Centrul cercului III-2

Alex îmi spusese că era a doua lună când socotelile lui nu corespundeau cu cele ale antreprenorului. Că deși nota totul cu mare acuratețe, era evident că cel care plătea, încerca să facă tot felul de artificii ca să dea cât mai puțini bani. Avea să se lupte cât putea de bine pentru banii lui și ai muncitorilor, cărora le promisese că dacă lucrează mult, corect și termină repede, își iau banii și se întorc mai repede acasă, el cel puțin asta dorea din tot sufletul.

Îmi spunea că urma să facă o excursie la Ierusalim, vor vizita locurile sfinte ale creștinătății și nu numai, iar asta părea că așteaptă cu mare nerăbdare. În rest, era bine, în mare se vor descurca. Avea mașină de serviciu, deci mobilitate și asta îl făcea să se simtă mai bine. Oamenii erau ca peste tot, buni și răi, curați și murdari, harnici și puturoși, mulți bețivi dar și mulți oameni de treabă. Fiecare cu povestea lui.

Îmi spunea că nu are timp să-mi spună la telefon, nici nu are cum, dar acolo, în condițiile acelea speciale, departe de casă, oamenii se comportau cu totul diferit iar uneori din asta rezultau întâmplări absolut incredibile. Poți scrie un roman, îmi zise el și începu să râdă.

-Alex ți-e dor de mine, îți pare rău că ai ales să pleci? Îți dai seama că acasă ne-am fi descurcat cumva, mai bine decât cu tine plecat atât de departe, zic eu și sper ca îmi va spune ce așteptam să aud.

-Da, mi-e dor de tine Iulia, foarte tare și mi-e dor de Emma la fel cum îmi e dor de Clara. Dar trebuia să oprim cumva dihonia care intrase între noi  și să vedem amândoi, fiecare, ce simțim unul pentru altul. Abia de acum înainte, cred eu că ne va fi bine, zise el și schimbă vorba.

-Zi-mi cum e cu șoferia, mai  Fittipaldi,  îl aud că râde la telefon, mândru că a găsit să-mi pună așa o poreclă. Cât ai mai cotizat la poliția rutieră română? Mă întrebă el sigur că mai am ceva picanterii de povestit deși, aventurile mele rutiere se mai răriseră în ultima vreme, începând să se cunoască faptul că mergeam în fiecare zi cu mașina prin București, adică începusem să am practică. Și mai era varianta că, după ce își făcuseră planul câteva luni pe seama mea, cei de la rutieră erau și ei oameni, aveau și ei o fărâma de inima...

-Ei bine nu am mai plătit nimic săptămâna asta și să știi ca nici ăla de la Colțea nu m-a mai oprit, cred că până și lui i s-a părut exagerat felul în care mi-a cerut șpagă, trei zile la rând...zic eu și simt cum mi se încing din nou, numai amintindu-mi, urechile de nervi. Oricum de luat carnetul nu a mai vrut nimeni, de o luna întreagă, să mi-l ia, îi zic eu și chiar nu o spuneam să-l liniștesc, așa fusese.

-Ți-am zis, urmărește oglinzile, nu schimba direcția fără să semnalizezi, încadrează-te din timp, mergi pe banda întâi și fără viteză, la experiența ta nu ai voie să depășești în niciun caz viteza permisă, îmi spuse el în încheiere.

-Alex, vorbim atât de mult la telefon că mă uit că dăm pe pere, ce luăm pe mere, tu ești acolo și muncești pentru niște bani din care apoi plătim, o grămadă, telefonul...Ai grijă, te rog, ai grijă să te întorci cu bine acasă.

Din când în când se auzeau la știri despre atentatele din Israel, care aveau loc de obicei în locuri aglomerate, în piețe, în cafenele, în discoteci, în cofetarii, în parcuri...Alex avea șantierul într-o zonă pustie, aproape de malul mării, unde se ridicau noile construcții, acolo era montată și tabăra de rulote unde locuiau cei care lucrau acolo. El avea o caravană în care locuia singur, muncitorii puteau sta și câte 4. Ardelenii erau cei mai curați, se înțelegeau între ei, cei mai scandalagii erau oltenii, ei creau cele mai multe probleme. Alex îmi povestise că într-o zi, de fapt într-o sâmbătă când era zi de odihnă, decretase zi de făcut curățenie generală și toți ascultaseră și se puseseră pe treabă, mai puțin oltenii care au continuat să doarmă deși în baraca lor mirosea urât, era plin pe jos de resturi, haine murdare aruncate peste tot. Într-un final, Alex l-a chemat pe macaragiu, a pus pe unii să debranșeze baraca de la apă și curent electric și să o lege de cârligul macaralei și așa, dormind, i-a ridicat și i-a dus departe, în afara incintei unde aveau tabăra și șantierul și i-a lăsat acolo, ușor, pe nisip.

Până seara baraca oltenilor strălucea de curățenie, cu apă dusă în găleți, totul mirosea frumos și au fost primiți înapoi în uralele colegilor. Ardelenii aveau și mileuri și perdele, dar și gradină de legume în față.

Da, multe îmi povestea Alex după două luni de când plecase de acasă, mai mult ca să scape de certurile care deveniseră din ce în ce mai dese, totul din cauza faptului că noi devenisem o familie, sărind peste toate etapele firești, eram o familie deși nu reușisem să ne despărțim de fapt pe deplin de foștii noștri parteneri, să trecem peste frustrări și temeri, mai ales peste temerile că totul s-ar putea sfârși lamentabil, că de fapt nu făcusem decât să ne împiedicăm unul pe altul să ne rezolvăm problemele acolo unde erau ele cu adevărat.

Angela i-a reproșat imediat ce a pus piciorul pe pământ american că nu a făcut nimic să o oprească, iar eu îi reproșam că relațiile dintre ei erau prea strânse fața de cum credeam eu că trebuiesc să fie între foști. Emma nu a murit fără tatăl ei natural, care nu ne-a deranjat absolut deloc, dar Alex insista până la paroxism să facă încă parte din viața Clarei, lucru de care Angela profita, mie părându-mi că se distrează grozav în nopțile când ne ținând cont de nimic, suna și bătea câmpii, știind că Alex nu o va repezi, o va suporta oricât, numai în speranța că într-o zi va putea să-și strângă din nou fetița în brațe. Cum puteam eu să-mi imaginez ca el mai poate iubi o astfel de femeie?  Ei bine, asta făcea parte tot din logica feminină, cea cu care Alex încetase, cred, să-și mai bată capul. El avea planul lui și suportase jocurile noastre de gherilă familiară cât putuse, iar când i s-a părut prea mult și inutil, iată, plecase și cel puțin eu simțeam că am avut enorm de pierdut în lipsa lui.

Da, Alex mă va obișnui de-a lungul anilor cu acest mod de a găsi soluții eficiente, dar complet diferite de cele pe care, dacă mi le-ar fi cerut, le-aș fi găsit eu, lucru care, în schimb, nu s-a întâmplat, preferând în general să-și asume el ce era de asumat.

Oricum trecuseră două luni, mama era mai tot timpul la noi, cu tata nu mă mai întâlnisem de o lună. Stătea în căsuța unde își făcuse atelierul, cu Brenda, cățeaua care îi făcuse și un rând de pui, unul mai diferit de altul, tata se blocase în lumea lui din care scotea din când în când câte-o figură amorfă în care el vedea ,, nebunia pe care o are in cap,, ziceam mama, disperată că tata nu vindea nimic și părea din ce în ce mai rupt de realitate.

Mă dusesem într-o zi la el cu mașina, a fost fericit să mă vadă capabilă să șofez, i-am zis că soțul meu este plecat pentru o vreme în Israel, iar el m-a privit ciudat și m-a întrebat ,, Dar ce caută, tată, Paul, în Israel, ce, l-a racolat Mosadul? Și  apoi începu să râdă lucru pe care de obicei tata nu-l făcea și mai ales nu fără motiv. Avea o privire ciudata și când m-am întors acasă am sunat-o pe mama și am rugat-o să facă ceva, dar ea mi-a replicat ca de multe alte ori ,, dragă cum își așterne așa doarme, lasă că o are pe doamna despre care mi-a zis Emma, cred că acum locuiește acolo cu el…,,

Am asigurat-o că nici vorbă să fie așa, acolo la tata nu se vedea nicicum mâna unei femei, totul era vraiște, vase murdare și mai nimic de mâncare în frigider. Curtea în schimb era plină de jucării pentru căței...of, săracul tata. Îmi spusese când am urcat în mașină și am lăsat geamul jos, să-i mai spun o dată ,,la revedere’’ că el crede că nu prinde Paștele.  M-am făcut că nu îl aud, era o prostie, nu era bolnav, nu lua nicio pastilă.

Treceau zilele, toate la fel. Îmi aduceam deja mai multe lucruri aminte și mi le notam în caietul cu foi mari, mă gândeam serios că unele din poveștile despre care auzisem sau pe care le trăisem puteau fi interesante și pentru alții. Îmi plăcea să fac asta.

Apoi era Emma și tenisul ei care mânca o grămadă de bani, eu o vedeam potrivita, destul de puternică și ambițioasă, dar Emma nu manifesta același entuziasm, de fapt era apatică dar cooperantă la tot ceea ce venea din partea mea. Cu toți ceilalți negocia, față de mine avea mereu o doză imensă de răbdare, de bunăvointă, de înțelegere...Emma.

A venit și sfârșitul de an, curând se făceau doi ani de la acea zi de luni, când eu am devenit doamna Ehmann, o doamna azi foarte singură, cu un bărbat care și-a pus traista-n băț și a plecat peste mari și țări, numai să nu mai vadă, să nu mai audă. Dar auzindu-l în fiecare zi la telefon, simțeam dorul lui, simțeam nevoia lui de mine, era din ce în ce mai adânc tonul lui, cuvintele din ce în ce mai calde, îmi spunea din când în când că ține la mine, niciodată nu folosea explicit, cele două cuvinte...parca testa noi sentimente, încerca parcă să se convingă singur sau poate, din nou, eu eram cea care căuta nod în papură, lui fiindu-i pur și simplu dor.

În ziua de Sfântul Valentin, zi pe care începuseră și românii să o sărbătorească a venit telefonul în care eram anunțată că domnul bătrân de la căsuța cu atelierul de sculptură, e mort și dacă sunt fiica lui, să mă duc…

Afara ploua, ploua rău și pe jos începuse să alunece, am întrebat-o pe Emma dacă vrea să rămână singură acasă și să aștepte până ar fi ajuns bunică-sa sau m-aș fi întors eu, dar Emma a refuzat categoric. Se îmbrăca și părea destul de agitată, am preferat să o las în pace, ne-am urcat în mașina și cum o anunțasem pe mama deja, am zic că pot trece mai întâi pe la ea, ca apoi să mă duc la atelierul tatei să văd ce pot face acolo.

Mama m-a întâmpinat în ușă îmbrăcată deja în negru, a luat-o pe Emma și după ce mi-a dat niște sfaturi pe care nu le-am auzit, eu am început să cobor scările și ea a închis repede ușa, lăsându-mă să bâjbâi prin întuneric până am dat de butonul comutatorului de lumină.

Ajunsă la tata, am găsit o femeie îmbrăcată într-un trening de bumbac, cu cizme în picioare și o haină de blană foarte scumpă, care plângea adăpostindu-se de ploaie sub strașină casei. Nu putuse intra, pentru că tata murise în mica verandă închisă de la intrare, probabil dimineață, pentru că se instalase rigor mortis și acolo era înțepenit într-o poziție în care împiedica ușa să se deschidă. O ascultam și o priveam cu atenție, nu o mai văzusem niciodată, plânsese mult și acum nu mai ținea cont de nimic, îi spunea ,,iubitul meu'' și mă întreba ce să facă...ar face orice să fie de folos, să nu o alung. Am încercat un gest de bunăvoință, dar l-am oprit la jumătate, scena era neverosimilă. Era o femeie puțin mai mare decât mine, o femeie încă tânără și frumoasă, iubita lui taică-meu, mort și înțepenit între uși, pe verandă.

Ies în stradă și sun la vecinii din dreapta, le explic că-s fiica celui care a locuit acolo și că îi rog să mă lase să dau două telefoane. Unul la o clinică unde știam că au medic legist care se deplasează la domiciliu pentru constatarea decesului și eliberarea unui certificat si altul la Poliție...totuși trebuia să se vadă în ce circumstanțe s-a produs decesul. Mulțumesc frumos și femeia care mi-a dat voie să sun, mi-a spus că domnul sculptor i-a povestit multe despre mine, despre nepoțica lui, se întâlneau în fiecare zi, pe mine nu mă știa…

M-am întors și până să apară cei de la poliție m-am gândit să mai încerc totuși, să mă strecor, să împing cumva, să reușesc să-l mișc cumva și să intru. Încep să mă lupt cu ușile, cu tata care era așa mic pe holul acela, dar care umplea spațiul ca o necunoscută într-o ecuație căreia nu-i dai de capăt.

Eram transpirată, aveam fața udă și tot absurdul acelei situații îmi dăduse așa o stare, încât, aproape că mă înțepenisem și eu între cele două uși, prinsă între fiare, nervi și tata, toți la fel de reci și nesimțitori la durerea ca o nebunie ce o simțeam că mi se urcă din piept și îmi întunecă mintea.

Când a venit sublocotenentul și cu soldatul după el, am avut imediat o nouă problemă, în sensul că tipul de 19 ani sau cât o fi avut, a dat ochii peste cap și s-a prăbușit acolo, în mijlocul curții, în ploaie, iar prima grijă a fost să-l tragem pe el la adăpost. Brenda și cei șapte, începuseră să urle în casă, tipul în uniformă rămas valid, mă privea cu ură, doamna îmblănită plângea în continuare și depăna povești romantice cu tata în rol principal și eu simțeam că, din nou, nu acolo era locul în care trebuia să fiu, simțeam cum mă desprind încet, cunoșteam senzația și totuși... tata era acolo mort și eu nu puteam să plec nicăieri, nici cu gândul măcar, acolo trebuia să rămân și trebuia să-l scot din holul ăla, sau să-l bag în casă.

A venit și salvarea, privată, cu medicul legist, care părea exact ca o gospodină oprită brusc de la împachetat sarmale, care a completat certificatul de deces în mașina, scriind pe o mapă, fără să se uite prea bine la tata care a primit onorabilul diagnostic de infarct. Nimeni nu a avut nimic împotrivă.

Până la urma trecuseră, cred, trei ore de când ajunsesem eu, ploaia se oprise, era întuneric beznă în curtea care începuse să înghețe, iar tata, după tot chinul ăla, începuse să cedeze, așa încât simțeam că i se mișcau membrele, că împingând la fel ca înainte în ușă, acum era clar că aceasta se mișca din ce în ce, mai mult, spre interior.

Mi-am strecurat jumătate de corp prin deschizătură și după ce l-am apucat zdravăn de păr, am tras și l-am săltat în fund. Din momentul ăla, a fost simplu, am intrat pe lângă el, am deschis ușa din prima cameră, am aprins lumina și din interior, l-am apucat pe tata de subțiori si l-am tras înăuntru. Între timp ofițerul și soldatul au plecat, ieșeau din tură, plecase de mult și salvarea, venise un vecin care m-a ajutat să-l urc în pat. L-am întins dar avea mâinile strânse pe piept și vecinul, mai priceput decât mine la treburi din astea, îmi zicea că trebuie îmbrăcat acum, că mâinile trebuiesc puse pe poziție, acum, că altfel, mai târziu va fi imposibil.

Am găsit un costum, tata făcuse baie și era deja îmbrăcat într-un combinezon flaușat de iarnă, o cămașa, i-am deschis brațele dar fără să tăiem cămașa și haina la spate, mare lucru nu am fi făcut. Eram în picioare, în pat, călare peste corpul inert și dur și reușim în final să-l îmbrăcăm, după care mă prăbușesc epuizată lângă el și îmi sprijin capul pe pieptul lui.

Vecinul își ia la revedere, spune câteva cuvinte și pleacă și eu rămân așa, doamna se așeză și ea pe marginea patului și continuă să plângă înăbușit. O aud că zice,

-Vine și mama ta, nu-i așa, trebuie să vină, el a iubit-o mult, a iubit-o tot timpul, pe nimeni nu a iubit cum a iubit-o pe ea…

Mă ridic și îi spun că eu trebuie să plec. Îmi spune ca și ea pleacă, că nu mai poate rămâne, soțul ei se va întreba unde stă de atâtea ore. Doamne...

Duc câinii în atelier și-i închid acolo. Le pun apă și mâncare, a doua zi dimineața urma să mă întorc. Pun hârtiile în geantă, certificatul de deces și procesul verbal al poliției. Caut cheia, închid lumina și ușa...las lumina aprinsă în verandă, cum o lăsa tata.

Ajung târziu, după miezul nopții la mama care mă aștepta așezată pe un scaun în bucătărie. Are ochii goi, o privesc și parcă nu e ea, dar nu-mi pasă acum de asta. Mă duc și mă spăl, stau mult sub duș și aș vrea să mă duc cu apa, nu vreau să trăiesc asta, chiar nu vreau, dar cui îi pasă…

A doua zi dimineață îl sun și-i spun că am nevoie de ajutor, nu pot singură, nu e nimeni cu mine, mai rămâne să urc sicriul pe capotă, să-l leg cu niște eșarfe și să-l duc, unde? Pe jos e un polei grozav, eu mă deplasez greu pe vremea asta…

Vax tace, ascultă  și apoi îmi spune să rămân pe loc. Preia el de aici, iar eu să stau și să mă reculeg, să am grijă să nu mă trezesc iar pe la Predeal. Îi spun că nu, sunt bine, doar, din nou, foarte obosită.

Am ajuns la tata, era deja pus în sicriu, în față era o dubă neagra, o mașină de pompe funebre și un tip vine și îmi cere certificatul, eu de la primărie veneam, unde înregistrasem decesul.

Erau cred patru tipi, nu-i văzusem niciodată, au urcat sicriul în mașină, doi au urcat într-o Dacie iar alți doi, unul la volan și unul în dreapta, au luat mașina mea, mi-au deschis portiera din spate și acolo m-am ghemuit cât am putut, până când s-a încălzit puțin.

Am mers până în Ghencea, ieșirea spre Domnești, unde era un cimitir privat, aveau o capelă micuță, acolo l-au așezat pe tata, pe o masă acoperită cu o mușama maron. Am încercat să întreb ce trebuia plătit, pentru sicriu, pentru mașină, acolo, la cimitirul acela pe care nu-l știam, ce era de făcut? Nimic, mi-a răspuns unul din cei patru, care avea o căciulă rusească pe cap, din blană de iepure, care m-ar fi făcut să râd în condiții normale, de felul în care i se potriveau urechile acelea de cocker spaniel, nimic îmi repetă el, iar eu știind cum proceda Vax când îi ceream ajutorul, nu am mai insistat.

M-am recules cam jumătate de ora, după ce au plecat ei și am ieșit afară când mi-am dat seama că nu îmi mai simt picioarele de la genunchi în jos.

Slăbisem mult de când plecase Alex, deja nu mă mai puteam îmbrăca cu nimic din ce aveam, purtam o scurtă din stofă care nu mă ajuta cu nimic, era bine să-mi fi luat pe mine o haină lungă, mi-ar fi ținut mult mai cald, mă gândeam eu încercând să-mi țin echilibrul până la mașina care mă aștepta, cuminte, în fața cimitirului. Ies și văd ca era înconjurată de o haită de câini, respir adânc și dau să mă apropii, dar îi văd că se grupează și încep să rânjească colții. Mă opresc și simt că mă enervez, nu aveam chef de așa ceva, tata era mort, țeapăn în coșmelia aia improvizată căreia îi ziceau capelă, eram înghețată bocnă, nedormită, mama făcea o tonă de colivă acasă, deja își intrase în rolul de proaspătă văduvă, cu toate pe cap...Trebuia să sune puținele rude pe care le mai avea, tata nu mai avea pe nimeni…

Mă îndrept hotărâtă spre portiera mașinii și țip la animalele care nu știu ce voiau, doar nu să se hrănească cu mine acolo în stradă, la poarta cimitirului…

-Hai cărați-vă, hai că n-am chef de voi...Valea!

Urc în mașină și-i văd cum se așează unul în spatele celuilalt și se strecoară în șir indian pe lângă gardul cimitirului, pierzându-se în pâcla care se lăsase dintr-o dată și făcuse aerul să pară lăptos.

Înmormântarea urma să fie a doua zi la ora prânzului, într-un februarie atât de rece că nu-mi imaginam cum se va putea săpa groapa mormântului în pământul înghețat tun. Ajung la mama, Emma era încântată că afară ninge, că ninge cu fulgi enormi, că zăpada se așeză în straturi, că se vede cu ochiul liber cum se îngroașă pătura ce acoperea cu alb imaculat, strălucitor, totul.

-Până la urmă de ce a murit, mă întreabă mama, admirând modelul colivei, pe care o colorase cu bomboane mici multicolore. În mijloc, cu un șablon decupat din carton, era frumos pudrată cu zahar, o cruce aproape perfectă.

-Tipa de la salvare, cea care mi-a eliberat certificatul constatator al decesului a zis infarct, dar nici nu s-a apropiat, nici nu l-a văzut, clar nu a fost omorât, dacă asta întrebi, dar putea muri și de congestie cerebrală  și o embolie, orice...Azi am văzut că la față se înnegrise complet, nu-l recunoști, zic eu și îmi umplu o cană cu ceai fierbinte.

-Am o rugăminte, te rog, să faci cumva să acoperi corpul, să pui capacul pe coșciug, aș vrea să mi-l amintesc cum era odată, nu cum spui că arată acum. Da, Iulia, poți face asta pentru mine?

-Mamă, sincer, cred că exagerezi, zic și mă hotărăsc să nu-i pomenesc absolut nimic, niciodată, de doamna în trening și blană de nurcă.

A doua zi, la prânz, zăpada era cât gardul. Practic nu puteam ieși din bloc, nu puteam deschide ușa la scara. Nimeni nu dăduse zăpada la o parte și chiar dacă i-ar fi trecut cuiva prin minte, oricum, ningea atât de tare, încât totul s-ar fi acoperit imediat la loc. Ne-am oprit în ușă, cu brațele încărcate cu platourile de coliva, cu Emma care nu se vedea din șalul cu care mama o acoperise cu totul, uitându-ne cum să ieșim și nevenindu-ne să credem în ce situație eram ,, prinse între uși’’  zice mama și pe mine mă trece un fior...nu-i pomenisem nimic de scena în care m-am luptat cu tata mort, să-l scot exact așa, dintre uși înțepenite.

Ieșim, într-un final, cu ajutorul tipului care făcea curățenie la ghenă, înarmat cu o lopată lată din pefeleu, soțul femeii de serviciu, pe care îl vizam oricum să-l înzestrăm cu tot ceea ce rămăsese prin dulapuri, după tata,, Dumnezeu să-l ierte’’ spuse omul și se dădu respectuos la o parte.

Ajungem la cimitir târziu, găsim popa cu programul dat peste cap și nervos la culme, mai erau în ziua aia înmormântări, erau și cei câțiva prieteni și câteva rude, erau toți acolo și cum ajunsesem și noi, putea totul să înceapă sau să se sfârșească.

Seara am ajuns acasă și în holul blocului ne așteptau părinții lui Alex, cu flori și pachete prinse frumos în panglicile cu sigla cofetăriei din colț, amabili și afectați vizibil de faptul că nu apucaseră să-mi fie alături, așa cum se cuvenea ,,dar se circulă așa de greu pe autostradă’’

Am sunat pe Alex, cu o seară înainte îi spusesem ce se întâmplă, el îi anunțase pe ai lui și îi trimisese la nora care avea nevoie de ajutor și sprijin.

-Eu nu am nevoie decât de tine, Alex, înțelegi, locul tău e lângă mine, uite și tu cum e viața, ce se alege dintr-un om, când nu mai are nimeni nevoie de el. O mizerie, oribil, a fost cea mai șocantă experiența din viața mea. Prima dată fața în față cu moartea, îți zic eu că e atât de copleșitor, atât de total, absolut, încât anihilează orice. Tot, zic eu și din instinct, încerc să-l manipulez, să-l determin să gândească și să facă ceea ce îmi doream eu în acel moment, să vină acasă.

           Alex nu-și prea găsea cuvintele, știa ca orice ar spune e de prisos și cred că-și dădea seama că în curând, abia acum când totul se terminase, urma să vină momentul când eu eliberată de adrenalină și stres, voi simți cu adevărat pierderea, durerea și voi începe să sufăr.