Centrul Cercului II-5

 
Alex rula cu viteză mai mare decât cea permisă pe autostrada ce unea Bucurestiul cu restul lumii, care incepea dupa o suta de kilometri, căci la vremea aceea era unica pe care reusise Romania să o detină, în timp ce Europa era impânzita de drumuri excelente. Chiar și asa, unică, era prost intretinută, plină de gropi și crăpături, doar noua ni se parea că se intinde unsă spre cele trei zile pe care le doream doar pentru noi.

De Paul nu stiam nimic. Trecuse o săptămană în care nu a apărut, nu a dat niciun telefon. Nici Cecilia nu mă sunase. In acelasi timp, mă intalneam în fiecare dupa-amiază cu Alex, stăteam de vorba ore, plimbându-ne sau asezati pe o terasă, cu o cafea sau o bere în fată. In fiecare zi, reluam discutia de unde o lăsasem cu o zi inainte, incercând să cuprindem cât mai mult din ceea ce simteam nevoia să impărtăsim unul altuia.

Povestea care îl adusese langă mine, parea comună dar pe masură ce aflam mai mult,  îmi dădeam seama că este de fapt cu totul deosebită. Intelegeam totodată că Alex suportase cu multa greutate desfăsurarea intregii perioade din decembrie trecut și pana în ziua în care povestea și asta pentru că era orgolios și cu adevărat, nu mai cunostea pe nimeni să fie în așa fel părăsit și adevarul era că și mie povestea mi se parea aproape neverosimilă, demnă de un scenariu suprarealist.

Cunoscuse în timpul facultatii o studenta la ASE și desi nu avea niciun gand să se căsătorească așa repede, ea a ramas insărcinată și a trebuit să faca ceea ce se cuvenea. Era pe vremea aceea, când, să complice lucrurile ar fi insemnat, poate, să riste viata fetei la care începuse să tină și bineinteles a copilului incă nenăscut. S-au căsătorit când nicio croiala a rochiei de mireasă nu mai putea ascunde pântecul umflat, iar mai tarziu când am văzut fotografiile din acea zi, am vazut un Alex cu o fată imobila, fără urmă de zâmbet.

A apărut copilul, a venit vremea repartitiilor, s-au regăsit dupa cei trei ani regulamentari, sau puțin mai devreme, au obtinut un apartament de la intreprinderea unde Alex lucra, iar în final, cu interventii, așa cum se desfasurau mereu, în acele timpuri, lucrurile și Angela, așa o chema pe fosta lui sotie, gasise un post foarte bun la Banca Comerciala, ea fiind contabila. S-au descurcat greu, neavand mult ajutor de la părinti, dar locuiau într-un apartament comod și în final si-au cumpărat și o masină la mana a doua, cea care incă aștepta o solutie în curtea mecanicului neautorizat.

- Nu mi-ai spus de unde ai facut rost de masina asta, îl intreb eu pe Alex care acum, la drum lung, luase mana dreaptă de pe volan și îmi tinea mâna stangă în palma lui.

- Am furat-o, îmi spune el zâmbind fericit.

- Poftim? Intreb eu fiind sigură că e vorba de o glumă, desi Alex începu să dea din cap și îmi confirmă inca o data.

- Da, da, am furat-o. Am furat-o de la mecanicul care mi-a promis că masina mea e gata în dimineața asta, i-am spus că așa se va intampla dacă nu se tine de cuvânt, că vreau să-mi duc iubita la munte și nu pot să iau trenul. Deci m-am dus dimineață la atelier, masina mea era tot pe butuci, tot fără banchete și cum am vazut că masina lui avea cheile în contact, m-am urcat și am plecat. Spuse el senin și început să radă. Apoi continuă.

- Iti dai seama Iulia, a alergat ăla dupa mine pana la Lujerului, mă gândeam că dacă prind un semafor pe rosu și sunt o multime în Militari, sau dacă nu avea destula benzină în rezervor... dar asta a fost și uite, acum avem masină să mergem în excursie, așa cum ti-am promis.

- Doamne Alex, zic eu și incerc să rămân calmă, dacă cheamă politia, dacă reclamă masina că fiind furată, tu îți dai seama?

- Reclamă pe dracu, ar trebui să iau și piele de pe el, pană la urmă i-am lasat o masină foarte bună cu o gaură mică în podea și acum mai am o caroserie cu motor. Nu reclamă nimic, duminică seara îi duc masina inapoi și pot să pun pariu că pană atunci masina mea va fi gata, ai să vezi, îi cunosc eu pe ăstia. Și acum gata, hai să ne bucuram de astea trei zile și să nu ne mai gandim la prostii, da iubita mea? Imi stranse din nou mana, mi-o urca la buze, o săruta și apoi brusc îmi dadu mana la o parte, semnaliză și punând luminile de avarie opri pe partea dreaptă a soselei. Deschise portiera, cobora și dupa ce lasă două masini să treacă pe langa el, începu să alerge, traversă cele doua benzi și ajunse pe scuarul dintre cele doua sensuri. L-am vazut că se apleacă peste parapetul metalic și se ridică cu o floare a soarelui, o floare pe care mi-a pus-o în brate când s-a întors lânga mine, o floare a soarelui perfectă iar eu mi-am amintit că îi spusesem intr-una din zilele trecute că este floarea mea preferată. Am uitat să-i spun că nu-mi plac florile rupte, nu-mi place să primesc flori tăiate, îmi plac florile vii, pe camp, în parcuri, în ghivece, dar nu cele sacrificate pentru a fi oferite, uitate apoi în vaze, flori reduse doar la o simplă forma, un gest.

Tăceam și incercam să nu-mi mai las gândurile să zboare, voiam să pot să mă concentrez doar la ceea ce în fiecare zi stabileam cu Alex, că noi doi putem că facem lucrurile să meargă intre noi, că am așteptat destul, că am primit destule lovituri de la viata, că putem să ne ferim unul pe altul de a se mai intampla asta. Sa ne oferim unul altuia liman, chiar așa am zis, eu sau el, nu mai stiu cine, liman.

Vorbind, i-am pomenit cumva că cele mai multe conflicte, din relatia mea de pană atunci se terminaseră în scene violente. Nu-i venea să creadă și m-a intrebat de mai multe ori:

- Iulia, chiar te-a lovit, chiar a dat în tine? Acum mi-ar plăcea mie să-l intâlnesc, pe bune, unde nu dă Dumnezeu să mă caute și să-mi ceara cumva socoteală, îmi zisese el cu cateva zile inainte, dupa care tăcu și am vazut cum i s-au strans maxilarele și cum se vedeau miscându-se sub piele. Si Paul facea asa...era semn rau si vedeam cum, Alex furios, nu mai era deloc placut la vedere, destul cât să îl banuiesc coleric.

- Iti dai seama, îmi spuse el dintr-o data, reusisem să obtinem un credit avantajos, și cumpărasem un apartamet superb pe malul Dâmbovitei într-un bloc nou, aveam și apartamentul vechi din Piata Unirii pe care îl puteam cumpăra oricând, servicii stabile, deja depăsisem toate obstacolele, ca să mă trezesc că face așa ceva. Și ce-mi spune? M-am săturat de rate, vreau să văd lumea, vreau să trăiesc într-o tară civilizata, vreau copilul meu să invete la cele mai bune universităti din lume, m-am săturat să trag targa pe uscat, să îmi numar banii de la o lună la alta, nu mai vreau să traiesc aici și gata. Și gata a fost, incheie el și îmi caută din nou mana și mi-o lua în mana lui.

Drumul era superb, atata verde, atata lumină, de la Pitesti am luat-o spre Campu Lung și de acolo am început să urcăm pe culoarul Rucar-Bran. Satele se intindeau de o parte și de alta a drumului, mărginit în general de garduri, de pomi si curti sau de santurile cu podete, dincolo de care erau case cu grădini de flori în fata si de legume în spate, cu acareturile ascunse, unele mai răsărite iar altele adevarate cocioabe. Pe drum cărute, căini, păsări, copii, oameni indiferenti care păreau așa adânciti în ale lor, incât din când în când se iveau situatii care mă făceau să strâng cu putere mânerul portierei din dreapta. Pe seara si mai ales la munte, drumurile se umpleau de vitele ce veneau de la păsune, apatice,calme, netulburate de graba timpului care trecea iar pentru ele nu insemna nimic, fiecare zi fiind asemenea tuturor celorlalte.

Alex mi-a povestit că sofatul e unul din lucrurile pe care le face cu mare plăcere, că si-a luat carnetul al 18 ani, bătând recordul de viteza în poligon, lucru pomenit mult timp de atunci de către instructorii din Râmnicul Vâlcea unde a locuit cu ai lui mai multi ani. Invatase sa sofeze pe Dealul Negru, imi zise el, iar mie asta nu-mi spunea nimic...Terminase liceul la Pitesti, iar în Bucuresti intrase la Constructii. Vor urma povestile din armata, m-am bucurat eu in sinea mea...Mi-a mai spus că nu oboseste niciodata când conduce o masina și apoi cum să oboseasca că doar sta jos si zicând asta, începu din nou să râda. I-am spus că și eu am carnet de sofer, facusem scoala la începutul relatiei cu Paul, reusisem să iau carnetul din prima incercare, dar de atunci nu am mai incercat niciodata să conduc desi Paul avea o masină pe care o luasem practic impreună, dar nu concepea ca eu, sa fac practică pe ea. Asa că trecuseră patru ani și probabil nu mai eram în stare nici să pornesc de pe loc. Alex, optimist, îmi spunea că mă va ajuta să îmi reamintesc.

Mai făcusem odata drumul de la Brasov pana la Bucuresti pe Rucăr-Bran, desi în sens invers, dar parcă acum, intreaga zona desfăsurata sub noi, asemeni unei reclame turistice fotografiată de sus, mă făcea să nu-mi mai pot desprinde privirea, aproape că nu-l mai auzeam pe Alex, iar el vazandu-ma vrajită de frumusetea din jur, a renuntat la planuri și a început să-mi povestească despre locurile unde a copilarit, la munte, pe marginea raului Lotru, unde se construia un baraj la care tatal lui lucra. Nu fusesem nici pe Lotru, nici mai sus la Vidra, nu auzisem în viata mea de Ciunget, iar promisiunea că vom merge într-o zi acolo, să vedem barajul, hidrocentrala si că poate vom reusi să vizitam și jos, sala turbinelor, toate astea îmi dadeau senzatia că nimic din ceea ce speram de la Alex nu era ceea ce el avea, de fapt, să îmi ofere, ci cu mult mai mult. Viata despre care îmi povestea el, era foarte diferită de cum stiam eu că se trăieste, dar ceea ce el spunea, mă facea să visez cu ochii deschisi locuri și intamplări pe care credeam că le poti intalni doar în carti.

- Te voi invata să pescuiesti Iulia, vom merge în Delta și te voi invata să pescuiesti, vei sofa mai bine ca orice femeie și vom calători prin toata tara, mereu mai e ceva de văzut, oameni de cunoscut, nu ai de ce să stai în casă, eu nu pot să stau...Imi zise el din ce în ce mai incantat. Imi dădeam seama că Alex avea nevoie, mai mult decat de o femeie, de un partener, de un prieten, de un om alaturi de care să impărtăsească, ceea ce avea de gand să facă, de acum inainte. Asa o pofta de viată... Un zambet trist am simtit că mi se asează pe buze, el nu stie că eu abia pot si trebuie să-mi fac mult curaj când trec strada. Că nu pot sta la soare, că sunt alergică, că nu suport insectele, că nu am avut bunici la tară, că nu m-am urcat niciodata într-un copac, n-am sărit niciun gard, că mi-am petrecut copilăria inchisă în casa, că intre patru pereti si cu draperiile trase mă simt cel mai bine, în sigurantă. Că cel mai tare imi doresc sa ma intorc la Predeal...la discutiile cu doctorul Milea, la camera mea alba...

- Cu Angela nu ai facut toate astea? Intreb eu și îmi pare rău că am dus din nou discutia acolo, de unde trebuia să iesim și să inchidem incet usa, să iesim din trecutul pe care trebuia să invatam să-l uitam.

- Sigur că am incercat, sigur că i-am propus și ei asta, bineinteles când am început să ne permitem să avem vacante și să călătorim, dar primeam mereu acelasi raspuns; nu, nu-mi place, sunt obosită, du-te tu, nu-mi place nici să pescuiesc, nici să merg în masină, nici să mă plimb. Prefera să doarmă sau să citească, sa-si intalnească prietenele, așa incat, de la un moment dat, nu mai faceam aproape nimic impreună.

Ne apropiam de Bran și l-am rugat să oprească acolo, să incercăm să vizitam castelul. Am trecut de vechea vamă, Alex mi-a aratat ruinele care marcau locul unde demult, era frontiera dintre Tara Româneasca și practic Imperiul Habsburgic. Dealurile se inăltasera și mai mult, pădurile le acopereau aproape cu totul, satele risipite pe dealuri erau inconjurate de pajisti, iar pe unele dintre ele se vedeau inca căpite cu fanul de anul trecut. Pe marginea drumului erau tarabe pe care taranii din zona vindeau produse facute în casă, am oprit și am cumparat brânza fermentata în coaja de brad și cârnati uscati de oaie, iar Alex mi-a explicat că trecusem de  Fundata, cea mai inaltă localitate din tară. Roteai privirea și vedeai departe, culorile tari ale verii și aerul tare te facea să-l tragi cu putere în piept și mă simteam atât de bine, i-am si spus;

- E atât de bine, e atât de frumos, asa mă simt de plină de toate astea, îmi vine să strig, mă intorc eu catre el, cu bratele deschise, iar el imi spune;    

- Striga Iulia, striga tare, aici nu te aude nimeni si din când în când ne face bine să strigam asa intre cer si pamant, poate ne face si nouă puțin mai mult loc, ca acum, când uite ce bine incapem unul langa altul. Mă lua în brate si mă sărută lung, începand cu a-mi săruta pe rand buza de sus, apoi buza de jos, apoi colturile gurii, apoi gatul, în spatele urechii...Am ras tare si m-am ferit, deoarece mă infiorase toată.

- Nu Alex, nu pot să strig acum, am să strig când mă voi putea bucura de toate, va fi curand, dar acum trebuie să mă obisnuiesc incet incet cu asta, zic eu si deschid din nou bratele si mă intorc spre zarea larga...

Alex oprise pe marginea drumului, unde soseaua care urca abrupt, facea o bucla largă, în jos se vedea ca din avion si mi-a parut rau că nu am cu mine un aparat de fotografiat, desi imi dădeam seama că este imposibil de păstrat imaginile asa cum se vedeau, senzatia de măretie si plinătate pe care o simteam eu, în acel moment.

A oprit intr-adevăr la Bran si am vizitat castelul impreună cu un grup, ne-am bucurat că există si un ghid de la care am aflat lucruri pe care nu le stiam. Pe la sase ani, fusesem cu ai mei într-o vacanta la Sinaia si văzusem Pelesul, iar apoi într-o excursie cu scoala îl mai vizitasem o dată, dar la Bran era prima data când ajungeam. Alex fusese de multe ori si în timp ce ascultam ghidul mă tragea spre el si imi completa explicatiile, în soapta la ureche. 
Imi placea mult parfumul lui, îl simtisem de fiecare data si mă intrebam cu ce-si da, era asa potrivit lui, incat tarziu mi-am dat seama că ceva în plus îl defineste si nu stiam ce anume. M-am gandit că trebuie să-l aibă cu el, acum vom sta impreuna într-o camera de hotel si voi afla cum se numeste parfumul, fără să trebuiasca să intreb. Era prima noastra iesire si cred că Alex insistase atât de mult să avem excursia asta, cu cât experienta noastra intima nu se mai repetase, el rămânand cu un sentiment de...lucru nu tocmai bine facut.

Ah, gandurile mele care zboara, da, Paul nu folosea nimic în afara de deodorant si desi ii facusem în mai multe randuri cadou parfumuri care mie-mi placeau cum miros, niciodata nu le folosise. Spunea ca-i fac rau, motiv pentru care si eu foloseam doar esente foarte discrete ziua, dar niciodata când eram acasă, sau când dormeam impreună. Eu adoram parfumurile si desi nu se găseau toate mărcile pe care le vedem prin reviste, reuseam să imi fac rost de acel parfum care, mie una, imi dadea o anume stare de bine, bucurandu-mă de el ca de placerea unui fruct interzis.

Am reusit sa ma concentrez la ce spunea ghidul si in timp ce urcam si coboram scări, mai largi sau inguste cât să incapă doar o persoana, aflăm ca istoria castelului este veche si ca a avut de-a lungul timpului mai multi proprietari. Nici vorba ca Branul sa fie castelul pe care Bram Stoker i l-a atribuit lui Dracula, dar dacă asta ar fi atras mai multi turisti, de ce să nu-i lăsăm pe multi dintre ei sa creadă...

Branul, de fapt, fusese construit de mestesugarii sasi din Brasov, cu voia si incuviintarea regelui Ludovic I al Ungariei pe la anul 1377, pe locul unde, inainte, fusese amplasată o fortificatie din lemn, construită de cavalerii teutoni. Cavalerii teutoni, in armuri si crucea rosie pe piept trecuseră pe aici in drumul lor spre Tara Sfantă, de fapt, spre Ierusalimul cucerit de Saladin.
Cetatea urma să fie loc de vamă si punct de plecare în incursiunile militare pe care imperiul le facea în Tara Romanească, în acele timpuri indepartate, romantice, cavaleresti. Ajunsese chiar în folosinta domnitorului valah Mircea, apoi se intorsese în stăpanirea cetatii Brasovului pana la 1920, când fusese oferit Reginei Maria, ca ofrandă pentru contributia sa la infăptuirea Unirii. 
Castelul era perfect si se incadra de minune în visele mele cu scări interioare din lemn, cu tavane boltite din zidărie determinata aproape mistic de cheia de boltă, barne din lemn afumat, podele din piatră sau dusumea si mai presus de toate, sobele si semineele traditionale, cu ceramică pictată, teracotă originală, o minune de armonie a formelor si a culorilor, unde mana delicată de artistă a Reginei Maria se simtea în fiecare detaliu, atunci când preluase castelul si îl renovase din o fortăreată cu destinatie militară , într-un cămin intim si plin de elegantă.

In lumina dupa-amiezei, când am iesit în parcul din fata castelului, m-am simtit imbătata de atata frumusete, de mirosul păstrat atât de bine al veacurilor trecute, de uimirea si emotia de a mă afla intre zidurile ce adaposteau atatea destine uitate. Le-am simtit impregnate în piatra rece, incălzita de caldura celor vii, la fel de vremelnici, cand o descopereau intaia oară, asa ca mine. 
Alex se bucura de bucuria mea si cred că simtea si el că pe măsură ce lucrurile noi, imi inlocuiau gândurile stiute, eram mai aproape de el si mai departe de celălalt. Căci târziu am aflat că Alex simtea ca pe o bariera invizibilă, în toate retinerile mele, în toate gesturile oprite, în toate zâmbetele pe jumatate, prezenta lui Paul, iar asta mi-a spus-o tarziu, destul de târziu ca să regret din tot sufletul că el, atunci, cu mine, nu era pe deplin linistit , ci dimpotriva se lupta să-mi rupa legaturile din urmă, mai repede decat se putea, să sară peste toate piedicile, peste toate temerile mele...Prea repede, definitiv si poate prea direct fată de cât de bine fusesem eu acorată.