca ma vedea sau ma auzea, din nou ii interzicea lui Paul sa-si vada copilul cu saptamanile, ca sa nu mai spun ca puteam sa ne trezim si cu picioare in usa si ceva injuraturi tipate pe scara blocului, ce producea  un ecou de pestera.

       Si totusi ideea ca in jurul meu se construieste doar o imagine frumoasa, ce se va difuza in curand, nu inceta sa ma paraseasca, mai ales cand, mergand pe strada, cu rost dintr-un loc in altul, sau doar tragand de timp pentru a nu ajunge intr-o casa sau alta, il simteam in spatele meu, chiar daca uneori era, iar alteori nu.  Cand era, grabea pasul si recunostea sa ii face pacere sa ma priveasca fara sa fie vazut si sa se bucure de sentimentul ca femeia frumoasa ce merge inaintea lui, dupa care multi intorceau capul, cea care il imbata si cu felul in care deschidea pasul, era a lui, a lui si nimanui altcuiva.

        Si a mai fost o noapte, in care i-am simtit mana ca se infige ca o gura de capcana in jurul gatului meu, am urlat pur si simplu inainte sa-mi pierd rasuflarea, umpland de groaza pe cei doi parinti ai lui, care cred ca au inteles in acel moment ca fiul traia intr-o lume de tenebre, pe care, in loc sa o paraseasca, parea ca o alege si ca se afunda tot mai mult in ea. Cu respiratia intretaiata, cu lacrimi in ochi, mi-a spus ca s-a visat mergand pe strada in urma mea, m-a vazut intalnindu-ma cu un barbat, care m-a luat in brate si m-a sarutat… A visat !