Centrul Cercului III-4

Sun la ușă și după câteva momente, aud pași târșiți pe mocheta din hol. Deschide și văd cum, imediat, i se umplu ochii de lacrimi. Cecilia începu să plângă și mă trase înăuntru strângându-mă în brațe parcă cu mai multă disperare decât bucuria revederii.

O îmbrățișez la rândul meu și stăm mult timp, acolo,în hol, în picioare, îmbrățișate.

   Apoi intrăm în living și văd că absolut totul rămăsese la fel, chiar și praful de pe

servantă.

Ne așezăm în locurile în care stăteam de obicei pe canapeaua verde, în formă de L

cu colțul între noi, pe care erau, ca de obicei, țigările, cana de cafea, cărțile de tarot, și alte chestii pe care Cecilia doar le lua, de multe ori, în mâini, fără să știe de ce, după care le lăsa tot acolo, tot fără să știe de ce le lasă.

Acum mă privea cu ochii mari și o văd că încearcă să spună ceva, dar că nu poate,

înghite în sec și cu mâini tremurânde, își aprinde o țigare. Eu îmi ridic geanta de jos, de unde o lăsasem și scot un cartuș de țigări, mai bune decât fuma ea de obicei și un pachet de cafea, tot din cel care știam că-i plăcea să bea. Vorbesc prima,

- Cecilia, mi-a fost dor de tine, foarte dor, îi spun eu și o apuc de mâna pe care și-o ținea

pe canapea. Ea zâmbește, încep să-i curgă din nou lacrimile pe obraz, ridică din umeri și își face vânt cu palma, încearcă să se abțină, să își controleze mișcările spasmotice ale mușchilor feței.

-Cum ai putut să nu dai niciun semn de viață timp de doi ani, cum ai putut?  Sunt doi

ani și jumătate în care nu ai venit, nu ai dat un telefon, nimic. Ce ți-am făcut, eu ce ți-am făcut? Doar știai că ai fost pentru mine fiica pe care n-am avut-o și mi-ai jurat că nu ai să mă lași singură, când Vlad nu va mai fi. Ce-ai avut cu Paul, a fost treaba voastră, dar cum ai putut, mie, să nu-mi dai niciun telefon, niciun semn atâta timp, zice ea și începe să hohotească de-a binelea.

Trec pe partea ei de canapea și o strâng în brațe și nu mă pot abține, încep să

plâng. Trec așa câteva minute bune. Ne revenim, ne suflăm nasurile, ne ștergem ochii, respirăm și după ce eu trec la locul meu, întreb.

-Sper că nu vine, nu am de gând să mă întâlnesc cu el, chiar aici, la el acasă,

spune-mi Cecilia, mi-ai spus la telefon că pot veni fără nicio teamă, că el nu e acasă și nu vine azi, așa e, da? Mă asigur eu că nu se va întâmpla ultimul lucrul pe care-l doream să se întâmple.

-Nu, nu, îți spun că nu, e plecat de ieri la o conferința, un simpozion, pe care îl

organizează ei, dar nu în București, undeva la munte, stai calmă și povestește-mi.

-De unde să încep și cum să fiu sigură ce te interesează, zic eu neștiind de unde să încep și ce ar fi bine să spun și ce nu. În primul rând, trebuie să știi că după ce l-am anunțat pe Paul că nu mai vreau să continuăm, de la el nu am mai primit niciun semn. De unde am crezut că mai bine mă omoară decât să mă piardă, a renunțat la mine într-o clipită. Asta nu am înțeles și nici nu am știut în continuare cum să mă comport, așa că, am dispărut și eu, chiar și pentru tine...Îți dai seama că aveam multe de uitat, multe de pus la locul lor, iar dacă aș fi insistat să rămân cumva ancorată aici, nu aș fi putut nicicum să mă desprind. A fost singurul lucru pe care am putut să-l fac, altă variantă nu a existat, îi spun eu și mă opresc.

-Ei bine să știi că nu a fost chiar așa, o aud pe Cecilia că spune și atunci ridic capul și o privesc, neînțelegând la ce se referă.

-Paul, după ce i-ai spus că ești cu tipul ăla, cu care înțeleg că ești și acum, colegul lui, cum îl chemă...cum te cheamă de fapt?

-Ehmann, zic eu...Alex Ehmann.

-Așa, când i-ai spus că ești cu tipul ăsta, câteva zile nu a vorbit cu mine, cu nimeni despre asta. Doar îl cunoști bine pe Paul, știi cum e el...dar după un timp, după ce am început să stăm de vorbă, după ce i-am amintit că aveai toate motivele din lume să te desprinzi și să cauți să trăiești altfel, atunci a început să gândească și el altfel și chiar a încercat să dea de tine, să stați de vorbă. Dar mama ta a refuzat categoric să îi dea numărul de telefon de unde lucrezi, apoi i-a spus că te-ai mutat cu tipul ăsta, cum îl cheamă, iar când a aflat că soțul tău a plecat de la Camera Deputaților, că și-a dat demisia, chiar a încercat să facă rost de numărul de telefon de unde locuiești...cred că ai schimbat telefonul când te-ai mutat, nu-i așa?

Am privit-o mirată, da, se schimbase numărul de telefon, dar știu că fusese o problemă decisă în centrală, se schimbase cumva compania, eu nu aveam nicio legătură cu numărul nou de telefon pe care îl căpătasem la puțină vreme după ce m-am mutat cu Alex, în apartamentul lui. Cecilia continuă,

-Deci, aflând că soțul tău plecase sau era pe cale să plece de acolo, a vorbit cu un coleg și a cerut numărul vostru de telefon. Colegul, pe care l-a întrebat, a zis că nici el nu-l știe, iar Paul și-a dat seama că, de fapt, nu a vrut să i-l dea, asta când l-a văzut pe soțul tău, a doua zi, intrând la el în birou și căutându-l. L-a întrebat ce treabă mai are cu el, de ce caută să afle numărul de telefon, iar Paul i-a zis, fără sfială, ca el trebuie să vorbească cu tine, că nu vrea să-ți iasă în cale pur și simplu, dar că civilizat e să stabiliți o întâlnire ca să lămuriți lucrurile între voi, pentru că, de fapt, indiferent ce s-a întâmplat, voi doi nu ați avut nicio discuție și că acesta ar fi necesară. Asta i-a spus Paul soțului tău, când acesta i-a cerut socoteală,  că ce treabă mai are cu nevasta lui, adică ce treabă mai are Paul cu tine...asta ca să știi. Încheie Cecilia și mă privi curioasă să vadă efectul discursului.

Eu rămăsesem fără cuvinte, chiar despre episodul ăsta nu auzisem, niciodată, nimic. M-am gândit la Alex și la reacția lui, m-am gândit la ultimele luni ale lui, acolo, în cuibul acela de viespi, la Alex, cel care vedea atât de simplă și curată viața din jurul lui și la reacția pe care a avut-o și pe care mi-a ascuns-o. Poate nu este chiar atât de nepregătit și poate nu e chiar atât de naiv cum îl cred eu sau cum mi-l imaginez. Un lucru era sigur, după întâlnirea aceea, totuși, Paul, chiar dacă încercase, renunțase să mă mai caute.

-Cecilia, nu am știut și nu cred că asta ar fi schimbat ceva. Oricum un lucru este ușor de înțeles, m-am căsătorit prea repede, încă nevindecată după Paul, iar pentru Alex cred că a fost de-asemenea prea curând după divorțul lui, dar azi suntem aici și de aici vom încerca să mergem înainte. Cale de întoarcere nu mai există.

-Bineînțeles, din momentul în care i-ai spus mândră lui Paul că te-ai culcat cu ăla din prima zi când l-ai cunoscut...așa a fost? Așa mi-a spus Paul că i-ai zis, i-ai spus asta la telefon, fără altă explicație, așa a fost? Repetă ea întrebarea, iar eu îmi aduc bine aminte agonia primelor minunte după ce, într-adevăr, asta i-am spus lui Paul în ziua când totul s-a terminat între noi. 
-Cecilia, Paul are la mine mai multe lucruri, mai ales cărți, care trebuie să ajunga înapoi la el. 

Ma gândesc să închiriez o mașină și să le aduc aici, voi găsi pe cineva care să mă ajute să le cobor la mașină și apoi să le urc aici... Poți să-l întrebi despre asta pe Paul și apoi să-mi spui ce să fac. Da?

-Dă-mi numărul tău de telefon, vorbesc cu el și apoi te sun, îmi spuse ea și încercă să pară relaxată așteptând reacția mea. 
Eu scot o agendă mică din geantă și îi notez telefonul de acasă și de la serviciu. Rup foaia și o pun printre lucrurile din colțul canapelei. Pun agenda  la loc și mă ridic în picioare. Nu-mi vine să cred că am curaj să îi cer Ceciliei…

-Pot să arunc o privire la el în cameră, te rog, doar o secundă și bineînțeles tu nu-i pomenești niciodată despre asta. Pot Cecilia?
Ea mă privi câteva secunde în ochi, apoi după ce și ai ei s-au umplut iar de lacrimi, îmi făcu semn din cap că pot să mă duc. Am străbătut tot culoarul ce despărțea apartamentul în două și în capăt, am cotit la stânga, am deschis ușa și am avut un șoc. Camera era așa cum o lăsasem cu doi ani înainte. Chiar și husa de pe pat era cea pe care o folosisem noi în garsoniera aceea în care ne petrecusem cei patru ani ciudați.

Florile pe pervaz, dezordinea de pe birou și printre toate, peria mea de păr. Deschid dulapul cu două uși și da, câteva din rochiile mele încă atârnau pe umerașe. Am închis ușile brusc și am ieșit repede afară, asta nu era deloc în regulă, așa ceva nu era normal și când îmi iau la revedere de la Cecilia, nu simt nimic decât nevoia să ies cât mai repede de acolo...să mă văd în stradă, printre oameni.

Parcasem mașinuța mea roșie aproape și odată intrată la adăpostul locului în care îmi era drag să fiu, m-am simțit dintr-o dată bine și fericită că sunt departe de toate acelea. Mi-am frecat mâinile, una de alta, am pornit și am dat drumul la muzică, tare.

A doua zi, înainte de prânz, sună telefonul și aud vocea lui Paul. Mă așteptam că va suna, cel puțin dacă era adevărat ce-mi spusese Cecilia, că el voise să ia legătura cu mine. Acum avea numărul de telefon, știa că Alex e plecat, iar vizita mea la mama lui, îi deschidea o cale netedă spre dialog. Un moment mi-a părut rău, trebuia să fac cumva și să-i trimit lucrurile și m-aș fi putut lipsi de vizita pe care i-o făcusem Ceciliei, dar fusesem acolo și Paul era acum în receptor și aștepta să spun ceva.

-La telefon e aiurea, nu avem cum să vorbim așa, e clar dificil pentru tine și te asigur că este la fel de greu și pentru mine, dar ne întâlnim unde vrei tu, în locul cel mai aglomerat cu putința, dar vreau să te văd, trebuie să stăm puțin de vorbă, cât vei dori tu, cu ochii pe ceas dacă trebuie...îl aud pe Paul cu cea mai caldă și seducătoare voce pe care, practic, nu mi-o aminteam.

-E în regulă Paul, sigur că ne putem întâlni, dacă vrei chiar și în seara asta, eu termin pe la ora 17 și cred că după jumătate de oră ne putem vedea, la...McDonald’s la Obor, zic eu și nu-mi vine să cred ce locație i-am propus. Dar îl aud cum acceptă imediat și închide telefonul, parcă fiindu-i frică că mă voi răzgândi.

La ora cinci și jumătate, împingeam în ușile batante de la fast food-ul în care nu mâncam niciodată, dar unde Emmei îi plăcea mult înghețata, intru și mă uit în jur, lume puțină și îl văd pe Paul la o masă, mai departe de toți cei care erau acolo, la ora aceea.  Mă apropii, el se ridică în picioare și mă ajută să-mi dau haina jos. Apoi mă așez pe o banchetă, iar el vizavi, pe scaunul din față. Îl privesc și văd că este bine ras, nici urmă de barba scurtă care îi stătea atât de bine și părul era mult mai scurt decât îl purta de obicei.

Purta un sacou culoarea albastru petrol, pe care i-l făcusem cadou într-o iarnă, de Crăciun, o cravată pe care, la fel, tot de la mine o avea și chiar și pantalonii, erau cei gri, pe care îi cumpărasem împreună odată cu rochia pe care o aveam în acel moment pe mine, rochie pe care el o alesese, neagră, cu decolteu la baza gâtului, strâmtă până pe șolduri unde se lărgea în pliuri ample, prinse între ele cu  nasturi metalici ce imitau argintul prelucrat manual, sau poate chiar erau din argint. După privirea lui mi-am dat seama că făcusem aceeași gafă, intenționată sau doar dictată de subconștient, el știa dimineață că mă va suna, eu credeam dimineață că va face asta și iată-ne acum desprinși parcă dintr-o altă iarnă, tot noi, Paul și Iulia și totuși atât de diferiți.

Nu spunea nimic, mă privea cu o privire parcă hipnotică, iar eu, am vrut să depășim momentul, am vrut să vorbesc eu prima, dar când mi-am descleștat gura, am simțit cum maxilarul de jos, începe o mișcare incredibilă de dreapta-stânga, un tremur nefiresc al bărbii care probabil era ușor de sesizat. Așa că, am închis gura și mi-am prins mâinile, una în alta, deasupra mesei și picioarele mi le-am împletit, într-un fel în care, multă vreme, am crezut ca doar eu îl pot face, picior peste picior, ca apoi pe cel de deasupra să reușesc, nu știu cum, să-l petrec încă o dată pe sub celălalt picior. Paul adora mișcarea asta, iar acum, când mi-am amintit, am fost recunoscătoare mesei dintre noi, deși îl aud că spune, primul lucru;

-Mi-e dor de picioarele tale Iulia, atât de subțiri și de fine dar atât de puternice când mă înconjurau ca să mă țină cât mai mult și mai aproape de tine...zice el și eu simt, nu simt, aud cum mi se freacă măselele unele de altele, în mișcarea aceea dementă pe care nu puteam nicicum să o controlez.

Îmi pun fața în palme și rămân așa, cu coatele pe masă, fiindu-mi egal ce crede, doar să nu vadă spasmul acela oribil. Încet mă calmez, nu așa îmi imaginasem prima noastră întâlnire și nici că Paul va alege sa-mi spună ceva atât de intim, ridic ochii și susțin privirea ochilor lui cenușii și încerc să-i zâmbesc detașată.

-De picioarele mele ți-e dor Paul? Îl întreb și continui, înainte să apuce să-mi răspundă, doar de picioarele mele ți-e dor?

-Nu numai, mi-e dor de cum făceam dragoste cu tine și mai ales de cum îmi apucai capul între brațele tale, îl îmbrățișai ca pe un copil  și îmi spuneai ,,lasă omule că ne descurcăm noi cumva, ai puțină răbdare...’’ asta de fapt îmi lipsește foarte tare. Mi-e dor de cum mi te așezai în brațe și cum te făceai mică, reușeai Iulia, să te lipești toată, încât de multe ori aveam impresia că dacă mă ridic și plec, tu poți rămâne lipită de mine și nimeni nu ar putea să observe asta. Așa ar fi trebuit să fie, Iulia, dacă tu nu mă părăseai, schimbă el brusc tonul. Dar ai făcut-o și ai făcut-o cu atâta ușurință încât am să mă întreb mereu, de fapt, ce ai căutat cu mine de la bun început, de ce n-ai rămas în viața aia a ta și eu într-a mea…

-Paul, ai niște lucruri la mine, va trebui să faci cumva să le iei, le-aș fi lăsat la mama dar nu a vrut sub nicio formă să mai aibă de-a face cu vechea noastră poveste. Știi, tata a murit și ea a schimbat casa, s-a mutat aproape de unde stau acum, pentru Emma. Am găsit-o pe Cecilia îmbătrânită, foarte schimbată, ce-i cu ea? Schimb eu vorba și mut repede sensul discuției într-o zonă mai puțin riscantă.

-Tata are cancer, îți dai seama, tata care nu a fumat în viața lui are cancer pulmonar, iar mama crede că din cauza fumatului pasiv, asta în schimb nu o împiedică să fumeze în continuare, dar...nu ți-a spus?

-Nu, despre Vlad, absolut nimic, am crezut că este plecat pe afara, eu nu am stat mult la voi, ieri, poate jumătate de oră.

-Este internat la Fundeni, probabil nu mai prinde primăvara, este extrem de slăbit și îl văd că nici chef să lupte nu mai are...pentru el, lupta s-a terminat. Știu despre tatăl tău, nu știu de ce a murit, dar bănuiesc că a fost ceva subit, nu-i așa?

-Da, infarct sau congestie cerebrală, undeva a pocnit ceva, un arc s-a rupt și tot sistemul s-a prăbușit într-o secundă, oricum mai bine decât chinul prin care trece tatăl tău, acum înțeleg de ce părea Cecilia atât de pierdută.

          -Da, tu știi că e dependentă de el, suferă mult iar povestea noastră a afectat-o mai mult decât lasă să se vadă. Se simte, exact așa cum spui, pierdută, abandonată de toți.

Tăcem amândoi și Paul întinde mâna peste masă. O secundă îi ating degetele cu degetele mele, după care îmi retrag mâna și o prind în cealaltă. Mi le frâng pe amândouă în poală sub masă și spun cu voce sacadată.

-Nu a fost trădare ce am făcut eu, a fost instinctul meu de supraviețuire Paul, m-ai fi omorât într-o zi…

-Nu vreau să vorbesc despre asta, chiar nu vreau, nu asta s-ar fi întâmplat, ne-am fi liniștit într-o zi, ți-am spus mereu că trebuie să aștepți, că într-o zi totul va fi cum trebuie să fie. Tu ai plecat, tu ai fost cea care a întors spatele, tu ai renunțat...tu, nu eu.

Întind mâna spre haina care stătea împăturită lângă mine, o trag și o țin pe toată în brațe, îi spun,

-Eu am să plec acum. Sigur că într-o zi ai să-ți găsești liniștea Paul, eu cred că am să reușesc mai repede, pentru că am găsit un om puternic, capabil să lupte și cu el și cu ceilalți, pentru mine, știu că nu vrei să auzi asta și crede-mă că nu mai are importanță. Scapă-mă de cutiile de pe balcon, toate lucrurile tale se vor strica în frigul de afară și în rest, încerc, îți jur că încerc, să păstrez în amintire doar lucrurile frumoase pe care le-am trăit noi doi, dar Paul...sunt atât de puține.

Mă ridic și îmi pun haina, deși el s-a ridicat cu intenția să mă ajute. Îmi iau geanta, îmi înfășor șalul în jurul umerilor, îmi scot mănușile din geantă, totul cu mișcări mici, repezite, îl simt că mă privește, rămâne pe loc. Mă întorc spre el și-i spun parcă cu altă voce, nu a mea;

-Adio Paul, să știi că te-am iubit atât de mult, atât de mult, încât nu-mi imaginez că vei mai putea fi iubit vreodată la fel...dar mi-a trecut și îmi va trece de tot într-o zi și te voi uita, într-o zi te voi uita, iar tu abia de atunci să te aștepți să îți găsești liniștea și fericirea, pentru că dacă există dreptate pe pământ, până atunci va trebui și tu să simți durerea, doar ea te va face să știi și să vrei  să trăiești cu adevărat, până atunci...nu.

M-am întors în loc și am pornit spre ieșire cu pași mari, apăsați, am ieșit în frigul de afară și când am ajuns la mașina, mi-am dat seama că e deja întuneric. Am pornit motorul și luminile și înainte să plec l-am văzut pe Paul pe trotuar, cu mâinile înfundate în buzunarele adânci ale hainii, cu gulerul ridicat și capul gol și mi s-a părut că ochii lui luceau în întuneric ca cei ai unei sălbăticiuni.

Am plecat și m-am bucurat că l-am întâlnit, că am avut curajul să-l mai văd încă o dată, abia acum mi-am dat seama că într-adevăr pot să-l uit, sau mai bine zis că va fi ușor să o fac. Și am hotărât să-i povestesc lui Alex despre această întâlnire, fiind convinsă că el mă va înțelege și chiar dacă nu o va face, oricum nu-i voi ascunde asta, nu-i voi ascunde niciodată nimic. Doar să vină el acasă, doar să vină sănătos, curând, acasă…