Centrul cercului I-12

           

Intr-o zi am primit telefonul pe care il asteptam de mult. Urma ca firma mea sa desfasoare un contract de intermediere pentru un proiect important, intr-o tara care se dezvolta si avea nevoie de specialisti. In Romania gaseai atunci specialisti in toate, atunci da, mai tarziu insa lucrurile aveau sa se complice. Noi aveam nevoie de unii care trebuiau sa stie tot despre placile de marmura si montarea lor pe fatadele unor constructii importante, iar eu  aveam sa ma ocup de recrutarea acestora si de contractele in baza carora urmau sa fie deplasati si angajati. Asta implica o relatie stransa, nu numai cu oameni cat si cu institutii, de fapt, eram interpusi intre cele doua entitati pentru a le facilita un contact amiabil si eficient, lor, muncitorilor care ar fi obtinut contracte de munca cu salarii mari, beneficiarilor externi care isi terminau lucrarile repede, bine si ieftin si statului roman care scapa de someri si ai caror functionari isi frecau deja mainile de placere, intuind ca din asta urma sa iasa o gramada de bani, bani negri, bani care se invarteau de mult, de la bun inceput in tara descatusata de frica dar si de rigorile unor legi rezonabile. Acele manevre birocratice ce se intrevedeau, erau pentru mine, in acel moment, ca  un manunchi de fire de trebuiau descurcate, puse cap la cap si montate pe un gherghef. Rezultatul trebuia sa fie o tesatura solida, dar cu ochiuri mari, elastica, dar usor de manevrat.  Marmura montata pe fatade… Cum dracu se face asta? Si de unde sa iau eu specialisti in marmura? Eram dezumflata ca un balon pe caldura mare si abia incepuse luna iunie.

          Stand in pat, turceste… se facuse tarziu in timp ce eu ma lamentam, iar Paul, cu ochii mijiti, incerca sa gaseasca solutii sau cel putin sa se agate de o idee, pe care sa mi-o ofere ca punct de plecare. Si il vad ca incepe sa ranjeasca….

          -Iulia draga, unde lucrez eu?

          -Unde lucrezi tu…Paul draga?  In monstruozitatea aia de Casa a Poporului… si ce-i cu asta?

        -Iulia… draga, din ce e facuta monstruozitatea aia de Casa a Poporului? Gandeste iubito ca nu doare.

        -Nu stiu… din beton?

        - Beton si marmura, mult beton si multa marmura, Iulia. Sincer, nici eu nu stiu mare lucru despre asta, dar da-mi doua zile si o sa aflu mai multe. Cineva a montat marmura in Casa Poporului si nu imi ramane decat sa aflu cine.  

         In urmatoarele zile, am incercat sa inteleg modul in care un roman, in acel timp, putea munci in afara tarii, in Europa, in Orientul Apropiat sau dincolo de Atlantic. Nu eram membrii in Uniunea Europeana si nu exista tara in care sa nu avem nevoie de viza, cu exceptia Bulgariei si a catorva tari arabe, unde chiar nu avea nimeni interes sa se duca.

        In Israel se pare ca sectorul constructiilor era in plin avant datorita multimii de est europeni ce incepusera sa-si doreasca repatrierea sau emigrarea in tara de origine a stramosilor. Acolo urma sa se monteze pe fatadele noilor edificii, placile de marmura, montate de romani care stiau sa faca asta repede, bine si foarte ieftin. Acest ultim aspect l-am inteles imediat dupa ce mi-a parvenit draft-ul contractului pe care insa, sefii mei, urmau sa-l mai negocieze. Pe acesti muncitori urma sa-i gasesc si sa-i conving sa devine obiect al noii mele activitati despre care, era clar ca, nu stiam nimic. De unde sa-i iau? De pe fatadele inmarmorate ale Casei Poporului...simplu.  Paul urma sa-mi faca legatura cu cei care lucrau la asta, sau cu cei care se ocupau de stadiul lucrarilor din partea Camerei Deputatilor, una din institutiile care isi desfasurau activitatea acolo si care avea in sarcina si terminarea constructiei in ansablul ei...

         Toata povestea asta ne animase intr-un mod nesperat. Trecusera cateva luni de cand ma intorsesem din sanatoriu si totul parea posibil. Bineinteles ca procesul de divort si partaj se derula in continuare cu lentoarea unui catar ce urca la vale si coboara la deal, dar deja ne obisnuisem cu acea stare de lucru. Paul se ducea la culcare si imi acorda momentele mele de rasfat cu Cecilia, putea trece deci peste asta, desi cand se supara imi spunea ca ma vede in viitor, exact pe coltul acela de canapea pe care maica-sa isi petrecea cea mai mare parte a zilei, de fapt pe care isi petrecuse cea mai mare parte din viata, nedorindu-si nimic decat un pachet de tigari aproape si o ceasca de cafea calda. Imi spunea ca seman cu ea si ca este convins ca daca nu ar fi permanent atent si m-ar scapa o clipa din ochi, m-as duce ca un bolovan la fund, norocul meu era ca el avea reflexe bune, numai intindea mana, ma apuca zdravan de par si ma scotea iute la suprafata. Era salvatorul meu...

      -Iulia, tu ai vocatie de pluta, esti utila, esti un bun suport, dar fara control te pierzi in ape tulburi…

       Paul avea intotdeaua dreptate, era atat de greu sa gasesti argumente impotriva lui…

Intr-o seara se intoarse de la servici cu doua nume, in dreptul carora erau trecute doua numere de telefon.

     -Uite, asta, Serban Istrate este patronul unei firme de constructii care monteaza marmura iar celalalt e un tip… ca noi, lucreaza la Investitii, jobul lui suna pompos, expert, asa ceva… dar de fapt e un amarat de inginer. Daca intelege oferta, va colabora fara probleme. Oricum sunt tentat sa cred ca e bine sa insisti sa il convingi pe asta, uite am si numarul lui de acasa, Alex Ehmann… cred ca e sas, asa ceva. Si unul si altul, practic, trebuiesc trasi de limba, trebuie sa faci rost de un contact cu un muncitor, un singur numar de telefon iti trebuie, de preferat un sef de echipa, o echipa din asta de… placatori de marmura, sau cum le-o zice si...  ai treaba pe jumatate rezolvata.

      -Ii sun eu sau vorbesti tu cu ei? Intreb eu mirata, fluturand hartia, pe care Paul imi notase constiincios, cele noua nume, cu numerele lor de telefon.

      -Ii suni si-ti stabilesti singura intalnirile si modul de actiune, e job-ul tau, din asta pot iesi, Iulia, multi bani, ai rabdare si fa chestia asta, din prima, bine, apoi poate nu va mai fi nevoie sa lucrezi pentru altii… dar ma rog, hai sa vedem cum iese asta…

      In Casa Poporului Paul lucra la nou deschisul CIC, Centrul International de Conferinte, job obtinut cu ajutorul unui profesor pe care il avusese la scoala lui de stiinte politice. Acesta il placuse, ii admirase eruditia si ambitia de a incepe ceva nou, stiind din capul locului cu ce s-a ocupat Paul de cand terminase facultatea si pana absolvise post-universitara. Adevarul era ca departamentul in care lucrase el se desfiintase, toti fostii colegi plecasera din sistem sau fusesera mutati pe te miri unde. Arhiva nu mai exista, trecuse la Armata, apoi inapoi la SIE sau la SRI sau si colo si dincolo, pana la infiintarea CNSAS-ului, sau mai bine zis, ce mai ramasese dupa ce se prostisera unii cu toata ,,agoniseala,, sistemului, pe la Berevoiesti sau mai stiu eu pe unde.

        Paul spunea ca odata, cand voi fi linistita si voi putea pune totul cap la cap, as face bine sa-mi amintesc si sa astern pe hartie ce-mi mai aminteam din ,,povestile,, ce-mi trecusera prin mana, dar mai ales regreta inabilitatea, strigatoare la cer, de care dadusem dovada, cand as fi putut sa fac o multime de copii, de fapt as fi putut sa iau in geanta in fiecare zi un dosar sau doua, atunci cand nu si-ar fi dat nimeni seama, iar acum ar fi valorat greutatea lor in aur.
Eu il priveam zambind gandindu-ma ca nu-mi aminteam nici prima zi de scoala, aproape nimic din prima copilarie, nimic despre banchetul de absolvire, despre admiterea in facultate, despre colegi, nici macar figura multor rude… ca totul se estompase de parca cineva imi aruncase un val des peste o mare bucata din viata.

       Dar asta nu stia inca nimeni si nici nu-si dadea nimeni seama cum e sa te gandesti la tine insati revazand doar flash-uri, nimic clar, nimic asezat. Dar eu speram ca incet, incet, imi voi reveni dupa acea sincopa din iarna, ca imi voi aduce aminte cel putin lucrurile importante si ca celelalte, pe care mintea mea a refuzat la un moment dat sa le mai tolereze, vor ramane pe vecie acolo unde fusesera arse in istoria recenta a vietii mele, la fel de falsa ca si cea pe care o traiam in fiecare zi. Nu ma grabeam sa iau nicio decizie, nu ma grabeam deloc, in nici un sens.

          Lipsa mea de entuziasm fata de tot ce ma inconjura, platitudinea celor pe care le spuneam, doar pentru a parea ca sunt prezenta, imi dau interesul si sunt in acord cu ceilalti, problemele pe care le aveam in continuare cand mergeam singura pe strada, de toate astea eram constienta, iar oboseala aceea de alergator ajuns ultimul la linia de sosire, ma insotea in fiecare zi.

     In fiecare zi amanam momentul cand ar fi trebuit sa sun pe cei doi propusi de Paul, desi ma laudasem celor doi parteneri, cei care infiintasera biroul de consultanta la care acum eram angajata, ca deja am un plan si ca e o chestiune de zile pana cand voi prezenta lista cu specialistii placatori de marmura si voi face in curand programarile pentru  interviul de selectie. 
Ideea ca voi colabora cu cei de la Investitii din Casa Poporului, li se paruse magistrala, ca  doar unde sa gasesti placatori de marmura decat in hardughia aia, toata imbracata in respectiva piatra. Chiar asa, ma gandeam eu recunoscatoare ca Paul se gandise si pentru mine, sau in locul meu…

     Instalata la noul meu birou, priveam pe geam Calea Victoriei si ma gandeam ca sunt norocoasa.  Sediul firmei ocupa un etaj intreg al unui bloc ce fusese, de curand, dat in folosinta, aproape de Piata Victoriei si era amenajat cu gust, in culori neutre, vazandu-se de departe indrumarea si munca unui designer profesionist. Pe jos, pasii erau muti, mocheta groasa nelasand sa se ridice nici un zgomot. Ici colo, prin colturi, in ghivece ce imitau ceramica de Marginea, cresteau arbusti de interior. Mobila era neagra, scaunele ergonomice, iar la geamuri jaluzele verticale, foarte la moda.

     Din prima zi, cand m-am prezentat constiincioasa la program,  Paul se instalase, mult inainte de ora cand i-am spus ca voi pleca acasa, vizavi. M-am oprit la marginea trotuarului si il priveam cum imi face semn cu mana, sa merg spre trecerea de pietoni si sa-l astept acolo. Ma gandeam si ideea nu ma speria, chiar ma amuza, daca va putea sa ma treaca in fiecare zi strada si ca sarcina era mai grea decat presupusul pahar de apa, pe care ar fi trebuit sa-l asigure fostei lui sotii, la batranete. Aveam 30 ani si toti spuneau ca viata, abia de acum incepe.