Centrul cercului II-7

Se făcuse ora prânzului si mi-a propus sa mergem, sa mâncăm, in Poiana Brasov. Nu-mi dădeam seama cât este de departe, dar am fost incântată, pentru că in Poiană mai fusesem si imi plăcea mult si drumul până acolo si statiunea. Fusesem iarna, cu Paul, intr-un an când am facut revelionul impreună cu mai multi dintre fostii lui colegi de facultate. Fusese frumos, era in primul an al relatiei noastre, o vacantă de cateva zile in care fusesem fericită, fericită…

Acum incercam sa obtinem o masă la Sura Dacilor, am si reusit până la urmă, iar Alex a avut răbdare sa mă hotărăsc ce comand, nu a incercat sa facă asta in locul meu. Mi-a plăcut puiul infipt in spadă, flambat si cu prezentarea ridicol de spectaculoasă, a fost alegerea perfectă pentru acea zi nebună, in care lumea începea sa aibă alt gust si altă culoare. Am băut vin alb, foarte rece si Alex a fost complet impotrivă să il amestecăm cu apă minerală, mai târziu dându-mi seama că era un fin cunoscător si un pasionat băutor de vinuri bune.

La intoarcere, am oprit in Piata Sfatului din Brasov, poate locul cel mai frumos pe care il stiam, Brasovul fată de Bucuresti, plăcându-mi mult. Ne-am plimbat tinându-ne de mână pe strădutele lăturalnice, pe piatra cubică frumos montată din centru, am intrat in magazinele de artizanat, ne-am uitat sa cumpăram fetelor ceva, la intoarcere propunându-ne sa le facem cunostintă si să incercăm sa iesim impreună. Am dat ocol si am intrat apoi să vizităm Biserica Neagră si mi-am amintit pasajul din Accidentul lui Mihail Sebastian când acesta descria atmosfera din Biserica Neagră in seara de Crăciun, când corul canta Oratoriul lui Bach iar orga dădea tonul sobru si rece intre deja intunecatele ziduri ale catedralei catolice. M-am aplecat si l-am intrebat soptit Alex dacă vom putea sa ne intoarcem la Brasov de Craciun si el mi-a răspuns:

- Vom face tot ceea vei dori, iubita mea. Tu numai să spui...

Am ajuns aproape seara la Predeal unde, pana la cină, am zis că ar prinde bine o cafea in barul de la subsol, unde noaptea era discotecă, de unde cu sase luni inainte veniseră in halate albe, un medic si o infirmieră să ma ducă inapoi la sanatoriu. Cu doar sase luni in urmă.

Acum ne-am asezat la o masă retrasă, in surdină se auzea muzică ambientală, Alex a cerut votcă cu gheată, iar eu gin tonic. Cu sase luni in urmă era absolut interzis să ma ating de alcool, acesta amestecat cu antidepresivele pe care le luam cu pumnul, ar fi avut un efect devastator. Am început sa vorbesc, atrăgându-i atentia că e bine sa nu ma intrerupă, pentru că imi este greu să-mi amintesc si totusi, cred că el trebuie sa afle.

- Nu iubita, nu vreau sa stiu decât ce vrei tu sa-mi spui, avem timp o viată intreagă să aflăm totul, unul despre altul…

- Nu, Alex, nu, pentru că ceea ce vreau sa-ti spun e numai unul din lucrurile pe care eu le-am trăit si care, in general, nu se intâmplă oricui. De aceea, inainte sa mai vorbim despre ce vom face toata viata, e bine sa mă asculti si apoi sa te gândesti dacă mai vrei sa fii cu mine o viată intreagă sau nu. Sau poate iti vei da seama că eu nu sunt o femeie pentru o viată intreagă, vezi...mă indrăgostesc si-mi părăsesc in aceeasi zi partenerul. Asa am facut si prima dată si acum la fel...

- Hai nu ma speria, imi zise el si zâmbi, apucându-mi mâna peste masă.

- Ce cred că trebuie sa stii, este că acum sase luni am fost aici. Aici in Predeal internată la sanatoriul pentru boli nervoase.

Alex făcu ochii mari dar nu-mi dădu drumul la mână. Am continuat;

- In ianuarie, anul acesta, in ianuarie Alex, am făcut un spasm cerebral, urmat de amnezie, practic mi s-au sters cele mai multe din amintiri. Tu-mi povestesti atâtea lucruri, iar eu nu pot sa leg nimic de care să fiu sigură că este o amintire reala si nu o plăsmuire rezultată din frânturile care mi-au rămas in minte. Sunt lucruri importante, pe care nu le mai stiu si din pricina asta nu mă simt confortabil in orice discutie. Vezi tu, toată situatia s-a instalat pe fondul unor abuzuri grave la care am fost supusă de Paul. Da, colegul tău, mi-a fost partener patru ani, practic tot atâta timp am locuit impreună, pentru asta eu destrămându-mi familia, renuntând sa-mi cresc copilul, abandonându-mi parintii si creându-le o grămada de probleme.

- Apoi, ma impac, acum, greu cu ideea că am distrus viata unui om bun, cum era tatal Emmei, la fel viata fostei sotii a lui Paul care a luptat din greu pentru o familie, pentru un tată pentru baietelul ei, pentru un loc in randul lumii, ea trecând mult timp prin furcile canonice ale unei societăti care nu iartă greseli ca cele pe care ea le făcuse, pe care eu le-am făcut...Si toate astea ca să trăiesc alături de un om care ma bătea si pentru lucruri pe care si le imagina, care m-a bătut pentru că am fost a altuia in conditiile in care, stia doar, că sunt casatorită si că am un copil...deci nu putea fi, el, primul. O Doamne, ce absurdităti iti spun Alex, dar poate acum ai sa intelegi, mai bine, de ce nu pot fi deschisă, asa cum sigur ai merita din partea unei femei căreia ii acorzi atâta atentie si răbdare.

- Iulia, viata nimanui nu-i o carte deschisă, nimeni nu trăieste doar ce i-ar plăcea să trăiasca si toți ne descurcăm cum putem. Cum ar fi să stim din capul locului consecintele deciziilor noastre? Facem ce putem, cât mai bine, iar la final, când ni se cere sau ne facem singuri bilantul trebuie sa fim multumiti dacă, gresind, constienti fiind de asta, ni se mai da o sansă. Si eu cred că asta trăim noi, acum...hai, de aici, din acest punct, să mergem mai departe, ideal nu-i decat...aspiratorul ,,Ideal'' preciză el ca sa se asigure că inteleg gluma, apoi rase incetisor si începu din nou sa se joace, deasupra mesei cu palma mea deschisă.

- Da Alex, dar incă o dată, cum sa te impaci cu tine insuti, cand stii că ai facut atata rău, doar ca să sfârsesti făcând pe tine intr-un sanatoriu, pierzându-ti amintirile, vointa, cheful de viată si nu in cele din urmă mândria de om, de om intreg, care a acceptat atâta umilintă  doar pentru că a crezut că iubeste, sau a iubit omul nepotrivit. Mă omoară gandul că dupa toate astea, azi nu stiu daca Paul m-a iubit vreodată, mă omoară gândul că Paul, după ce i-am spus despre noi doi, nu mi-a mai dat nici măcar un telefon…

Brusc, Alex mi-a lasat mâna si nu mi-a fost greu sa observ că ceea ce spusesem la sfârsit il lovise ca o palmă. Zâmbetul i-a dispărut si a fost inlocuit cu o grimasă, apoi a lăsat capul in jos si a spus cu voce inăbusită;

- Adica, tu incă aștepti sa te sune nenorocitul ăla? Ridică capul si mă privi in ochi, iar eu nu am reusit să-i sustin privirea.

Momentul a fost intrerupt de tipul care ne adusese alune, cafea si incă un pahar de gin mie si unul de votca, lui. Cred că Alex ar fi fost bucuros, in momentul ăla, să se ridice de la masă si să se ducă, dar desi am simtit fizic, eu, impulsul lui, a rămas pe loc, a respirat adânc si m-a intrebat:

- Iulia esti constientă că dacă asa stateau lucrurile, intr-o zi nu ai mai fi scăpat cu viată? Iti dai seama că tipul ăsta, in clipele lui de furie, poate fără intentia de a te omorâ, ti-ar fi putut, totusi, pune capăt vietii dintr-un singur pumn, plasat aiurea? Uită-te la tine, esti o femeie micută, cum ai rezistat brutei ăleia...Mi-e greu zău si să-mi imaginez ce-ai indurat si de ce ai lăsat să treacă atâta timp si mai ales, de ce te mai gândesti acum la el...De ce Iulia?

Ce să-i răspund, că l-am iubit mai mult decât absolut tot ce eram si ce aveam? Ce să-i răspund, că am distrus totul in jurul meu pentru iubirea lui, că as fi făcut orice sa fiu sotia lui, sa stiu că nimic, niciodata nu ne va despărti? Că-l credeam si că-l iubeam mereu, mai mult, de câte ori isi cerea iertare? Că mi se părea mereu că el suferă mai mult decat mine, după ce eu abia reuseam sa ma ridic de jos? Că nu mai imi pasa de ce crede lumea, de ce cred ai mei, că am renuntat la tot ceea ce insemna mândrie, rusine, vointa ...că făcusem tot ceea ce făcusem si doar indurând credeam că voi indrepta, intr-un sfârsit, lucrurile?

Să cred acum intr-o nouă viată, intr-o nouă sansă, să renunt la tot ceea ce am trăit, incercând să fac lucrurile să arate, pană la urmă asa cum trebuiau să arate, doar pentru că l-am intâlnit pe el, pe Alex, un...la fel de invins ca si mine, doar că inconstient de ce urma sa se intâmple sau poate prea optimist?

Dar eram aici, am deschis amândouă palmele pe masă si i-am zâmbit.

- Tu crezi Alex? L-am intrebat eu imprecis, doar ca să-l smulg din gândurile ce-i intunecaseră de tot ochii…

- Cred Iulia, e sansa noastra să cred, chiar daca nu acum, cred că ai sa mi te alaturi in curând. Atat cât am inteles eu de la viată, cred că noi doi putem găsi ceea ce amandoi căutam. Nu stiu de ce, dar asta cred.

Am terminat curând băuturile si am renuntat la masa de seară, preferând să facem câtiva pasi. Alex devenise tăcut, imi tinea strâns mâna in mâna lui, mergeam pe drum si mă sprijineam de el, căci nu putem să-mi desprind ochii de la cerul de deasupra noastră. Cerul de la munte, departe de luminile orasului, departe de tot ce era cerul cu care eram eu obisnuită, imi demonstra in felul lui, că daca am primit de acolo, de sus, de undeva dintre miliardele de stele, sansa să trăiesc acum, aici, sub ele, desprinsă dintre ele, atunci trebuia sa o fac, chiar să trăiesc cu adevarat si in primul rând să respect si să imi indur, pe mai departe, mersul inainte. Alaturi de Alex? Da, de ce nu, alături de el, poate că nici nu trebuia sa ne cunostem mai bine, poate era destul să crezi asa cum imi spusese mai devreme, să crezi, si sa vrei, si să lupti totodată, pentru că daca am facut-o pană acum, asa cum am făcut-o, fără să merite, cand e vorba de un liman comun, un om cu adevărat lânga tine, de ce nu...Am început sa plâng.

Intorsi in cameră, am facut din nou dragoste, tot fără grabă, incet si atenti, incercând să ne aflăm, să ne descoperim, el oprindu-mi gesturile repezite, desfăcându-mi mâinile inclestate, netezindu-mi articulatiile incordate, mângâindu-mi pielea infiorată si apoi odihnindu-si obrazul pe sânul meu, mângâindu-mă in continuare până când m-am desprins de el, de acolo si am început să zbor printre stelele prea multe, pe cerul prea larg, simtind vântul in păr si apa lumii pe obraji, intr-o cădere pe care cineva trebuia să mi-o oprească si atunci, zguduită de un fior, l-am strâns in brate, am deschis ochii si i-am spus bărbatului care dormea in jurul meu, ca o cochilie intre mine si restul lumii, da, Alex, pot să cred…