Centrul cercului III-1

              

          -Și totuși aș putea mai mult.

-Ce înțelegi prin mai mult?

-Nu știu, orice ar fi nevoie de făcut? Până la urmă sunt la fel de bine pregătită ca toți cei de aici iar eu mereu am făcut cele mai de jos munci. Până la urmă n-am ieșit dintre hârtiile mele, da? Dar asta mi-a deschis orizontul mai mult decât au reușit să vadă...să zicem, Codruț și Anton.  Zău, e penibil, aștia doi chiar se vor crede gunoieri într-o zi, zic eu și încep să râd. Până la urmă dacă există o temă, o problemă, pot  găsi eu răspunsul și asta dacă va fi acceptată ca probă, va spune dacă pot să ies din arhivă sau nu? Ce vă costă?

-Ai dreptate dar și acolo e nevoie de tine. Cine mai știe rostul acolo daca nu tu, acum ca doamna Mărculescu a plecat, Vasile vorbește singur pe nu știu unde, cam tu le mai știi acolo, zice șeful și scoate din buzunar o chestie care anul trecut arătase, poate, a batistă…

-A, zic eu și încă ceva, dacă totuși dați curs cererii mele, aș vrea să nu fiu pusă deja a cincea roată la căruța vreunuia dintre deștepții ăștia, știți bine care este părerea mea, aici doar Paul, Vax si mai sunt câțiva pe sus, în stare să pună ceva cap la cap, în rest…

Îl văd că privește a patra oara în pliurile otrepei pe care o găsise în buzunar și dezamăgit o aruncă în coșul de hârtii de sub birou. Mă întrebă cu voce mieroasă, așa cum făcea mereu când se dorea simpatic și...la mintea noastră.

-N-ai și tu niște șervețele, ceva... hai că femeile mereu poartă în geantă chestii din astea, dă și mie...zice șeful și mă privi cu speranță în timp ce începusem să caut în geanta cât toate zilele pe care o căram după mine de obicei. Găsesc un pachet plin și i-l arunc pe birou. Era doar cu zece ani mai mare decât mine și de vârstă cu cei mai mulți din departamentul care se înființase de câteva luni, care spunea el că nu e aceeași Mărie cu alta pălărie, e doar o pălărie zburătoare, care nu se așezase, încă, pe capul nimănui.

-Ar fi ceva...nu foarte serios, nu foarte important și nu foarte urgent, ar fi vorba de niște, cum sa le zic eu...simulări, pe care m-am gândit că ar fi bine să le facem, așa ca pregătire față de ceea ce intuiesc că urmează să se întâmple în curând, dacă mă întrebi pe mine, foarte curând.

-Ce, ne băgăm peste aia de la narcotice, zic eu și încep să chicotesc, am auzit că unii de aici vor să treacă la ei, iar aia de acolo vor spre cei cu prostituție și trafic de persoane, adică...cum vine vorba, fiecare vrea ce nu are, râd eu de-a binelea.

-Nu râde, că ai sa vezi că în curând se vor complica mult lucrurile, noi nu suntem deloc pregătiți, acum chiar dacă totul e la suprafața și toată lumea vorbește vrute și nevrute, când vorba aia, toți au voie să spună fără teamă, orice, o sa vezi cât de greu se ajunge la o informație corectă...nu avem nimic, nici echipamente, nici oameni, nimic...suntem fii ploii și totuși cumva trebuie să ne justificăm banii...nu?

-Da, așa e, deci ceva ar fi...ascult, zic eu și pun ostentativ picior peste picior, îmi  întind brațele, îmi întrepătrund degetele și îmi apuc un genunchi în căușul palmelor. Zâmbesc larg, îmi scutur părul pe care îl desfăcusem din coadă înainte de a intra la Marcu, sau Celcuarcu așa cum îi spuneau toți și încerc să-mi iau fața, de,,mai profesionistă ca mine nu e nimeni,,și întreb, să-mi notez?

-Ce să-ți notezi, n-ai ce să notezi. Am primit o notă de la sectia 22 că săptămâna trecută au prins pe unul care încerca să plaseze mercur roșu pe piata neagră, un amărât care nu a lucrat niciodată, care zice că l-a găsit, tipul trăiește de ani buni prin canale dar care, cum necum, umbla cu 4 kg de mercur roșu după el.

Ce-ar fi de făcut, fac ăia de la 22 dar ce ne-ar interesa pe noi, ar fi să vedem și ce alte materiale interzise ar prezenta interes la ora asta și mai ales cine dintre cei care ar putea procura și manevra aceste materiale, ar fi interesați să facă afaceri la negru cu ele. Cam asta ar fi tema, mă interesează amatorii, ca să zic așa...iar acestia cam din ce zone si din ce domenii ar proveni. Cam asta ar fi proba daca chiar te-a apucat cheful de vânătoare. Nu păreai genul, mereu m-am întrebat ce cauți aici...Ce zici?

Nu mișcam, continuam să îl privesc și nu mai știu ce expresie mai aveam pe figură, pentru că ceea ce-mi spusese nu avea nicio legătura cu ceea ce îmi imaginasem eu ca aș putea să fac. Sub imboldul noilor mele porniri, mai ales de când începusem să arat trăznet, așa spuneau toți, că arăt trăznet, încercam să ies și mai mult în evindență, să estompez definitiv imaginea mea de gospodină cuminte, de nevasta nu știu cui, nora nu știu cui, tipa care nu zicea niciodata nu știu, nu pot, nu am cum...Era timpul să ies puțin la lumina și să fiu văzută...asta simțeam nevoia, asta voiam să fac. Dar ce spunea Marcu acum, părea...nimic, erau doar vorbe. Ce materiale interzise? Nici ce e mercurul roșu nu știam și nici la ce foloseste, de ce să se vândă pe piața neagră și nici ce preț ar merita...Mercurul rosu deci era interzis de a se vinde și manipula, dar alte substanțe...să-mi zică care, nu?

-Păi pot să pun și eu niște întrebări? Zic eu și deschid gura ca să continui…

-Nu, chiar nu poți și dacă ce ți-am spus, nu-i destul, să știi că n-am timp să-ți lămuresc mai mult. Du-te, întreabă, caută, ok? Hai, valea. Vii peste o săptămână și îmi povestești. Am zis,valea!

          Mă ridic, îmi arunc geanta pe umăr, mă uit cu regret la pachetul de batiste din hârtie de pe masă pe care nu-l merită, dar oftez, mă întorc pe calcâie și ies. În dreptul ușii, pun geanta pe jos, îmi scot din buzunar elasticul și îmi prind iar părul. Mă întorc în birou.

-Unde ai fost? Mă întrebă Paul în timp ce se chinuia să desfacă un nod făcut din sfoară cu care era legat un dosar prea gros ca să mai stea singur închis. Îl tai? mă întrebă el naiv sau încerci tu să-l desfaci, ai unghii?

Îl dau cu șoldul, încet, la o parte și îl privesc cu coada ochiului să vad  dacă gestul l-a deranjat cumva și zâmbesc când îi văd rânjetul de motan, încep să desfac nodul, la care toți știau că sunt specialistă, eu le făceam și tot eu reușeam întotdeauna să le desfac. Regina nodurilor, m-am proclamat eu singură, o dată când asta făcusem toată ziua.

-La Marcu am fost, zic și tac ca să vad dacă mă întreabă mai mult sau își ia catastiful și se întoarce la biroul lui. Nu, Paul își puse fundul pe biroul meu, un gest firesc pentru unul cu picioare lungi, așa cum le avea el, eu ca să fac asta trebuia să-mi iau avânt și să sar în spate, uneori aterizam pe birou, alteori doar mă loveam.

-Și? mă întrebă el, ce-a vrut?

-N-a vrut nimic, eu m-am dus, pentru că m-am saturat de praful din arhivă, să vă corectez vouă rapoartele, uite, nu mai scap de eczema asta de pe mâini, vreau să ies, vreau să lucrez afară, vreau acțiune, am chef de altceva...zic eu și mă așez la fel ca mai înainte, picior peste picior, îmi împletesc iar degetele și fac din nou extensia aia, care îmi cabra mijlocul și îmi scotea pieptul înainte.

-Zău, asta vrei? Mă întrebă dintr-o dată cu voce șuierătoare, în timp ce se apleca spre mine și îmi șopti la ureche. De fapt ție ți s-a făcut de altceva, am impresia, nu-i așa? Acum când vezi că sunt foarte interesat de tine, când știi că te vreau, că vreau să fiu cu tine, tu de fapt, crezi că poți și vrei mai mult sau altceva...Știi ceva Iulia, dacă am fi singuri acum, te-aș călca în picioare, zise el, se ridică, ocoli biroul meu și pe al lui Gall, care era lipit de al meu și ieși.

Am rămas interzisă, m-am uitat în dreapta și da, Gall auzise și el ce-mi spusese Paul și care rămăsese acum uitându-se la mine cu o expresie tâmpă pe figură. Îi zâmbesc larg, îi fac cu ochiul și îmi  flutur palma în dreptul tâmplei, în timp ce din buze mimez,, e nebun,, El nu-mi zâmbeste înapoi ci îmi mimează tot din buze ,, ai grijă,, și se întoarce imediat, serios, la ale lui.

Ce-a fost asta, încep eu să mă întreb, dar termin extaziată de ideea care-mi răsărise în minte și anume, tipul ăsta e nebun după mine, e dat gata, e îndrăgostit lulea, la la la la...încep eu să cânt și să execut câțiva pași de dans în timp ce mă îndreptam spre hol unde abia așteptam să trag tare dintr-o țigară ce o țineam acum în palmă. 
Lângă scrumiera cu picior înalt, pusă sub un chepeng deschis, în spațiul de pe palierul dintre două etaje, nu fuma la ora aia nimeni. Îmi aprind țigarea și încerc să mă gândesc ce trebuie să fac mai întâi și mai întâi. În primul rând să-mi verific legitimația, să fie vizată la zi, voi avea nevoie de ea, apoi să iau legătura cu cei de la 22 să văd dacă și când pot să mă primească. 
Ce dracu a reacționat Paul așa? Mă gândeam că va fi mândru de mine, nu că se va gândi în primul rând la tâmpenii. Chiar, la ce s-a gândit? Încep să râd, ce-ar fi...mă duc la 22 și le zic, vă arăt piciorul până la portjartier dacă îmi spuneți totul despre mercurul roșu, dacă pot să Îl văd și să stau de vorbă cu omul canalelor, traficantul de mercur și dacă ridic și mai mult fusta, îmi faceți și o listă cu materiale prohibite, cele care ar prezenta interes pe piața neagră...Așa o gândi Paul? Așa mă crede el pe mine, poate pe femei în general, pe toate femeile de fapt...Misogini, zic eu în sinea mea, ridicând din umeri și sting țigarea la jumătate.

Mă duc în spatele lui Gall, scumpul domn Gall, care mai avea puțin și ieșea și el la pensie, îi pun mâinile pe umeri și văd că avea deschis pe birou, ca mai mereu, un atlas turistic, rutier, imens, cu toate autostrăzile, drumurile, pâna la ultima potecă pe care Gall visa să se plimbe și să cunoască Europa cât de curând. Îi zic;

-Cum faci când ai nevoie să ajungi undeva, te duci la garaj și strigi, birjar, am o slujbă pentru tine, sau sună  bunul domn Gall pe birjarii aia și îi face rost colegei din dreapta de o mașina pentru un drum până la secția 22 și înapoi?  Cum se face? Zic eu și sunt sigură că a doua variantă va fi cea pe care Gall o va alege. Se întoarce, și-mi zâmbește pe sub mustața lui stufoasă, nu înainte de a închide cu grijă atlasul și îmi spune fără legatură cu cererea mea, devenid busc serios, chiar grav.

-Iulia, nu te juca cu tipul ăsta. E bărbat bine, dar știu sigur că are o viața complicată, are pile mari și pentru o femeie ca tine poate fi periculos. Aici nu merge așa, socru-tău va afla repede și dacă tu alegi să te dai în spectacol, te rog să nu uiți că aici nu e un loc de muncă ca oricare altul, da? Deși ne-ar plăcea să fie așa, nu e și cine uită, se frige, întelegi ?

Am tăcut, nu i-am răspuns, dar am simțit instantaneu cum mi se ridică părul la ceafă. Doamne, ce-i asta, ce au ajuns să gândescă oamenii din jurul meu...chiar așa evident e? Da, la nimic din toate astea nu mă gândisem, mie îmi venea să dansez tot timpul. Mi-a pierit tot cheful și m-am dat un pas în spate, încercând să găsesc ceva de spus, care să mă ajute să depășesc momentul penibil. Dar clar că Gall avea dreptate, avea dreptate.

-Mă ajutați, sunați va rog la garaj, eu nu-i cunosc pe cei de acolo și mi s-a spus că pot lua o mașina, insist eu să trec ușor peste ceea ce îmi aruncase Gall cu câteva secunde înainte.

-Da, acum sun eu, dar ai aici o listă cu toți șoferii și încet, încet, ai să îi cunoști și ai să înțelegi cum trebuie să-ți faci programarea. Îmi zice el și apucă receptorul.

După o ora, timp în care nu s-a mai întâmplat nimic, eram într-o Dacie neagră cu număr scurt, instalată pe scaunul din dreapta spate, șoferul îmi deschisese, dar cred că în glumă, ușa și apoi se instalase la volan, executând un pas alergător în jurul mașinii, un pic teatral. Ceilalți se prefăceau a fi serioși, până la urmă barbații sunt la fel, peste tot și sus în clădire, și aici jos, în garaj, sunt la fel în toate clădirile, în toate garajele, pe străzi, la ei în casă, bărbații sunt bărbați, mă gândeam eu fară să fixez exact ce naiba de concluzie era asta. Paul nu se întorsese în birou până când am plecat eu.

O luăm pe Cheiul Dâmboviței, trecem de Răzoare și până când oprește în fața secției de poliție din Drumul Taberei, șoferul  nu scoate un cuvânt. Când ajungem, îmi spune că va rămane să mă aștepte exact unde se află. Îi spun că dacă dureaza mult am să-l anunț. A dat din cap și a rămas privind înainte.

Urc scările și mă duc la ofițerul de serviciu, îi arăt legitimația și îi spun că vreau să vorbesc cu Comandantul. Sună, anunță și îmi spune că imediat vine cineva să mă conducă. Peste cinci minute intru la șeful secției și el mă invită amabil să iau loc, îmi oferă cafea, o răcoritoare, apă, orice. Și mă întreabă cu ce mă poate ajuta...Drace, mă pierd când îmi dau seama că nu știu nici numele boschetarului cu mercurul. Ei bine, e timpul să te faci de râs, agenta lu’ pește, îmi spun eu și zic că mi-ar prinde tare bine un pahar cu apă rece.

-Aș vrea, dacă este posibil, să vorbesc cu ofițerul de caz, care se ocupă de traficantul de mercur roșu. Zic eu și sper că este de notorietate acolo la ei și că știe imediat despre ce vorbesc. Altfel…

-Despre Fănică, zice el și începu să râdă, vreți să știți despre Fănică, păi în principiu puteți să vorbiți și cu mine, chiar aș fi curios să știu cum a ajuns cazul la voi și de ce vă interesează așa repede, noi nici nu am tras concluziile preliminare, zise el și deschise ușa unui frigider dintr-o nișă pe care nu o văzusem până în momentul ăla.

Comandantul era un bărbat corpolent, la vreo 50 ani, îmbrăcat civil în acel moment, cu un birou plin de hârtii în dezordine. Pereții erau vopsiți până la jumătate în vopsea de ulei, iar restul erau văruiți, dar demult, se vedea după tavanul coșcovit. Avea o mașina de scris Robotron, două scrumiere pe birou, amândouă pline cu mucuri de țigară și scrum, iar scaunul pe care stătea ziceai că fusese folosit de o mâță ca să-și ascută ghearele.

-Domnisoară…

-Covaliuc, Iulia Covaliuc, zic eu și-i zâmbesc tipului care îmi plăcea, genul omului cu care poți să stai de vorbă.
-Vreo legatură cu...îmi zice el și mă fixă serios cu privirea.

-Da, zic eu...e tatăl soțului meu și îi zâmbesc la fel de deschis ca și mai înainte, obișnuită
cu reacțiile de genul ăsta.

-Oh, daca îl vedeți pe domnul general, să îi transmiteți salutările mele, zise

el, mi-a fost profesor la Școala de Ofițeri, l-am avut la criminalistică, cel mai bun din țara, noi îi ziceam Haspel, tot așa pasionat e de fotografie? Neapărat să-i transmiteți salutări, zice el și mai însuflețit.

-Sigur că da, îi transmit, dar acum aș vrea să-mi povestiți puțin despre

Fănică, știți, neoficial, aș prefera...e doar o curiozitate de-a mea, cum merg lucrurile cu materialele astea și doar în sensul ăsta mă interesează Fănică al dumneavoastră, zic eu și îi răspund și la întrebarea cum de am aflat și ce-i cu interesul ,,nostru,,.

-Păi, să vedem, Fănică e clientul nostru de ani de zile. Boschetar, mai exact

om al străzii, iarna intră în canale și l-am avut de mai multe ori în custodie, pentru diverse mici găinării. A făcut și doi ani la Jilava, e deci recidivist, pentru singura lui infracțiune mai gravă, s-au bătut în canal, erau toți morț de beți, sau amețiți cu aurolac, cert e că unul a crăpat și Fănică a fost inculpat pentru lovituri cauzatoare de moarte. Dar în situația lui, judecătorul a fost mai blând, ca și comisia de eliberări condiționate, așa că, Fănică s-a întors destul de repede în canalul lui.

După aia, nu am mai știut de el mult timp, până săptămâna trecută, când

am aflat de la alt boschetar, că Fănică are de vânzare mercur roșu, pe care voia să-l vândă cu o mie de dolari kilogramul. Vă dați seama că l-am căutat și l-am găsit în aceeași zi, avea marfa la el, într-un fel de termos metalic, băgat în rucsacul de care nu se desparte niciodată. Nici nu a încercat să fugă, nici nu a ascuns ceva, a scos tubul ăla imediat și ni l-a arătat, spunând că în urmă cu două săptămâni, i l-a dat unul să-l țină, a zis că se întoarce în ziua următoare să-l recupereze, treabă pentru care l-ar fi plătit pe Fănică cu o mie de lei. Florică a transportat cu el, discret, recipientul o săptămână, după care s-a dus cu el pe la bișnițarii din piața, l-a arătat pe acolo, aia au văzut ce scria pe fund, Red Mercury 99,99 purity, densitate nu știu cât, reactiv nu știu cât...fabricat în Kiev. Ia de vezi. Cam asta e povestea, avem o descriere a tipului de la care a primit Fănică recipientul, am încercat să facem și un portret robot. E moldovean sau ucrainian, vorbeste prost românește iar la Fănică l-a trimis unul pe care îl știa de la Jilava. Până acum, cam aici suntem. Vedeți dumneavoastră în ultimii ani, au apărut tot felul de minuni, nu zic că înainte nu aveam astfel de cazuri, dar acum sunt așa de  multe și ciudate, că nu ne mai mirăm de nimic
-Ați spus că Fănică umbla  să-l vândă cu 1000 dolari kilogramul, de unde a

știut prețul, adica, acesta este prețul corect al mercurului pe piața neagră? întreb eu și continui, în sensul că pe lângă recipient, Fănică a primit și intrucțiuni pentru plasarea acestuia, sau job-ul lui era de custode, iar apoi, după ce a văzut că propietarul nu se întoarce...s-a gandit să facă și el un ban?

-În mod cert cel care i-a dat lui Fănică recipientul avea în plan să se Întoarcă

a doua zi după el. Ceva s-a întâmplat, iar în ideea asta urmărim pe cei care sunt descoperiți morți, ținem legătura cu cei de la medicină legală, mă rog tot ce trebuie făcut…și da, cam atât e valoarea pe piața. Sunt sigur că stiți deja că mercurul ăsta e la mare căutare pentru cei care îl vor ajuns în zone sensibile, zone fierbiți, e un ingredient nelipsit în fabricarea de material exploziv, bombe...zicând astea se lăsă pe spătarul scaunului și își împreună mânile  peste hârtiile vraiște din fața lui.

-Bombe, zic și eu și mă las la rândul meu, cu aceeași mișcare, pe spate

până ajung la spătarul scaunului care scârție îngrijorător sub mine...Bombe !

                                            ***

-Ce faci mamă, la ce te gândești? Emma intră în camera mea și se apropie, puse coatele pe masă și încercă să vadă ce scriu. Am acoperit cu brațele foile scrise ale caietului din fața mea și împingând-o ușor cu umărul râd și-i spun;

-Încerc să-mi amintesc niște lucruri și când văd că pot să o fac, iau hârtie și scriu. Îmi umplu timpul de fapt, zic eu și închid caietul cu foi mari, îl pun în sertarul de lângă, o cuprind cu brațele pe Emma și mi-o așez în poală. O țin stâns și încep să mă legăn cu scaun cu tot, scaunul lui Alex, cel cu rotile pe care îmi place mult să stau, acum când el nu e acasă.

-Ai vorbit cu tata azi? mă întreabă ea cu vocea mică.

-Sigur că am vorbit, am vorbit de două ori, e bine...zic eu și mă gândesc ce să-i povestesc ei, din tot ce mi-a zis Alex la telefon. Mi-a zis că azi noapte au turnat primul planșeu și era mândru că a intrat în cofrag exact cât a calculat el, atat de precis că s-au mirat și cei de la fabrica de beton, zic eu încercând să îi redau discuția cu Alex de dimineată. Mi-a mai spus ca de obicei se comandă beton mai mult sau mai puțin, când e mai mult, se sapă o groapă și-l îngroapă, dar când e prea puțin e mai rău, că se toarnă toată noaptea și fabrica este închisă la ora când pot să constate că le mai trebuiesc câteva găleti...zic eu și o aud pe Emma chicotind.

-Dar tata calculează corect, zice ea, nici prea mult, nici prea putin, exact cât trebuie, nu?

-Da, așa se pare. Apoi, azi noapte când au terminat de turnat, au încins un foc mare și au fript la proțap o oaie din care a mâncat toată lumea. Așa e obiceiul ca totul să meargă bine și construcția să fie solidă și să reziste o sută de ani, cel puțin.

Mi-a mai spus că își spală rufele singur, adică cu mașina de spălat și dacă le uită pe frânghie după ce apune soarele, imediat toate se udă la loc, atât de multă umezeală e acolo unde au ei santierul, pe malul marii. Israelul e o țara întinsă pe litoral, la Marea Mediterană, deci e caldă și umedă.

-Și ce ți-a mai spus?

-Că au mulți câini și pisici acolo unde sunt barăcile și că noaptea au început să-i bage înăuntru că începuseră să dispară și tata bănuiește că-i furau vietnamezii, ca să-i mănânce, zic eu și regret imediat că m-a luat gura pe dinainte și am uitat că vorbesc cu Emma, fanatică iubitoare de pisici.

-Ceeee, mă întreabă ea aproape strigând, iar eu o strâng iar în brațe și îi spun că a am glumit.

-Am glumit puiule, nu poate fi așa ceva, am spus o prostie…ce sa caute vietnamezi în

Israel?

-Dar românii, ei ce caută acolo, întrebă ea, brusc bosumflată. Ce-a mai spus tata, dar nu mai inventa, te rog.

-A spus că-i e dor de tine, adică de noi amândouă, a spus să fim cuminți și că mai e

puțin și vine acasă.

Emma se facu mică în brațele mele și oftă. Nu mai zise o vreme nimic, după care coborâ și se duse în camera ei.

Am deschis din nou caietul si am început să desenez cercuri concentrice, linii frânte, forme plane pe care, atunci când se închideau într-un contur oarecare, le hașuram, iar asta mă ajuta cel mai mult să ma concentrez și sa fac in continuare efortul să-mi amintesc.