Centrul cercului II-14

Fotografia Angelei trona în continuare pe peretele din sufrageria soacră-mii, iar eu, nici dupa un an nu am găsit puterea să o rog sa-l dea jos. De fapt era mai rău, dispăruseră mai multe fotografii vechi, cu nepoti, cu ei in tinerețe și apăruseră câteva noi, cu noi doi, cu Alex si cu mine la cununie, una cu Emma fără dinții din față și multe fotografii noi cu Clara și Angela, pe care cea din urmă le trimetea periodic din State, din casa somptuoasă unde trăiau sau din excursiile de vis pe unde le plimba Frank. Era deja peretele plin, eram toți acolo, care de care mai cu gura la urechi, într-o combinație care, vedeam cu stupoare că pe Alex nu-l deranjează deloc. Fie, am zis eu și am sperat că va veni și ziua când nu îmi vor mai sări în ochi sau Lucia va renunța la manifestările atât de evidente ale sentimentelor ei fața de familia lărgită a fiului, Alex.

Între timp, fima la care lucram se dezvolta și avea o activitate din ce in ce mai diversificată, mie rămânându-mi în final partea care se ocupa cu transferul de forța de muncă românească în străinătate, racolam, pregăteam și transferam diverse categorii profesionale în mai multe țări. Erau muncitori în construcții pentru Israel și Germania, erau cei din industria hotelieră și turism pentru vasele de croaziera și Statele Unite, erau infirmiere și medici pentru Canada și  multe alte cereri pentru cele mai variate și uneori surprinzătoare activități pe care unii le aveau de oferit, iar alții le necesitau.

Am cunoscut o mulțime de oameni, din cele mai diverse categorii sociale, iar în curând, eu însămi am început să îi privesc diferit fată de cum o făcusem când începuse povestea cu placatorii de marmură. Fiecare era un caz, nici unul nu semăna cu celalalt, toți trebuiau să îndeplinească anumite criterii, cei mai mulți încercau să mă ducă în eroare, se mințea mult... cu alte cuvinte, dar fiecare avea o motivație solidă, nimeni nu venea în biroul meu să se distreze, toți aveau multe probleme grave de rezolvat și toți vedeau ca posibilă rezolvarea acestora prin obținerea unui contract de muncă, pe bani mai mulți...afară.

Asta presupunea în primul rând să-și părăsească casa și familia, pentru o bucată de timp mai lungă sau mai scurtă și mulți dintre cei care, la un moment dat, credeau că pot să o facă, se întâmpla și nu de puține ori, că renunțau și se întorceau acasă chiar din aeroport, exact când la difuzoare se anunța zborul pentru care firma mea cumparase bilet de avion.

Alții ajungeau la locul de muncă și deși contractele pe care le oferem noi erau legale și prezentau toate garanțiile de bună plată, deși aveau asigurările medicale și sociale plătite la zi, preferau pentru câțiva dolari în plus să lucreze la negru, în final necâștingând în plus nimic, ba mai mult, ajungând mulți dintre ei să se piardă pe drumul abuzului de alcool, al drogurilor, sau pur si simplu, ajungeau să nu mai poate nici munci si nici să aibă cum să se întoarcă acasă.

Pe partea cealaltă, acasă, unele femei își vedeau de treabă și puneau bănuț pe bănut, își renovau casele, își achitau creditele la bănci, își trimeteau copiii la școală, iar altele, trimeteau copii la parinți, la țară, sau îi abandonau pur și simplu, cheltuiau tot ce muncea amărâtul un an sau mai mult, vindeau tot și dispăreau în lume.

Atâția oameni, atâtea povești, eu știam povești despre oameni și dinainte, erau așternute frumos, în dosare, dactilografiate cu grijă, pe foi în care chipul oamenilor era ascuns și de fapt adevărata lor poveste era alta. Acum, oamenii și poveștile lor erau în fața mea, în carne și oase, le priveam mâinile, ochii, le ascultam vorba și încercam să-i cunosc ca să le pot fi de folos și lor dar și celor care mă plăteau. Câștigam foarte bine, eram plătită mult mai mult decat am sperat când am acceptat job-ul la înființarea firmei, eram apreciată pentru ceea ce făceam, iar pe altă parte, dincolo de satisfacțiile mele materiale, era bucuria că mulți dintre cei care treceau prin biroul meu, reușeau să își rezolve problemele de viață, sa dea înainte, să trăiască mai bine...Îi povesteam lui Alex, seara.

La el, la serviciu, lucrurile nu mai mergeau atât de bine. Era nervos și nemulțumit, pentru că totul se întâmpla în funcție de interese meschine, de banii care se tot învârteau pe căi și în rețele subterane, nimic din ceea ce trebuia făcut nu ieșea bine, deși s-ar fi putut, pentru că totul se deforma într-o perspectivă a jafului public, al jocurilor politice, în interiorul unor relații ce se desfășurau în cercuri închise. Cei care erau pe dinafara acestori jocuri, sau care refuzau să ia parte la sarabanda în care se tocau bani și se eludau legi, nu-și mai găseau locul, sau erau marginalizați, iar Alex era unul dintre ei.

Îmi spunea că nu poate să se facă că nu știe, că nu vede, nu putea să participe la ceea ce  începuse să fie rutină, nu excepție sau accident, regreta că plecase de pe  șantierele Energo-montajului, unde, era sigur ca oamenii aceia, în mijlocul cărora crescuse, nu se schimbaseră si nu se transformaseră in mașini de făcut bani, ca cei unde era acum.

Venea scârbit și-mi povestea că este atent cu cine se urcă în lift, că deputații și chiar senatorii care-și aveau de curând sediul tot în nou numitul Palat al Parlamentului, fostă Casa a Poporului, sunt, unii din ei, atât de nespălați și miros atât de tare a transpirație veche de zile întregi, încât, preferă să aștepte liftul următor sau să urce scările pe jos.

îmi povestea că la restaurantul de la parter, nu ai loc de ei, acolo sunt în marea majoritate a timpului, mai puțin în sedințele din plen sau la comisii, că nu-i vine să creadă când îi aude și îi vede acolo sau pe holuri râzând și vorbind despre afacerile ce le dezvoltau împreună, dupa ce, cu o seara înainte ii vedea, pe aceeași, înjurându-se și acuzându-se de cele mai oribile lucruri, la televizor, în dezbateri publice.

Îi povestisem in final, că am lucrat la arhiva unei direcții speciale, dintr-o instituție a fostului regim, ca apoi, după 89 lucrasem în arhiva Ministerului de Interne, iar de atunci, după ce m-a întrebat daca lui i-am verificat dosarul, mă făcea ,, glumind’’ comunistă, rusofilă, contra-revolutionară, iar când era supărat pe mine, mă făcea torționară, turnătoare și ,,omul lui Iliescu,, Mă enervam pentru că deși glumea, mă simțeam aiurea vizavi de subiectul ăsta, voiam să înțeleagă ca eu nu ieșeam din arhivă, nu aveam nicio treabă cu corpul operațional, că nu am lucrat niciodată cu rapoartele celor care turnau, eu mă ocupam de situații speciale și ca să înteleagă i-am dat un exemplu. Eu stabileam în funcție de un anume fel de clasificare a oamenilor după dosare, cum se așezeau în sala în care avea loc un...congres, să spunem. Adica unde erau ei intre ei...I-am spus și bancul cu puricii mici, albi și pufoși, unul în fața, unul în spate și câte unul la fel de mic, de alb și de pufos pe laterale. ,,Noi’’ îl inventasem. Alex a părut să înțeleagă și să mă creadă, dar de atunci am evitat să mai vorbesc despre asta, pentru că își aducea aminte de Paul și se întuneca la fața. Paul, da, el lucra în operativ.

Despre Paul nu mai știam nimic. Nu m-a căutat și nu l-am cautat. Mă mutasem la Alex cu multe din lucrurile lui, cu cărțile lui, multe haine. Erau așezate în cutii, închise bine, pe balcon. Cumva, într-o zi trebuiau să ajungă la el, dar preferam să nu mă gândesc la asta.

Daca el evita să-l numească pe Paul, sau suporta greu amintirile mele din ultimii ani, chiar dacă nu-l pomeneam pe Paul, mie îmi devenise imposibil să nu mai reacționez când Angela suna la 3 dimineata să-l întrebe ce face, daca ii e dor de ea, dacă regretă că nu i-a cerut să nu plece, timp în care tăceam pentru că Alex îmi facea semn să tac. Dupa ce închidea, ne certam…

Și iar suna, în noaptea următoare, Alex de multe ori bănuia că băuse, părea că nu e foarte coerentă. Din când în când, îmi povestea ce vorbeau la telefon, poate ca să mă mai liniștească, poate să-mi demonstreze că nu-i mai păsa așa mult de ea. El spunea că nu-i mai pasă deloc, demult. Că nu o mai iubește de ani..de când se îndrăgostise de Anca.

Anca, eu știam că Anca era o prietenă de-a lor, stătea în același cartier, venise în vizită de căteva ori și întreba mereu de Clara și Angela. Brunetă, mică de statură, o femeie căreia nu-i puteai ghici vârsta. Era de vârsta lui Alex, fuseseră colegi la Energo-montaj, ea fata directorului de la Ape, el ajuns acolo prin detașare, în timpul stagiaturii, fiecare cu pilele lui, se găsiseră în același birou, foarte tineri și nu foarte utili celorlalți. Așa că și-au găsit utilitatea unul în altul, deși amândoi erau căsătoriți, iar el o avea deja pe Clara. Soțul Ancăi era fiul unui general din fosta gardă, iar povestea care a urmat după legatura ei cu Alex, a dus-o în arestul Militiei Capitalei, de unde a iesit în ultimile zile ale anului 1989. Dezident politic.

Alex s-a îndrăgostit de Anca rău. Pentru a fi mai mult împreună, și-au împrietenit și partenerii devenind prieteni de familie. Se întâlneau în multe seri, cu toții, jucau canastă, iar când reușeau să scape de ceilalți doi, făceau dragoste pe unde apucau.

Au dus-o așa câtiva ani, iar când Alex a vrut să clarifice situația, chiar înainte de a-i spune Angelei că trebuie să divorțeze, Anca l-a anunțat că legătura lor nu mai poate continua pentru ca;

-Am găsit bărbatul vieții mele, m-am îndrăgostit iremediabil...sunt sclavă Alex, nu mai pot fi liberă să aleg, să discern. S-a terminat...a zis ea pe un ton teatral și a plecat, lăsând-ul pe Alex însurat cu Angela.

Mai apoi, Anca și stăpânul ei, împreună cu mai mulți zăpăciți, dupa ce au dat foc arcului de mucava amplasat la intrarea în Complexul Expo și după ce au mai și aruncat cu manifeste anti comuniste prin oraș au fost prinși și arestați. În decembrie 89 nu începuse înca niciun proces, așa că Anca a fost eliberată din beciul Militiei și a primit certificatul de revoluționar, lucru care i-a rezolvat, apoi, multe probleme.

    Bineînțeles că soțul ei a divorțat. Prin relațiile tatalui lui, el a știut tot timpul unde și ce se întamplă cu Anca, ceea ce fusese impardonabil, lucru pentru care Anca spunea că nu-l va ierta niciodata era că părinții ei nu au știut nimic de ea mai mult de o luna de zile, o cruzime fără margini fața de niște oameni care nu avuseseră nicio vină în nicio parte a poveștii.

Dar acum Anca era maritată cu un tip cu 10 ani mai tănar decat ea, în continuare a divorțat și de el, mi-a devenit cu timpul bună prietenă, dar între noi nu s-a pomenit niciodată nimic despre povestea dintre ea și soțul meu. Am preferat prietenia noastra, pentru ca Anca era cu adevarat o persoană deosebită.

Dupa 10 ani s-a căsătorit cu un tip cu douăzeci de ani mai tânar, dar a fost ultima ei casătorie, până la urmă nu am reușit să o înțeleg deși am petrecut multe zile încercând amândouă să despicăm firul în patru și să ajungem la miezul lucrurilor.

Emma, târziu, îi spunea;

- Anca dragă, îți jur că nu am să-ți prezint pe nici unul dintre tipii cu care o să  ies, nu ești de încredere, spunea ea și rădea, în timp ce o lua pe Anca de după gât și o săruta cu zgomot pe obraz.

Dar în vara următoare anului în care ne-am căsătorit, discuțiile dintre mine și Alex deveniseră din ce în ce mai acide, de fiecare dată cu același subiect.

Eu îi reproșam că nu o uită, că nu e fericit în relația noastră, el se apăra spunându-mi că indiferent cum se vede situația din afară, el pe Angela o va suporta în toate manifestările ei, căci doar de ea depinde daca o va mai vedea vreodată pe Clara sau nu. Angela trebuia să-i trimită chemarea pe baza careia Alex ar fi obtinut viza pentru Statele Unite ale Americii.

Ea promitea, el aștepta și din când în când se enerva și îi făcea reproșuri îngrozitoare la telefon, dar în general o ținea pe-a lui și își păstra calmul,, muncea si se gândea la ele’’

Ne certam dar imediat dupa aceea, eu, întotdeauna eu, îmi ceream iertare, uneori chiar îmi părea rău că nu pot să fiu multumită că el e lângă mine deși ar fi putut să fie cu ea.

Îmi ceream iertare că îl supăr, Îi spuneam că îmi dau seama că scenele mele de gelozie sunt deplasate, că înțelegeam că el trebuie să joace un rol, că trebuia să facă compromisuri. Ziceam că înțeleg dar din nou ne certam după următorul telefon al Angelei.

Pe fondul ăsta, în timp ce și  relațiile lui de la serviciu se degradau în fiecare zi mai mult, Alex începuse să cocheteze cu ideea de a găsi un contract bun, afara, mai ales că se împrietenise cu unul din șefii mei, unul din asociații firmei de intermediere și consultanța unde lucram deja de aproape doi ani.

Într-o zi a venit și mi-a spus;

-Mi-am dat demisia. Eu nu mă mai duc să muncesc pe nimic pentru nemernicii aia, în timp ce ei se îmbogățesc furând, iar după asta mai au și tupeu să facă glume pe seama celor care înca umblă în Dacii...Plec în Israel, am vorbit cu Robert, are un post de șef de șantier, așa voi avea bani și să-mi schimb mașina și să pun ceva deoparte pentru când voi avea viză, să pot merge să o vad pe Clara...altfel și dacă aș avea viză, acum aș putea pleca doar dacă mi-ai plăti tu biletul de avion.

Am rămas cu gura căscată, îl priveam, îl ascultam și nu-mi venea să cred ce spune. Deci m-ar părăsi, ca să-și  schimbe mașina și ca să facă rost de bani, să plece la ea…