Am sunat pe numarul de la serviciu. Tot în hardughia aia de Casa a Poporului, ce mai tarziu avea să se numeasca Palatul Parlamentului, a sunat un telefon, la care a raspuns Alex Ehmann. Vocea aspra s-a indulcit dupa primul meu alo, când si-a dat seama că la telefon e o femeie care îi spunea numele incercand să nu-l stalceasca.
-Buna ziua, cu Alex Ehmann, zic eu și îmi încep imediat prezentarea, de parca îmi era frica să nu mi se inchida imediat telefonul în nas.
-Sunt Iulia Radu, va sun în legatura cu discutia pe care ati avut-o cu Paul Aldea, cred că v-a spus despre ce este vorba și că as vrea, dacă se poate, să ne intalnim ca să va dau mai multe detalii.
Il simt că zambeste la telefon, sau cel puțin așa mi s-a parut mie, că era vocea unui om care se straduieste să nu rada. Parea bine dispus și foarte volubil.
-Sigur că da, stiu despre ce este vorba și ne putem intalni, din acest moment, oricand și oriunde veti dori dumneavoastra. Imi spuneti unde și vin.
-Multumesc mult, sunteti foarte amabil, dacă vi se pare convenabil, ne putem intalni în seara asta la ora 19, în Piata Operei, stiti, e o terasa, unde putem sta de vorba...Daca va convine ora și locul, bineinteles.
-Este foarte bine, pentru ora aceea voi pleca de acasa, dar stau aproape. Asa rămâne, ne intalnim pe seara.
-Un moment, o rugaminte, as vrea să stabilim un mod pentru a ne recunoaste. Eu voi fi… în sfarsit, imbracata…
L-am auzit imediat că începe să rada de-a binelea. Chiar e aiurea să razi în felul asta când vorbesti pentru prima data cu o persoana, lucruri serioase, afaceri…
-Va asigur că și eu voi fi imbracat... în blugi, tricou alb, port ochelari și am parul grizonat. Va aștept chiar la iesirea din statia de metrou, așa limitam orice confuzie posibila, este bine?
Imi venea să-i spun că ador barbatii foarte siguri pe ei, așa sunt obisnuita, să mi se explice în detaliu, să mi se deseneze eventual, dar m-am abtinut și i-am multumit frumos.
Acum se apropia ora când trebuia să fiu gata de plecare spre locul de intalnire și nu mă hotaram ce să port. Imbrac în final o fusta și o bluza, ambele de aceeasi culoare, rosu inchis și îmi prind parul deasupra capului într-un fel de coc, adunat în mai multe agrafe. Fac ochii mari și misc umerii, da, nu îmi pusesem sutienul și brusc am avut o idee. Pana la urma, dacă se va uita atent la mine, va fi mai puțin atent la ce-i spun și poate chiar scapa numele și numarul de telefon al unui sef de echipa, unul care stie să intinda marmura pe pereti.
Cu Paul vorbisem mai devreme, îl anuntasem că mă intalnesc cu Ehmann, dar îi spusesem deja că de la birou, voi trece intai pe la mama și apoi dupa intalnire, mă voi intoarce la ea, deoarece Emma este racita… Nu i-a placut, dar dupa scena din ziua precedenta, cred că s-a gandit și el că am nevoie de un respiro, de fapt cred că si-a descoperit el o anume nevoie și s-a gandit mai puțin la raceala Emmei, la nevoia mea de spatiu sau pur și simplu că nu mi-ar face placere să-l vad așa curand. Asta în niciun caz.
Ies din dormitor și mama, dand cu ochii de mine chiar își da seama că ceva e schimbat.
-Ce faci? Unde te duci?
-Ti-am zis, am o intalnire, lipsesc o ora, poate doua, apoi mă intorc aici, o să trebuiasca
-Ti-am zis, am o intalnire, lipsesc o ora, poate doua, apoi mă intorc aici, o să trebuiasca
să stam de vorba… tata vine în seara asta?
-Taica-tau nu a mai dat pe acasa de saptamana trecuta și nu l-am sunat, nu stiu ce
-Taica-tau nu a mai dat pe acasa de saptamana trecuta și nu l-am sunat, nu stiu ce
face.
-Bine, vorbim pe seara. Emma, te pupa mama, plec dar mă intorc la tine, da?
*-Bine, vorbim pe seara. Emma, te pupa mama, plec dar mă intorc la tine, da?
Nu m-am uitat la ceas? Ce naiba am facut… era ora 18 și eu eram deja la Eroilor. Ce fac eu o ora, stau la iesirea din statia de metrou și aștept? Stau aici, pur și simplu langa galetile cu flori, sau mai incolo langa tomberon? Ce am avut în cap? Sa mă duc la terasa să stau acolo, să vina ala să mă intrebe ,,ce servesc,,? Nu, mai bine fac cativa pasi, e cald, dar placut, chiar adie puțin vantul. Una, doua, trei treceri de pietoni și ajung pe Splai și chiar mă bucur de vederea Dambovitei, de gradinile din curtile caselor vechi, dar cu o arhitectura minunata și îmi revine brusc în minte scena cand, cu Paul de mana, exact în acelasi loc comentam fiecare element de arhitectura, minunandu-ne cata bogatie în detaliu au modelele din stucatura caselor construite la începutul secolului și ce pacat că nimeni nu se gandeste să le protejeze într-un fel, fiind prea mult să credem că cineva se va apuca de repararea lor.
Mergeam incet, incercand să-mi numar pasii, îmi faceam socoteala că în zece metri, eu fac cam doisprezece pasi. In dreptul gardului Facultatii de Medicina Veterinara, am gasit un loc bun de pierdut timpul. Vreo sase pisici stateau tolanite în iarba și cum tot nu trecea nimeni, am schimbat cateva vorbe, de fapt eu am vorbit iar ele nici nu au întors capul. Erau frumoase, sigur erau obisnuite să fie bagate în seama și admirate. Am plecat mai departe și am ajuns în dreptul parcului de la Izvor. Să-l ocolesc sau să merg înainte pana la pod și apoi să mă intorc pe partea cealalta? Grea dilema, mai ales că nu trecusera decât douazeci de minute și mă gandeam că nu se face să ajung inainte… adica, eu sunt femeie și frumos e că la o intalnire, barbatul să ajunga primul.
Ei, asta-i, ce intalnire? M-am certat în gand, spunandu-mi că bat campii, desi cred că ceea ce simteam era un fel de emotie ce ramasese dupa ce îi auzisem vocea și rasul. Omul ala stia să rada, adica incercam să descifrez asta și mi-a venit în gand faptul că rasul lui insemna bucurie. Hm… probabil că sunt și oameni bucurosi pe lumea asta, dar bucuria lor o poti simti și impartasi dacă contribui cumva, nu doar că spectator.
Mergand incercam să-mi potrivesc pasii în limita latimii bordurii și nu reuseam deloc. Ceva se intamplase cu echilibrul meu și inca lucrurile nu revenisera la normal. Imi era dor de parcul din fata sanatoriului și cel mai mult de discutiile cu doctorul Milea. Imi placusera mult plimbarile pana la Orizont și orele când doar stateam pe seslong, infasurata în halat și ascultam muzica în surdina, pe marginea piscinei, mai mult goala, la acel moment al anului.
Intr-o seara am intarziat mult și lumea s-a speriat caci am coborat în subsolul hotelului și ajunsa în intunericul unui bar unde se dansa, m-am amestecat printre cei de acolo și am facut un lucru incredibil… am dansat singura pana când muzica s-a oprit și luminile s-au aprins. Ciudat trebuie să fi aratat dacă nimeni nu s-a apropiat de mine, în conditiile în care erau multe femei singure, foarte aranjate, puternic fardate, care stateau pur și simplu, sorbind din bautura din fata, leganandu-si ușor piciorul pus peste picior. Ele nu dansau, erau doar cupluri care se miscau sub luminile intermitente și eu singură. Da, ciudat trebuie să fi aratat în seara aia… Oricum a fost ca într-un fim de Tarkovsky, n-a lipsit nici doctorul în halat alb, insotit de infirmiera, care au venit și m-au luat ușor de brat și m-au urcat într-o masina, eu rămânand cu regretul că în acea seara ratasem norma de 7 kilometri de mers pe jos, pana inapoi la sanatoriu. M-au dus cu ambulanta, cand puteam foarte bine sa merg pe jos, singura...doar nu evadasem.Terminam de dansat și m-as fi intors, era intuneric și pustiu pe drum, poate. Altceva nu mi s-a parut ciudat atunci, nici faptul că luminile se aprinsesera când au intrat ei, ma cautasera ore...
Blugi, tricou alb… avea, dar tragea un picior și tricoul alb era cam gri. Aproape ajunsesem la cele trei treceri de pietoni, consecutive și mă uitam la tipul din fata mea și mă gandeam ca, da, avea și ochelari, dar rasul acela nu putea fi al lui. Caci dacă ar fi fost, din nou mi se confirma că oamenii nu sunt ceeea ce par, rasul nu spune nimic, bucuria pe care o vezi, poate nu exista și faptul că nu-mi pusesem sutien era cel mai penibil lucru pe care îl facusem în toata viata mea.
Am inaintat hotarata să mă opresc direct în statia de troleu, să urc și să mă duc acasa. Eu nu puteam să fac asta, omul ala venea să discute despre posibilitatea de a castiga un ban în plus, iar eu venisem imbracata că pentru o intalnire cu un barbat. Ce fel de femeie... Brusc gandul că poate Paul e undeva aproape și mă priveste, pur și simplu m-a paralizat. Va veni, va veni sa-si ceara scuze, va veni să se convinga că nu s-a schimbat nimic, ca de fiecare data…
Mergeam apasand pasii, conform deciziilor cu greutate pe care le luam la intrunirea ce avea loc intre Iulia care venise la agatat și Iulia care murea de frica că și ziua asta se va termina ca cea de ieri.
Brusc, mi-a sarit în fata. Statuse cocotat pe parapetul inalt ce marginea scara ce cobora la metrou. L-am recunoscut dupa zambet, era zambetul de la telefon, fără nicio indoiala. Am ridicat capul și l-am privit, era mult prea aproape de mine și m-am dat un pas inapoi.
-Scuze, oh Doamne, scuze...te-am privit cum veneai de departe, dar mi-am dat seama că vei trece și nu te vei opri. Eu sunt Alex, îmi spuse el și îmi intinse repezit mana, mana și zambetul caruia chiar nu stiam cum să-i raspund.
-Iulia, zic eu și mă opresc, incercand să-mi recastig cumva calmul și ritmul respiratiei. Mă uit în sus, zambea în continuare, larg, zambea și i se vedeau toți dintii, zambea cu ochii, în spatele unor ochelari cu dioptrii destul de mari. Miop, deci.
-Traversam și mergem pe terasa la Opera? mă intreba el, iar eu i-am confirmat doar dand din cap.
La semafor, ne-am oprit și am simtit că îmi apuca cotul, nu într-o miscare nepotrivita sau intamplatoare, pur și simplu, am simtit că mă sprijina, iar gestul parea firesc, dacă nu puneai la socoteala că ne cunoscusem de doua minute. Ne-am asezat la aceeasi masa la care statusem cu Ispas de vorba cu cateva zile inainte. Mi-am asezat mapa într-o parte, dar am continuat să-mi tin poseta în poala. De masa noastra s-a apropiat acelasi chelner care se adresa de data asta clar insotitorului meu, chiar întors un pic cu fata spre el și cu spatele la mine. Zambesc în sinea mea și mă gandesc că limbajul trupului nu minte niciodata, dar de chelnerul meu am devenit mandra, își daduse seama ce am vrut să zic… doar ca nu i-a placut.
-Beti ceva? Ne intreaba el, cinati?
-Nu stiu, spuse Alex și se uita la mine intrebator, pentru început cred că vom bea ceva, mie îmi este foarte sete.
-Eu vreau apa… și o cafea, zic repede ca să nu vina intrebarea urmatoare, desi stiam că de cafea nu mă voi atinge.
-Bere, eu beau bere, dacă ai la halba și foarte rece, zambi Alex și chelnerului și apoi aruncandu-l pe tot catre mine.
Ma uit să încep cumva discutia, dar înainte să apuc să-i spun ceva, începuse el să vorbeasca.
-Mi-a spus Paul ceva despre ceea ce va intereseaza… Dar stai, pot să-ți spun Iulia, e un nume frumos și scurtam frazele, așa apucam să vorbim mai mult, ce spui? Eu dau din cap că sunt de acord să-mi spuna Iulia și nu doamna, sau doamna Iulia, doamna Coca, cum se striga ,,fetele,, în coafor, să-mi spuna doamna Radu, doamna Radu e mama... Mă foiesc pe scaun și incerc să mă concentrez. Ridic privirea și îi vad iar zambetul larg și mă enervez brusc, îmi vine să-l intreb; ce-ai domnule?
Alex Ehmann se bucura ca unul care mai are de raspuns la o intrebare și castiga premiul cel mare. Oarecum incordat, continua să vorbeasca, îl pomenea pe Paul din când în când și mai mult decât atât eu nu puteam să-mi fixez gandurile, auzindu-ma în final spunand tare:
-M-am despartit de Paul Aldea, aseara. Zic și mă mir foarte, de confidenta pe care am facut-o cu o voce care a atras priviri și de la alte mese.
-Si eu am divortat, altaltaieri, imi zice Alex și inceta să mai zambeasca. Un moment, apoi continua, de fapt alaltaieri am primit prin posta hotararea judecatoreasca, adica avem o data de comemorare a finalului, era tot ce lipsea că să punem punct. Zise și apoi tacu.
Aparu și berea, apa și cafeaua. Nu avem niciun chef să-i povestesc tipului din fata mea despre conditii contractuale și alte bazaconii...Trag aer în piept, cobor discret privirea spre decolteul, vai mie... incredibil de adanc, ridic umerii cât pot și...
- De unde ai stiut că sunt eu, adica, ai coborat de pe gardul ala în fata mea, dar eu nu-ti spusesem nimic despre cum să mă recunosti.
-Te stiam, te-am vazut cu Paul, când a fost deschisa expozitia de arta contemporana în holul mare de la intrare, mă lamuri el, dupa care continua…
-Cum adica v-ati despartit, ati fost mult timp impreuna?
-Patru ani, zic eu și nu-mi vine să cred că vorbesc cu un necunoscut despre relatia mea cu Paul și mai mult decât atat, la timpul trecut.
- Eu am fost casatorit zece ani și uite că tot aici am ajuns, de fapt hartia asta, la certificat mă refer, nu inseamna nimic, te poti iubi foarte bine și fără certificat și te poti ura cu pasiune cu el în buzunar...Casatoria ar trebui desfiintata ca institutie, zice el cu aerul că trage o concluzie bine gandita. Scutura ușor capul, de parca ar incerca să alunge un gand rau, zambeste din nou și spune
- Acum sunt liber si puțin bulversat, dar îmi revin eu. Acum spune-mi tu.
-Eu am un job nou și incerc să încep cumva, îmi trebuiesc muncitori care să placheze niste cladiri cu marmura, zic eu lectia invatata ca pe apa. Voi acolo, la Casa Poporului, aveti multi muncitori care lucreaza la finisaje, tu trebuie să-i cunosti, să poti să-mi faci legatura cu unii dintre ei, zic eu dispusa să pun cartile pe masa, obosita să reiau povestea cu cât de avantajos ar fi pentru ambele parti. Ridic ochii si-l privesc pe Alex Ehmann si-l intreb:
-Alex sau Alexandru?
-Alex, Alexandru e tata, zice el și se lasa pe spate, punandu-si piciorul peste picior. Pe masa am vazut că aparuse un pachet de tigari și brusc m-am simtit animata. Mi-a vazut privirea și m-a intrebat, cred ghicind deja raspunsul:
-Fumezi? Deja îmi intindea pachetul deschis din care am scos cam repede și precipitat o tigare. Mi-a fost rusine când mi-am pus-o intre buze, caci mana mi-a tremurat și el a vazut. Isi aprinse și el o tigare, trase adanc din ea și îmi zice.
-Eu lucrez la Investitii, dar sunt pe partea electrica, nu stiu nimic despre cei care monteaza marmura. Am să intreb pe cei care lucreaza cu firmele de constructii, eu unul raspund de circuitele electrice, tablouri electrice, lampi, candelabre, adica instalatii electrice... oh, te-ai intristat, îmi pare rau, dar am colegi și am să vorbesc cu ei, i-am spus deja lui Paul, dar în sfarsit, inteleg că asta nu mai conteaza.
S-a oprit și m-a privit, lung, iar un moment am fost în stare să îi sustin privirea. Din nou a facut gestul acela că și cum si-ar fi alungat un gand și îmi spuse:
-Eu zic că aici am terminat, nu vrei să facem cativa pasi? Te grabesti undeva?
-Nu, nu mă grabesc nicaieri și mi-ar placea să mă plimb putin, e o zi atât de frumoasa. Trebuie să fie 23 de grade fix. La 23 de grade eu nu simt nici cald și nici frig, un grad mai mult sau mai puțin insemana pentru mine, frig sau cald.
-O varianta meteorologica a basmului cu ,,Printesa și boaba de mazare,, zise el zambind. A pus bani pe masa, s-a ridicat zvelt în picioare și mi-a intins mana. I-am intins și eu mana, iar el mi-a apucat-o zdravan, apoi si-a pus sub bratul stang mapa mea și am plecat tinandu-ne de mana, pe Splai, pe drumul inapoi pe care îl facusem cu o ora mai devreme, spre Podul Izvor, el, Alex și eu, Iulia, aceeasi Iulia care cu doar o ora mai devreme incerca sa-si tina echilibrul pe bordura, incercand să piarda un timp, doar cateva zeci de minute înainte că totul să inceapa să fie cu adevarat important, aproape minut cu minut. Acela a fost poate pragul. Cine a spus că pentru mine viata va începe la 30 ani? Chiar nu mai tineam minte...
No hay comentarios:
Publicar un comentario