Centrul cercului III-3

Intru și mă simt aiurea, îmbrăcată în rochia cu imprimeu în formă de tablă de șah, cu doi trandafiri mari așezați surprinzător pe cloșul înfoiat de jupa de tull de dedesubt, cu partea de sus mult, dar  foarte mult decoltată și îmi stăpânesc cu greu râsul când mă gândesc că am mănușile de dantelă neagră, elastice, lungi pană la cot, în geantă. Dacă îmi pun și mănușile...ce apariție, efectul îl puteam observa pe fetele celor pe lângă care trecusem, în decorul nepotrivit cu mine, de fapt cu puțini oameni și în niciun caz cu felul în care eram îmbrăcată în  subsolul sediului central al poliției capitalei.

În seara aia, urma să participăm la o petrecere, precedată de un spectacol, undeva într-o sală grandioasă din mijlocul orașului, aveau loc în ultimul timp tot felul de activități sociale, culturale, cum or fi fost, menite, cred eu, să dea o fața umană unor organizații care trebuiau în ultimul timp să-și asigure finanțarea din bani publici.  Atunci ieșeam în față îmbrăcați frumos, tineri, școliți, inteligenți…

Intru însoțită de cel care m-a întâmpinat la intrare, și-l văd stând la masa pătrată, din mijlocul încăperii, cu brațele moi, lăsate pe lângă corp, îi văd rănile de pe țeasta pleșuvă, ridică ochii și văd că pleoapele inferioare îi curg, ochii nu mai au culoare, pe față nu am văzut niciun fir de păr, în creștet mai avea câteva șuvițe lungi, cu fire puține, pe care le puteai număra cu ușurința.

Tipul înalt, care mă adusese pana aici, îmi trase un scaun aflat pe partea cealaltă a mesei, puse dosarul în dreptul lui și îmi arată din cap că așteaptă afară. Cel care stătea jos mă privea de parcă arătarea eram eu, mai avea putin și începea să râdă, căci i-am văzut gura strâmbată brusc de un rictus. Ba chiar dădu sa se ridice politicos în picioare, dar i-am făcut semn cu palma sa rămână unde era. Omul s-a așezat la loc și a continuat să mă privească cu ochii lărgiți de mirare, fiind în mod evident că face eforturi ca să mă vadă bine.

Mă așez cu grija pe scaun, îmi strâng poalele rochiei în jurul meu și îmi dispare orice urmă de amuzament, îmi dau seama că arăt efectiv aiurea, era penibil și nici măcar nu aveam cum și cui să explic situația imposibilă în care mă aflam. Până la urmă cineva și-a adus aminte de rugămintea mea, împrăștiată pe toate mediile de care dispuneam și cum tipul din fața mea, în seara aia urma să fie transferat undeva în nordul tării, era ultima ocazie să-l văd și să stau de vorbă cu el, așa...neoficial, cum mă ocupam eu de ceva vreme de tot ceea ce însemna activitatea mea  profesională.

-Nebunie curată, îmi spunea Paul, în puținele seri când mai aveam timp să ieșim împreună, ce faci tu e nebunie curată, nu ai nicio protecție, nu ai niciun sprijin, nici o logistică...pană la urmă chiar nici eu nu înțeleg ce faci. Te-ai împrăștiat în prea multe direcții și nu știu cum ai să aduci totul la un loc, îmi spuse el, iar eu îmi dau seama că așa era, chiar nu-mi dădeam seama cum am să adun totul la un loc.  Un lucru era cert, eram atât de prinsa în ceea ce se întâmpla, în ceea ce începusem să construiesc încât, din momentul ăla, doar planul meu era cel care îmi regla pulsul în fiecare moment  al zilei, în rest totul își pierduse importanța.

-Curând ai să înțelegi Paul, asta mă va ajuta să demonstrez ca pot fi la fel de bună ca voi, asta mă va scoate din arhiva și mă va face să scap definitiv de eticheta pe care mi-au pus-o când au aflat ca sunt aici datorită...da, știu ca nu-ți place sa pomenesc despre asta, dar asta e realitatea.

        -Te cheamă…

-Ion Aurel Albișteanu, zise el cu un glas slab, cuvinte formate greu care ieșeau zgâriate cu aerul odată expirat. S-a oprit apoi, părând că doar spunându-și numele, efortul fusese prea mare.

Mă uit la el și întreb, 

-Ascultă, unde te transferă? Cred ca locul tău trebuia sa fie undeva, într-o infirmerie, un spital, nu arăți prea bine, cum te simți?

-N-am nimic, zise el pe un ton repezit, găsind ceva energie pentru asta, după care  părăsit brusc de tot aerul din plămâni, păru imediat  împuținat, aproape nimic pe scaunul ăla, doar un om chinuit, pierdut.

-Uite de ce sunt eu aici, știu că atunci când te-au arestat aveai asupra ta, într-un borcan de tablă, o cantitate mai mare de un kilogram de uraniu 235. Și mai știu că încercai să-l vinzi cu un milion de dolari, așa e? Știi că valorează mult mai mult? Știi că puteai să ceri pe el nouă milioane de dolari, insist eu și îl privesc cum trage iar aer în piept și spune în timp ce-l dă afară…

-Nouă milioane, mamă ce de bănet, înseamnă că încercau să mă fure...știam eu, zise el și căzu pe gânduri. Apoi spuse ca pentru sine...Nu erau banii mei, urma să încasez comisionul. Unul era pentru un milion și altul era pentru noua. Clătină din cap si mă privi cu înțeles.

- Da, sigur că voiau să te fure, mai mult decât atât, uită-te la tine în ce hal arați, uite ce ți-au făcut porcăriile cu care umbli, uite cum te-au folosit și uite că acum, nu au mișcat un deget ca să te ajute.

El ridică capul, mă privi și îmi oferi spre admirație un zâmbet larg care i-a descoperit întreaga gingie de sus, goală complet.

-Ba nu, zise el, nu am pățit nimic, n-am nimic, ce am, mă simt foarte bine, dar așa e mai bine, mă duc frumos și nu mai trebuie să dau ochi cu nimeni, că vorba aia, acum nici uraniu și nici bani...îmi luau gâtul, nu? N-am nimic, că doar fac de mult asta și sunt bine, mai spuse el convins.

-Uite, nu vreau să te bat la cap, știu că ai spus tot ce ai știut, dar eu știu că cei care te-au lăsat aici sunt doar o parte din cei care se ocupă de asta. Sunt din Rusia, sunt din Moldova, sunt de aici și sunt mai departe, prin Europa, unde de fapt trebuia să ajungă și uraniul tău. Eu vreau să știu atât și uite, asta chiar nu face rău la nimeni și nimeni nu va ști că mi-ai spus, nici că am stat de vorbă măcar. Eu, să zicem, vreau să fac rost de uraniu, din ăsta sau din ăla fals, cum ziceți voi, 238... unde m-ai trimite, la Chișinau sau unde? Să zicem că vreau eu să fac rost de un kilogram pentru că eu chiar am cumpărătorul din occident sau orient, unde mă duc prima dată...tu cum ai face?

Se uită la mine, îmi zâmbi iar larg și începu să povestească ce nu credeam că am să reușesc să aud.

-Acum doi ani eram infirmier la un spital din București. Eu nu zic care dar sigur că puteți afla numai dacă deschideți dosarul, de fapt tot ce vă spun e scris acolo, dar așa...mai printre rânduri. Se vindeau și se cumpărau tot felul de materiale, tot felul de substanțe și mai toate erau  aduse din Rusia prin Moldova și încercau de acolo, cumva, să le ducă în occident. Asta cu uraniul e o prostie, eu încercam să păcălesc niște fraieri, adevarul e ca ăsta nu folosește la nimic, nici la arme nucleare...aici se opri, scuturat de un spasm, am bănuit ca l-a bufnit râsul, nici la produs energie, mă rog, oricum pentru asta nu în occident se cumpăra de pe piața neagră, ci mai în est, adică mai prin orientul apropiat, sau pe aici, aproape, în Balcani.

Mă uitam la el și mă miram pentru că nu-l putusem bănui atât de coerent și nici atât de elocvent în exprimare. Îl urmăream cu atenție și chiar simțeam cum mi se strânge inima, omul din fața mea mai avea foarte puțin de trăit și nu îmi dădeam seama dacă e conștient de asta sau nu. Continua să vorbească, la fel, părând că scoate cu mare efort fiecare cuvânt.

-Eu n-am știut nimic, la început. Dar încet încet, tot felul de zvonuri îmi ajungeau la urechi, se făcea contrabandă cu te miri ce, de la prafuri, pastile străine, la tot felul de reactivi, apoi a fost o perioada cu mercur, apoi cu uraniu, iar mai nou, aud ca vor sa cumpere cantități mari de lebetina. Zice și se îneacă, încercă să tușească dar rămâne inert, tot cu bratele în jos și cu respirație șuierătoare. A ridicat ochii, totuși și am văzut agonie în ei, m-am ridicat și m-am repezit la ușa, am deschis și am strigat,

         -Chemați salvarea, omul ăsta moare aici, moare acum...  

          -Cine ziceți că v-a trimis la mine? Andrei Nedelcu...nu-mi amintesc, dar de acum trei ani, cine știe câți au intrat în cabinetul ăsta... și  zicând, se ridică de la biroul metalic, vopsit în alb, vechi probabil de când se construise spitalul și ocolindu-l se apropie de mine îmi luă mâna, mă ajută să mă așez pe scaunul îmbrăcat în vinilin aflat fix la un pas de mine. Puteam asta și singură, îmi venea să-i zic, dar m-am abținut, doar eram o femeie cu probleme care aveam nevoie de bunăvoința și ajutorul medicului din fața mea, nu venisem aici să fac pe nebuna...mă abțin și zâmbesc frumos.

-Da, suntem colegi și i-am spus ce problemă am, iar el m-a asigurat că sunteți cel mai bun chirurg pe care-l cunoaște. În general nu am avut nicio problema de sănătate dar acum chiar aș vrea să rezolv asta...dacă mă puteți ajuta.

-Bine, atunci, sa vedem ce putem face.

Paul mă privi un timp fără să scoată un cuvânt. Într-un sfârșit îmi spuse, 

-Cred ca ai terminat, ai făcut-o lată și cred că e momentul să te duci la Marcu și

să-i povestești tot, vorbește-i și apoi pui totul pe hârtie, după ce vezi de reacție are. Cine mai știe stadiul anchetei, mă rog...investigației tale neoficiale și la dracu, cum de s-au mișcat atât de repede? Îl văd că își pune mâinile în cap și începe să se învârtă de colo colo. Îl urmăresc cu privirea și deși îmi vine să plâng, încerc să-mi țin firea, sigur că nu mă gândisem că se va ajunge aici, sigur că nu.

Era târziu, se făcuse deja noapte, dar nu aveam niciun gând să plec acasă. Nu ma

vedeam acasă, mâncând ceva în fața televizorului, după care să mă fi dus ca orice om normal la culcare. Ce somn aș avea după ce aflasem grozăvia sau ce-ar mai fi de făcut? Nimic, mă îngrozesc eu și ridic din nou capul ca să Îl văd încă o data pe Paul cum se învârtea ca leul în cușca.

-Hai, mai explică-mi o dată....Deci, doctorul era nodul, la stânga erau cei cu

lebetina, la dreapta cei cu banii, ai strâns... câți intermediari, mă întrebă el brusc, la care eu mă uit puțin prin foi și-i întind lista... 28 Iulia, toți ăștia 28 de oameni onești pe care tu, cu nebunia asta a ta, te-ai gândit să-i bagi în căcat. Ei bine cred ca ai reușit, îmi dădu el verdictul, așezându-se ca de obicei  cu fundul pe biroul meu. Cineva din cei 28 a vorbit si iata rezultatul... 
Eram singuri, dar în biroul lui, Marcu mă aștepta.

Da, totul durase mai puțin de două luni. După ce informația că există cumpărători

pentru o cantitate foarte mare de venin de vipera, lebetină sub formă de cristale aurii, care avea prețul pe piața neagră de până la 450 dolari pe gram, bineînțeles în funcție de puritate, făcusem chiar rost de mostre în recipiente minuscule de sticlă, aveam acum și producătorul care asigura livrarea întregii cantități. Totul mersese strună, cu doctorul meu căruia nu-i trebuise mult să înțeleagă avantajele unei atât de profitabile afaceri, stabilisem cadrul desfășurării tranzacției, pana în cel mai mic detaliu.

Chiar în spital, pe culoarul unde el avea cabinetul, unde ambele capete se puteau

închide cu grilaje, stabilisem numărul și numele infirmierilor de încredere, care urmau să asigure liniștea și siguranța deplină în timpul desfășurării acțiunii.

Marfa urma să fie livrată din Republica Moldova, venea de undeva din ferme

ilegale de prin Pachistan, iar cumpărătorii erau, evident, reprezentanți ai unor companii farmaceutice de prin Italia, care și-ar fi procurat în felul acesta, materie prima la un sfert de preț fată de cel pe care îl practicau piețele oficiale.

Totul era pregătit, mulți contribuiseră la acest aranjament magistral de care

fusesem extrem de mândră, până cu câteva ore înainte, când la știri, de la știrile tv aflasem că renumitul artist din Republica Moldova, murise într-un stupid accident de mașină după ce tocmai trecuse Prutul. Atunci mi-a picat fisa, m-am speriat de moarte și după ce într-un sfârșit am reușit să vorbesc cu cel care îmi făcea legătura pe partea aceea, da, mi s-a confirmat că el era cel care venea cu marfa la București…

Atunci am realizat că, de fapt, construcția mea fantomă, căpătase viața, că totul

avusese efect în plan real, că această lebetină exista, era disponibilă și se mișcase încoace, pe coordonate reale, pană într-un moment. Bineînțeles că nu existau cumpărătorii, italienii cu banii chiar erau invenția mea, reali pe partea aceea erau intermediarii care se cunoșteau, doar unii pe alții, care se certau din când în când pe procentele în care se va împărți beneficiul, iar dincolo de asta, ne bucurasem toți de niște chefuri incredibile, unde se manca excelent, se beau vinuri bune și se vorbea cifrat și unde eu eram personajul principal, un rol care mi se potrivea de minune...

Marcu știa, era ținut la curent cu progresele mele și Paul știa, deși acum părea că

se miră de efectele la care nimeni nu se gândise, singur Vax m-a oprit un moment din narațiune și m-a întrebat răstit,

-Bă, voi ați făcut un calcul câți metri cubi înseamnă dolarii aia pe care trebuie să-i

încasați și cu care să plătiți apoi veninul ăla ? Și cum transportați acasă numai partea ce vi se cuvine din beneficiu? Nu va ganditi ca cineva, la un moment dat isi va pune la fel intrebarea? Ca doar nu sunt chiar toti batuti in cap...Eu unul, din momentul ăsta nu mai vreau să știu nimic despre asta...absolut nimic. Ești nebună, eram sigur că ești nebună.

Spaima lui Vax a fost luată în serios, în sensul că erau pregătite mai multe valize și genți de voiaj, da, in scopul de a căra discret plata, beneficiul sau comisionul, fiecare ii spunea cum ii venea la îndemână. De fapt doctorul făcuse rost de niște sacoșe imense de rafie, eu îi spusesem despre asta ca să înțeleagă cât de serioasă e povestea și cum ne gândim ,,noi,, la toate.

  Acum ăla zăcea mort într-o morgă, după ce zăcuse mort într-un șanț, în mașină nu se găsise niciun gram de lebetină, dar aceasta parte nu răsuflase în presă. Lumea plângea artistul și îi omagia talentul, patriotismul…noi trebuia acum să găsim lebetina. Adica eu nu, eu mă întorceam la arhivă, locul pe care îl știam bine și unde mă descurcam de minune...regina nodurilor.