Centrul cercului II 15

Cu Emma de mână, cu mapa de acte în cealaltă mână, încercam să-mi țin firea și să mă comport profesional. Mai erau femei în aeroport venite să-și conducă bărbații care plecau la muncă în străinătate, unele la fel ca mine, cu copii de mână, dar niciuna care să realizeze că el pleca doar ca să scape de o situație care devenise imposibilă, acasă.

Am împărțit fiecăruia pașaportul cu viza, pe care o scosesem cu o zi înainte din consulatul israelian, le-am dat fiecăruia o copie după contractul de muncă , iar lui Alex tabelul pe care era viza colectivă și contractul colectiv care demonstra motivul pentru care urmau să se afle în Israel. Alex le-a luat și le-a pus în buzunarul exterior al valizei de mână. Tăceam, tăcea și Emma, din când în când se uita în sus, când la mine, când la el...Apoi mi-a dat drumul și l-a luat pe Alex de mână și i-a spus,

-Tată, hai să-mi  arăți avioanele. Am auzit-o și mi-am dat seama că Emma se hotărâse să-și clarifice îndoielile, era clar că ea nu înțelegea nimic din ce se întâmplă, era doar nemulțumită că într-un fel, Alex nu își respecta promisiunea pe care i-o făcuse cu aproape doi ani in urmă…

Atunci, Emma, a venit și l-a rugat frumos să ne ia de nevastă, pe mine, pe ea și eventual și pe Buni, pentru ca ei ii place mult de el și îi convine situația de minune. Mai mult, i-a explicat că nu cere nimic, dar că dacă i se face o promisiune, ține ca aceasta să fie respectată, deci i-ar plăcea mult ca el să o lase să-i spună tată și să-i promită că 100% nu o va părăsi niciodată. Și Alex, a făcut asta. A promis 100 % și da, i-a spus că s-ar bucura mult dacă i-ar spune tată. Discuția lor, am înțeles apoi că a avut loc undeva înainte de primul An Nou pe care l-am petrecut împreună, la jumătate de an de când ne cunoscusem.

Când s-au întors din plimbarea prin aerogară, Emma părea mai relaxată, dovadă că Alex îi dăduse suficiente explicații și motive pentru ce era bine să facă călătoria. Eu am evitat să-l privesc și să-l întreb ceva. Oamenii care se învârteau în jurul nostru, salutau, se prezentau, făceau glume, încercau cumva să atragă atenția celui care urma să le fie viitor șef, de care depindea în mare măsură felul în care se vor întoarce cu treaba făcută bine sau mai puțin bine.  
Antreprenorul care solicitase, împreună cu grupul mare de structuriști și un șef de șantier, îl voia schimbat pe cel dinainte, pentru că se dovedise ineficient și înțelesesem de la Robert că, din nu se știe ce motive, exagera în ultimul timp cu băutura.

Marea problemă a românului, muncitor pe șantierele de te miri unde, băutura. Buni meseriași, rezistenți și motivați, totul ar fi fost bine daca nu exista această nenorocire pe care nu o puteau controla. În condițiile plecării într-un mediu ostil, exclusiv masculin, în condiții de lipsă a controlului celor din jur, a familiilor, a soțiilor, unii scăpau caii și nu se mai opreau din băut. Aceștia erau acolo degeaba, pierdeau vremea și-și pierdeau și sănătatea, în final cei responsabili făceau formalitățile și-i trimeteau acasă. Fără bani, dar plini de ură și frustrări...întotdeauna dând vina pe alții.

Misiunea lui Alex începuse mai demult, acești muncitori erau cei pe care el ii testase și îi alesese să facă parte din echipele care urmau să construiască 4 blocuri imense, în Asdod orașel la 30 km de Tel Aviv, pe malul mării. O mare parte însă îl așteptau la destinație, erau deja organizați și obișnuiți cu stilul celui pe care acum, Alex, urma să-l înlocuiască.

L-am luat de mână, iar el mi-a înconjurat cu celalalt braț umerii. Îl aud că-mi spune aproape de ureche,

-Iulia, vreau să fac asta, în primul rând pentru noi. Trebuie să plecăm mai departe, să progresăm cumva, eu acolo nu mai avea rost să rămân, iar asta e o ocazie să schimb, să schimbăm multe.  Tu ai mult de lucru, Buni are grijă și te ajută cu Emma, iar un an trece repede, între timp, nu uita, voi avea concediu și vom merge în vacantă unde vei dori tu...îti promit. Zice el  și îl aud că-i tremură vocea.

Chiar nu înțelegeam de ce trebuie să trecem prin asta. De ce ne trebuiau mai mulți bani, de ce nu putea aștepta, de ce nu puteam face totul împreună? Era adevarat, trebuia să cumpărăm apartamentul în care locuiam, Alex putea să-l cumpere și singur, înainte să ne căsătorim, dar a preferat să aștepte, să cumpere o mașină mai bună decât Dacia veche și să amâne cu apartamentul pentru că;

-Îl vom cumpăra când vom fi căsătoriți pentru ca să te simți doamnă în casa ta, Iulia. Meriți asta, mi-a zis el și eu nu am înțeles de ce așa...Oamenii normali nu gândeau ca el.

Cu mașina nouă fusese altă poveste. O cumpărasem împreună, tot la mâna a doua, din târgul de mașini de la Arad, iar călătoria până acolo și înapoi a fost una din cele mai frumoase excursii pe care le făcusem în cei doi ani. Văzusem orașe și locuri din vestul țării pentru prima dată, îmi plăcuseră mult, petrecusem câteva zile splendide, ne simțisem bine și mult mai apropiați. Excursia aia a schimbat mult relațiile dintre noi și o vreme a părut că ceea ce ne deranja ba pe mine, ba pe el, reușea să treacă fără să mai facă așa mari valuri. Saltul peste etapele firești în care doi oameni se cunosc și se adaptează unul cu altul, înainte de a hotărî sa formeze un cuplu, ne ducea uneori in situații greu de surmontat, dar rezistam și căutam orice prilej bun să reparăm lucrurile, când era cazul.

Atunci m-a dus să văd Târgul Jiu și acolo sculpturile lui Brâncuși, am vazut pentru prima data Valea Jiului și m-a îngrozit cât era râul de negru și poluat. Ne întorsesem dupa aproape o săptămână cu o mașinuță roșie și nervoasă, un Golf, nu nou, dar cu puțini kilometri la bord și foarte bine întreținut.

Dupa ceva timp mașina a devenit un alt subiect de discuție, pentru că  mie nu mi se părea corect că de vreme ce era mașina ,,noastră,, să o folosească și deci să o conducă numai el. După un apropo delicat, întâmpinat cu o glumă care mi s-a părut de-a dreptul proastă, care făcea referire la greutatea pe care o întâmpinasem multă vreme când traversam strada, am cerut cu insistență să mi se respecte drepturile de copropietar, iar într-o zi Alex a cedat. A ieșit din casă trântind ușa și nu am fost sigură că a auzit când am strigat dupa el…

-După-masă, vin și te iau, eu pe tine, de la serviciu!

În ziua aceea am fost la birou dimineață, apoi trebuia să o duc pe Emma la antrenament, făcea tenis undeva pe niște terenuri din zona Buzești, de unde trebuia să o iau după doua ore și să o duc la mama și in sfârșit să mă țin de cuvânt și să-l iau pe Alex de la Casa Poporului. Dar lucrurile nu au mers prea bine, încă de la prima ora. Mai șofasem eu cu el, luasem și câteva ore cu un vecin, instructor auto, am mers un pic singură pe la Argeș, dar niciodată în traficul din București.

Ziua aceea, da, începuse prost, de când am ieșit din parcare și am lovit mașina unui vecin pusă aiurea, mai mult pe locul meu decât pe al lui. Urma să-i explice Alex și să rezolve cu el, de fapt nu erau decât niște zgârieturi și un far crăpat. Atât. Puțin mai rău a fost când am încercat să parchez în fața biroului, la mine, pe Calea Victoriei. Acolo am încercat să o pun cu spatele între doi stâlpi de beton și nu am nimerit chiar cu toată mașina, așa încât aripa din spate și ușa și chiar până la aripa din față...o parte era compromisă și farul afectat dimineată cedase complet, ajungând pur și simplu să atărne. Dar o parte, cealaltă, funcționa perfect, plus motorul, așa că am luat fetița de la scoală și am dus-o pană aproape de Buzești. Chiar in intersecție cu Grivița, am lovit o Dacie albă, parcată neregulamentar, iar Emma a insistat să închid mașina și să mergem pe jos.

Nu am lăsat mașina acolo pentru că, cineva, de la o gogoșerie din apropiere, spunea că-l cunoaște pe propietar și ca e bine să nu-l caut pentru că e om rău și o sa facă scandal, probabil că o să mă și ciufulească puțin, de aceea am continuat să merg până în fața bazei sportive și acolo am lăsat-o, deși am avut în continuare probleme. Când am închis mașina din telecomandă, s-a declanșat alarma care nu s-a oprit pană când, un tip amabil din vecinătate, a smuls sirena de sub capotă cu totul și bine a făcut, pentru că eu una, o ora întreagă nu i-am dat de cap.

Când Emma a terminat, a refuzat să urce în mașină, dar pe Buzești trec tramvaie, e o zona imposibilă și era deja tărziu, chiar nu voiam să-l las pe Alex să aștepte până se enervează, pentru că sigur a auzit când i-am spus că mă duc să-l iau. Mă așteaptă cu siguranță am gândit eu, nu tocmai încântată, dar îmi venise o idee...Am oprit lângă primul telefon public pe care l-am văzut și mi-am sunat o bună prietenă, chiar soția unui coleg de-al soțului meu, pe care am rugat-o, adica mai mult am instruit-o să povestească dacă va fi întrebată, că fusese martoră la două din cele, nu mai știu câte evenimente rutiere și că putea să jure că nu eu fusesem de vină. Mai trebuia să mai găsesc un martor și...oricum Alex nu s-ar fi supărat pe mine, avea multă înțelegere pentru ceilalți șoferi, în general și pentru începători în mod special.

-Te omoară tata, îți zic eu că te omoară, nu mai căuta să suni pe nimeni că oricum îi zic eu să nu-ți  mai dea mașina niciodată, că murim amândouă ca proastele, concluzionă Emma care stătea frumos în spate, încruntată, picior peste picior și cu brațele încrucișate pe piept.

Nu i-am dat nicio replică, întârziasem mult și m-am hotărât să merg după Alex și cu Emma în mașină că...era mai bine, față de copil nu ar fi zis mare lucru. La Unirii când să fac dreapta la fântâni să o iau spre Casa Poporului, am greșit sensul și m-am trezit cu o mulțime de mașini care veneau toate spre mine. Am auzit-o pe Emma urlând, am început și eu să urlu și așa urlând am reușit să întorc și să mă așez, frumos, în rând cu lumea. Doamne cum puteau să înjure și să vorbescă oamenii ăia…

În sfârșit, am reușit să ajung și chiar să și urc panta care ducea la intrarea în corpul de clădire unde lucra Alex și l-am văzut că mă aștepta, i-am văzut zâmbetul de departe, dar am văzut și cum acesta se pierde și în locul lui, pe fața lui Alex a apărut cea mai teribilă formă de mirare pe care mi-a fost dat să o vad pe fața cuiva. Parcă văzuse pe dracu în persoană când de fapt era o mașină care avea nevoie, urgentă, de reparații, cam pe toate părțile. Erau doar table, noi eram sănătoase, să zică merci, i-am sugerat eu în timp ce ne trăncăneam spre casă.

Acum eram tot cu Golful în aeroport, de atunci nu mai condusesem și totuși, eram cu Emma, cu mașina și Alex urma să plece cu avionul în cu totul altă direcție. Oh, Doamne!

-Alex, cum ajung eu cu mașina acasă? Sunt cu Emma...e întuneric, mi-e frică. Ce fac, o las aici? Iau un taxi, asta am să fac…

- Nu Iulia, lipsesc un an și trebuie să începi să sofezi. Dacă ești calmă și te aduni, vei ajunge acasă cu bine, e întuneric dar e târziu și e lume puțină pe străzi, e chiar mai bine, zice el și se aplecă să sărute fetița, pentru că deja se deschisese ghișeul de chek-in.

Brusc am simțit că amețesc. Parcă totul se derula într-un film iar eu stăteam mai departe și priveam. Alex pleacă, pleacă, iar eu rămân singură cu Emma, singură fără el, singură…

Timp de aproape doi ani, Alex preluase toate responsabilitățile, nu fusesem despărțiți nicio zi, nicio noapte. El îmi adusese și liniște și siguranța zilei de mâine, cu el totul era simplu, predictibil, el găsea cele mai simple și rapide soluții, Alex nu putea pleca și eu nu puteam să rămân singură. Am început să plâng, era ca un cor de bocitoare în aeroport, la care mi-am unit și eu glasul...Emma, născută cu un simt exacerbat al ridicolului, privea îngrozită în jur și mă trăgea de mână, rugăndu-mă să încetez. Eu i-am dat drumul și i-am înconjurat lui Alex gâtul cu brațele, l-am strâns tare și i-am spus printre lacrimi; 
-Nu pleca, te iubesc, te rog rămâi, nu mă lăsa singură, nu am să mă descurc fără tine, te iubesc...te rog. Alex m-a depărtat puțin, m-a privit, mi-a șters obrazul, a zâmbit și mi-a spus;

-Și eu te iubesc, habar nu ai tu...După care și-a luat valiza și a intrat la controlul de frontieră.

Am rămas uitându-mă după el, fără să aud sau să salut pe cei care își luau la revedere sau îmi mulțumeau. Auzeam ca prin apă, singură mâna Emmei o simțeam cum îmi strângea cu putere palma și uitându-mă în jos, mi-am văzut fetița cu obrajii plini de lacrimi.

-Lasă mamă că se întoarce repede îmi spuse ea, după care începu să mă tragă spre iesirea din aeroport. Ieșite în noaptea de afară, mi-am dat seama că nu fusesem atentă unde a lăsat Alex mașina, așa că ne-am apucat să o căutăm și Emma a fost cea care, totuși, și-a amintit un reper și am început să o căutăm în direcția bună.

Am inițiat manevrele de pornire ca la examen. Am tras scaunul, am potrivit oglinda, am tras aer în piept și i-am zis Emmei care părea foarte concentrată pe scaunul din dreapta;

-Și uite așa am rămas de capul nostru, acum să vedem ce facem...tu ce propui? Întreb eu fără să bănuiesc că Emma are răspunsul pregătit;

-Acum mergem la Mc Donalds să mâncăm înghețată, așa de supărare...zise ea și o văd cum îi înflorește un zâmbet pe față. Numai să te uiți pe unde mergi, să nu ajungem la Ploiești...

Nu, în noaptea aia, nu am fost nici la Mc Donalds nici la Ploiesti, am ajuns cu bine acasă, am mers încet, pe prima bandă și acasă am parcat mașina cu succes, după care am chemat-o pe Emma să dormim împreună și am alergat amândouă ca nebune să ajungem la telefon,  când Alex ne-a anunțat că au aterizat cu bine și să dormim liniștite.

Deja se lumina de ziuă.