Centrul cercului III-5

Alex s-a întors acasă la începutul verii. În aeroport l-am regăsit pe acel Alex pe care l-am cunoscut cu doi ani înainte, lângă stația de metrou, poate la fel de slab, puțin mai grizonat decât a plecat, dar zâmbetul era același, mi-l aminteam bine, era inconfundabil. S-a întors un Alex ars de soare, din care pricină, zâmbetul lui părea și mai strălucitor. Mâinile lui, poate mai aspre, mă îmbrățișau cu putere, apoi îmi cuprinse fața în palme și mă sărută cu atâta patimă, încât toată grija mea, toată spaima că s-ar fi  putut întoarce altul, mi-a trecut preț de acea sărutare apăsată.

Eram eliberată, sau așa credeam, de trecut, eram dornică să fac lucrurile să meargă între noi, eram decisă să-l înțeleg, să îl ajut, să-l sprijin în toate deciziile lui. Mă gândeam că dacă eu am determinat întreaga schimbare, poziția în care ne aflam azi, unul față de altul și noi doi față de ceilalți, atunci tot de mine depindea în continuare ca lucrurile să ia o formă care să mă reprezinte, să mă definească, pe mine ca femeie iar apoi pe noi doi, ca un cuplu ce nu reușisem să fim dar care eram încă la început de drum. Pentru că forma mea nu era definitivă, pentru ca eu ca om nu mă simțeam întreg, pentru că timpul îmi demonstrase că eu mă lăsasem prea mult timp pradă fricii, că fusesem subjugată ideii că nu merit și că încă trebuie să plătesc.

Fără Alex, dar soția lui, în cele șase luni, am avut timp să fac o analiză și să iau niște decizii. Nu era ceva concret, nu făcusem o listă cu priorități, dar mă simțeam puternică și îndreptățită, o simțeam mai mult ca niciodată pe Emma că depinde de mine și că avea nevoie de mine și pe Alex că se întorsese cu adevărat la mine, la femeia care eram și pe care se părea că  el o cunoaște mai bine decât reușisem eu să o fac. Oricum, simplul fapt că ceilalți aveau așteptări de la mine, înțelegerea acestui lucru, a fost destul pentru a-mi lua rolul în serios. Eram mamă și eram soție, eram singurul sprijin al mamei mele, eram în mijlocul atâtor lucruri.

       Poveștile lui Alex din Israel erau incredibile, picante și nu tocmai cum te așteptai să  fie. S-a adaptat greu, era obișnuit pe șantier, pe șantier crescuse, dar lucrurile stau foarte diferit când trăiești atât de departe de casă, în mijlocul unor oameni care depind de tine, într-o țară atât de specifică.

Primul contact cu cei de acolo, după ce i-a găsit puțin iritați de schimbarea șefului de șantier, nu a fost, se pare, exact cum îmi povestise la telefon. Pentru că acum relațiile erau bune, perioada dificilă depășită, Alex îmi povestea amuzat cum se desfășuraseră de fapt ostilitățile.

-Am ajuns târziu, nu am văzut nimic și pe nimeni în prima seară. Dar dimineață am fost prezentat de reprezentantul antreprenorului  iar când am ajuns, băieții erau deja sus pe placă, la etajul cinci, pe primul bloc pe care cel dinaintea mea apucase să-l ridice până la nivelul ălă. Priviri urâte, piezișe, tipi supărați pentru că, simplul fapt că cel dinaintea mea se îmbăta cu ei cot la cot nu era o problemă, ci dimpotrivă. Așa că nu păreau deloc  prietenoși...Unul, un tip înalt, brunet, foarte bun dulgher, de altfel și poreclit de ceilalți Canibalul…

-Ce-ai spus, cum adică Canibalul? Doamne Alex, unde te-am trimis?

-Așteaptă să vezi, deci Canibalul, după ce a plecat delegația și am rămas doar noi între noi, acolo sus, vine și îmi zice, ,, Auzi șefu, știi de ce mi se zice mie Canibalul? Îl întreb făcând pe curiosul, de ce? Sigur că vreau să știu. ,, Îmi zic așa, pentru că mie îmi place să sug sânge de ingineraș, așa ca mata, după care să-i rod oasele...,, Asta mi-a zis mie Canibalul și m-a privit rânjind, așteptând să fac pe mine de frică…

-Și? Tu ce i-ai spus, nu aveai cum să-l denunți, să-l penalizezi, să mă fi sunat pe

mine...? mă reped eu cu soluția.

-Da, puteam să fac asta, dar știi, eu sunt crescut pe șantier, pe șantiere de fapt, pe unde se construiau baraje, erau tot felul de oameni, oameni duri, acolo învățai de toate...așa că i-am dat un răspuns așa cum m-am priceput și anume i-am zis că nu e prima dată când se găsește câte unul care vrea să mi-o sugă și dacă nu știe de unde să înceapă, eu pot să-i arăt…
Îl întrerup, nefiind deloc obișnuită cu ceea ce am înțeles că se numește limbaj de șantier...

-Vai de mine, Alex! Nu pot să cred și...el ce-a zis, ți l-ai făcut dușman, nu-i așa?

-În primul moment, a căscat gura să zică ceva, ceilalți care urmăreau meciul de mai departe începuseră să chicotească și atunci Canibalul, care se pare că pierduse prima rundă,  a mai încercat ceva. Îmi zice ,,bine dacă așa stau lucrurile, să aveți grijă să nu vă apropiati de marginea plăcii, că se pot întâmpla accidente. După care rânji multumit spre colegi si continua,, Sau vă poate cădea ceva în cap , să aveți mare grijă” și după ce a zis si asta, s-a întors și a dat să plece. Eu m-am apropiat de margine, mi-am așezat bine vârfurile tălpilor pe muchia planșeului de beton și l-am strigat ,,Canibalule, să-mi fie frică de marginea asta de planșeu, la asta te referi, nu ?  

Alex începu să râdă cred și din cauza felului în care îl priveam cu gura căscată și ochii mari. Eu practic nu-mi puteam imagina scena.

-Doamne, Alex...și?

-Și se întoarce, vede unde sunt și îl văd că-și pune mâinile în cap și începe să strige, ,,Șefu’, să moară mama, plecați de acolo, șefu’, am glumit, așa sunt eu glumeț, vă rog șefu’, vă rog, plecați de acolo, aoleu măicuța mea, vă rog...aoleu, nu suport, va rog, șefu’, plecați de acolo…” Atunci am strigat și eu la el, de fapt la toți care erau acolo ,, De azi, cine e prins beat, pleacă acasă și tot de azi, cine nu poartă cască de protecție, nu mai are ce cauta pe șantier,,  Din ziua aia Canibalul nu mi-a mai ieșit din cuvânt și cred că e cel mai loial dintre toți, de fapt, toți sunt băieți buni, chiar am fost norocos, pentru că am o echipă formidabilă.

-Mai ai multe povești din astea? Ce adult face așa ceva? Cum ai putut să riști în felul ăsta, încep eu să-i fac morală…

-Iulia, sunt convins că nu ai de unde să știi, dar viața pe un șantier, cu cei care lucrează în construcții, se supune altor reguli, iar eu le cunosc... pe Argeș, apoi în colonia de la Ciunget, unde au făcut barajul pe Lotru, am  trăit multe intămplări și am auzit și mai multe, unele de groază, iar altele chiar minunate, așa cum sunt și oamenii, așa cum e și viața lor.

Eu unul mă așteptam la probleme, nu uita că toți care sunt acolo, au trecut prin biroul tău, iar eu sunt soțul tău, așa că, știam că îmi va fi destul de greu să depășesc bariera, dar după cum vezi, am reușit. Oamenii ăia m-au acceptat drept șef și în final am colaborat foarte bine, dar bineînțeles nu a fost ușor la început, dar ce e ușor?...încheie el.

Golf-ul și-a găsit stăpâni noi, iar noi am fost fericiți să luăm pe mașina cu o sută de mii de kilometri în plus fața de cât avea când o cumpărasem, exact aceeași bani, cât am dat pe ea în urmă cu un an, la Arad.

În câteva zile, Alex și-a găsit mașina pe care o dorea și imediat ne-am pus pe drum, aveam deja rezervare pentru două săptămâni într-o stațiune grecească, cochetă, o alegere cel puțin ciudată dacă stai să te gândești că Alex venea dintr-o țară caldă, tot numai piatră, unde se cultivau tot măslini și portocali dar, pentru restul țărilor europene, aveam nevoie de viză, iar grecii ne-au dat-o cu ușurință așa că, neavând mult timp, Grecia a fost...

            Traversarea Bulgariei, pe lumină, de cum au dat zorii, a fost liniștită și fără evenimente, probabil la ora aceea nici polițiștii bulgari nu apucaseră să iasă pe șosea. Eram pregătiți cu bancnote mici, pentru că Alex își făcuse planul ajutat fiind de poveștile altora care trăiseră adevărate aventuri pe drumurile parcă mai proaste decât ale noastre, din țara vecină. La intrarea în Grecia am făcut poze și am ales un traseu frumos, pe malul mării Egee spre Polychrono, unde se afla locul în care trebuia să ajungem să ne petrecem vacanța.

Ajunși, am avut surpriza să vedem că grecii sunt într-adevăr profesioniști în a-și primi oaspeții. Ni s-a dat o casa cu etaj pe malul mării, pe a cărei terasă trona un bananier plin cu fructe coapte. Era albă, cu muchiile rotunjite cu uși mari care eliberau spre exterior întreg spațiul dinăuntru, iar mai presus de toate, era dotată și cu o pisică mare, portocalie ce ne-a întâmpinat ca o gazdă adevărată. Apoi, mie, mi-a acordat atentie in mod special, citindu-ma si arătându-mi răbdătoare pe unde și cum îi place să fie mângâiată, apoi m-a condus prin fiecare ungher. 
Totul nou, extrem de curat, era mai mult decât ne așteptam. În prima seară ne-am plimbat prin sat, întins tot pe malul mării, am văzut că străinii erau acolo pentru odihnă, plajă și apă, iar seara, principala activitate era plimbarea pe faleză, cina și apoi petrecerea restului nopții în tavernele unde se bea uzo și vin și se asculta sau dansa pe muzica locului. 
A doua zi, dimineață, ne-am cumpărat bilete pentru o mică croazieră în jurul Muntelui Athos, iar pentru seară, o cină tradițională cu spectacol folcloric. Așa proceda toată lumea nou ajunsă în stațiunea mică, cu nimic deosebită fața de celelalte destinații de vacanța de pe acel țărm.

            Croaziera nu ne-a prea încântat. Ne-am minunat, mai mult eu, de limpezimea și culoarea de smarald a Mediteranei, foarte diferită de marea de acasă. Alex o știa, așa cum știa deja multe despre ceea ce putea oferi zona. Mă refer la mâncarea mediteraneană, la fructele de mare pe care eu le vedeam întâia dată, tipul peisajului și drumurile prin zonele mai mult aride, singurele terenuri lucrate fiind cele cu plantații de măslini. Pe un astfel de drum, i-am oferit lui Alex ocazia să moară de râs, când, văzând eu pentru prima dată în viață măsline în pomi, l-am rugat să oprească;

   -Oprește, oprește, uite și tu, e plin de măsline coapte, ce frumos, ce bucurie, oprește să merg să iau doar una, să mănânc o măslină direct de pe creanga ei...zic eu și mă arunc din mașina înainte ca Alex să apuce să-mi mai zică ceva. Și ar fi avut ce...

  Măslina de pe creanga ei a fost cel mai amar lucru pe care l-am gustat în viața mea, brusc mi s-a făcut gura pungă și lacrimi mi-au umplut ochii, am scuipat și am tușit și mi-a venit să vomit. A fost exact senzația pe care mi-am amintit-o imediat, când, într-un an, la mare, pe plajă cu ai mei, mi-a intrat în gură o gărgăriță, de care era plaja plină, invazie de gărgărițe, în anul acela…

Alex a continuat mult timp să râdă, încerca să mă consoleze într-un fel, dar orice încercare în acest sens, se sfârșea tot într-un hohot de râs, greu de stăvilit. Eu am rămas o vreme privind pe geamul din dreapta, fără să-i vorbesc, dar în final, nu am putut să nu recunosc că scena, văzută din afară, putea, da, putea să fie amuzantă. Deci măslinele, pentru a putea fi consumate, se țin o vreme în saramură, există mai multe rețete prin care acestea se fac bune de mâncat, capătă diverse gusturi iar Alex a știut despre asta dar, o astfel de ocazie era păcat de ratat.

Cam de atunci am căpătat  obiceiul și am început să jucăm ,,farsa și revanșa’’, revanșa, mai ales, fiind obligatorie după ce unuia dintre noi îi ieșea câte o chestie ca cea cu măslina, unde Alex a înscris un punct prețios, greu de egalat.            

Vasul pe care ne-am îmbarcat, ne-a învârtit în jurul peninsulei pe care se înălța Muntele Sfânt, pe care își aflau lăcaș câteva zeci de mânăstiri ortodoxe, foarte vechi, toate având principala regulă de a nu permite, sau adăposti nici picior de parte femeiască.  Călugării cu aer sinistru pe care i-am văzut la îmbarcare, sau în cealaltă parte a peninsulei unde am făcut popas, locuri aflate în afara perimetrului protejat, erau neglijenți, cu sutanele de-a dreptul soioase, luceau de mizerie și de vechi ce erau, cu bărbi lungi din păr încâlcit, se ocupau cu vânzarea la prețuri exorbitante a suvenirurilor de tip religios și a broșurilor cu explicații în trei limbi, a istoriei și activităților din mânăstirile rusești, grecești, sârbești, bulgare și stiam că și românii au acolo o mânăstire, a lor.

               Frumos, superb a fost momentul când am văzut un cârd mare de delfini săritori care se întreceau cu vaporul nostru, acest lucru fiind singurul pe care l-am apreciat în acea zi, la starea de disconfort concurând și nou cunoscuta senzație de rău de mare, de care nu mai avusesem parte până atunci.Ne-am debarcat după amiază târziu, promițându-ne să nu mai mergem niciodată în nicio croazieră, cel puțin nu până la vârsta de pensionare.                 

Seara grecească... a fost. Atunci am hotărât ca a doua zi dimineață să ne luăm la revedere și să mergem să vizităm Grecia, căci locul acela era frumos, dar l-am luat doar ca pe o promisiune, puteam vedea Grecia continentală în două săptămâni, nu avea rost să ne așezăm pe nisip, să facem plajă, eu alergica iar Alex  sătul de soare.

Discutând despre cum și încotro să ne facem traseul, am hotărât ca primul loc care merită văzut să fie Castoria. Era fix în direcția opusă Atenei, în partea cealaltă a Greciei, la munte, la aproximativ 600 km de locul unde eram. Deci un drum ce ne putea face o idee despre țară în general. De fapt nu asta urmăream în primul rând, ci plecam de la informația Doinei, colega mea de serviciu, că în Castoria sunt magazine de blănuri unde poți cumpăra și patru haine minunate, la prețul pe care l-ai plăti în București pentru una. Chiar dacă promisiunea sfertului de preț era importantă, Alex nu a crezut că este și reală, dar nu m-a refuzat mai ales că privind pe hartă, a descoperit multe alte lucruri de vizitat în acea direcție.

             Am apucat un drum național, cu dealuri terasate, pline de măslini, cu văi uscate, dar irigate pentru livezile de portocali și în rest piatră, ciulini și praf. Am ajuns prin munți și am avut surpriza să vedem într-o vale formată din doi versanți înalți, avioane militare de vânătoare care zburau la o altitudine mai joasă decât ne aflam noi, pe șosea, în acel moment. Atunci Alex a țipat la mine,

- Iulia ia camera, fă poze...dar cum, dacă tipa cineva la mine, eu mă blocam, avioanele au dispărut înainte ca eu să scot capacul rotund și să apăs pe,,on”.

Am ajuns la Castoria. O stațiune pe malul unui lac superb, înconjurat de munți împăduriți. Eram în nordul Greciei și normal, vegetația era mai bogată. Din nefericire pentru planul meu, era sâmbătă și multe, aproape toate magazinele, erau închise. Și totuși în plimbarea noastră am găsit unul deschis, un magazin doar cu mantouri din blană de lux, cu uși imense de cristal, turnante, cu vânzători afectați și decor elegant.

Am cerut să probez o haină scurtă, sport și una lungă, subțire, pentru ocazii. Le-am primit, le-am probat, am cerut să văd mai multe și după o oră de fâțâială în fața oglinzii, m-am hotărât și în sfârșit am întrebat prețul. După socoteala mea de acasă, trebuiau să coste cel mult 1000 dolari. Când am auzit 12.000, s-au auzit și ușile batante fâlfâind și din momentul ăla până mi-am întâlnit bărbatul, a durat mai mult de o ora, căci nu am fost atentă unde lăsase mașina și o vreme am mers ca o Hecuba amărâtă pe străzi, plângând nefericirea de a nu mă întoarce acasă cu zeci de mici animale moarte, pe care să le port mândră și fără niciun pic de remușcare.            

Ne-am regăsit, mă aștepta pe o terasă, lângă locul unde lăsase parcată mașina și în timp ce luam masa, mi-a explicat ceea ce aflase între timp de la localnici. Rușii veneau în Castoria între două avioane și cumpărau tot ce însemna blană naturală, la orice preț.

-Iubito, normal era ca înainte să te prostești în felul ăla, să întrebi prețul, e bine să procedezi mereu așa, să întrebi, că asta nu costa nimic. Alex părea destul de afectat de felul în care fusesem prinsă pe picior greșit, dar m-am făcut că nu bag de seama și după cină, prin bunăvoința celor de la tavernă, am găsit un loc bun, să dormim.

Un fel de pensiune, o casă albă cu terasă umbrită  de tufe de trandafiri cățărători, ne-a întâmpinat un cuplu în vârstă, doi oameni ce păreau încă foarte atașați și tandri unul cu altul. În timp ce așteptam să ni se pregătească camera, i-am spus lui Alex la ureche,

-Îți promit că mă voi face în continuare și mai tare de râs, mă voi pune în situații imposibile, de-a dreptul jenante, care, deși vom fi doar noi doi, vor fi destul pentru a te face să roșești și să te întrebi „de ce, Doamne, mi-ai dat o nevasta în halul ăsta de nerușinată!”

-Promiți? Alex mă privi în ochi, oarecum mirat de felul în care alesesem să glumesc, fiind poate pentru prima dată când făceam trimitere la ce urma să se întâmple între noi, odată rămași singuri în cameră. Eu evitam din principiu orice aluzie cu tentă sexuală, orice trimitere de acest gen, dar felul lui atât de liber și relaxat, mai ales de când se întorsese acasă, mă făcuse să apreciez ceea ce părea că deschide o cale și mai largă intimității dintre noi, deloc afectată, ba dimpotrivă.

După ce ajunsese în Israel, la telefon îmi spunea tot timpul cât de tare și-ar dori să fie acasă, lângă mine, îmi spunea lucrurile acelea pe care, normal, mi le șoptea în timp ce făceam dragoste, iar întors acasă, Alex era cu atât mai tandru, mai duios și mai dornic de apropiere fizică. Îmi spusese de la bun început cât de mult îi place să facă dragoste și cât de mult ar aprecia dacă eu i-aș răspunde în același fel. Dornică de măritiș cum mă dovedisem la un moment dat, am acceptat cu plăcere felul lui de a trata relația fizica ca pe o rutină, dar o rutină de la care nu se putea sustrage. Mi-am zis că e vina faptului că e îndrăgostit, deși nu era, că nu apucase să se sature de mine, că eu mă apropiam cu multă plăcere de felul lui de a da și a primi mângâieri, dar încet, încet mi-am dat seama că el era, de fapt, altfel construit, el chiar avea nevoie de asta, o nevoie pe care și-o satisfăcea la modul cel mai firesc, așa cum mânca când i se făcea foame, cum se spăla înainte de culcare, cum se bărbierea în fiecare dimineața. Chiar și dacă avem o dispută, sau ceva nu era cum ar fi trebuit să fie, odată ce ajungeam în pat, Alex nu mai avea nicio problemă, nu mai era nicidecum supărat ci avea doar o singură dorința, aceeași și de fiecare dată la fel de puternică.

Acum, în camera cu ferestrele larg deschise spre noaptea de vară, se auzeau greieri în gradină, se vedea cerul luminat de o lună imensă, galbenă ca un unic felinar, peste unica lume care putea să existe, care conta în acea clipă, lumea în care eu învățam că în centrul ei e locul meu, iar că acolo pot fi înconjurată de atâta dragoste, atâta plăcere și atâta căldură, atât cât mă simțeam în stare să dăruiesc.

Dacă existaseră acele motive pentru care Alex preferase să se îndepărteze de mine, acum sărutările lui păreau că sunt ale unui însetat ajuns la izvor, acum palmele lui mângâiau, frământau  și se făceau una cu pielea mea fierbinte, Alex era atent și concentrat în timp ce eu căutam, eu începeam să înțeleg ce nu știusem și nu crezusem vreodată. Atunci în noaptea aceea, am știut că el, sau eu am avut dreptate, că el îmi poate fi liman și eu îi pot fi lui, am recunoscut mirosul lui pe mine și m-am regăsit pe mine cu totul absorbită în porii lui. Alex mă strângea în brațe și mă cuprindea nu pentru a se îndepărta și pentru a mă regăsi încă o dată, ci o făcea ca într-un transfer de celulă, un schimb dulce și înmiresmat, la un nivel ce numai atunci, în momentul acela s-a lăsat descoperit, ca într-o melasă care ne făcea pe amândoi să părem unul și același. Contururi pierdute. Și atunci m-am trezit dintr-o dată, singură și îngrozită, ca pe marginea unei prăpăstii, chiar înainte ca el să-mi dea drumul să zbor, înainte de secunda când, ca de fiecare dată, mă îndoiam că pot să o fac...Dar într-o secundă zburam și începusem să-l iubesc pentru asta, pentru că odată ce afli locul acela al desprinderii, al alunecării în gol și apoi al înălțării în zbor, ei bine, acolo când știi că poți, ai vrea să te întorci mereu…

Alex mă învățase asta, apoi mă învățase să zbor și să mă bucur, apoi să zbor și să râd, să zbor și să mă prăbușesc și să mă împrăștii în mii de impresii, de senzații, în mii și mii de clivaje ale aceleiași eu, fiecare în alte si alte nuanțe nemaivăzute.

În final erau brațele lui sigure în care mă întorceam ca dintr-un vis. Alex m-a învățat să nu-mi fie rușine de el, de abandonul meu nou descoperit, să-l accept ca pe mine însămi, să mă accept pe mine așa acum era el deschis și dornic să mă accepte pe mine, toată.

  Cerul s-a luminat de tot când am adormit obosită, ca după sfârșitul lumii, pe pieptul lui, obosită după ce lumea pe care o știam se dusese odată cu noaptea.  

Ziua nouă ne-a dus la Meteora, vechi centru monahal din Grecia, unul dintre cele mai importante din lumea ortodoxiei, când am ales să facem drumul de întoarcere de la Castoria spre Atena, prin Câmpia Thesaliei. Acolo am descoperit cu surprindere mânăstirile din secolul IX, urcate într-un mod incredibil pe platourile strâmte ale unor formațiuni de piatră, extrem de abrupte, spre care, la începuturi, nu exista nicio cale de acces. Fața de măreția surprinzătoare ce se dezvăluia privirii pe măsură ce ne apropiam, imaginile din pliantele turistice erau irelevante.

Stâncile enorme, cea mai înaltă dintre ele având o altitudine de peste 600 m deasupra nivelului mării, au fost folosite la început de grupuri de asceți care își petreceau mulți ani într-o izolare perfectă, în adânciturile din pereții verticali, aceștia construind ulterior mânăstirile care s-au dezvoltat și au devenit adevărate fortărețe inexpungabile. Aici își adăposteau viețile și averile multe capete încoronate ajunse pe calea exilului, sau nobili căzuți în dizgrație, mânăstirile căpătând la un moment dat putere politica și financiară.

Noi am găsit mijloace de acces, frânghiile și scripeții fiind înlocuiți cu drumuri înguste săpate în piatră, sau echipamente de ascensiune pe cablu. Grecii chiar au reușit să facă bani din piatră seacă. Piatră și istorie, sau multă istorie săpată în piatră.

La intrare, eu fiind îmbrăcată în pantaloni scurți, am primit un fel de robă cu care să mă acopăr în mod decent, iar Alex care vizitase Ierusalimul și locurile sfinte, mi-a spus ca și acolo se procedează la fel.

În cea mai mare dintre mânăstiri, ne-a fost ghid un călugăr foarte tânăr, de-o frumusețe incredibilă, pe care eu l-aș fi văzut făcând furori pe coperțile multor reviste de modă din occident. Ce căuta omul ăsta acolo, de ce alesese să-și îngroape viața între zidurile reci?

Știam mai multe povești, iar una dintre ele, pe care o auzisem cu câțiva ani în urmă, era despre unul dintre agenți care primise misiunea de a se infiltra în rândurile celor care slujeau în mânăstirea românească de la Muntele Athos și care se deconspirase încă din prima zi, deși fusese pregătit pentru misiune mai mulți ani. Omul știa latină, istorie, teologie, obiceiuri și practici religioase ca orice sacerdot, dar un lucru nu a știut și nici nu s-a bănuit că trebuie să fie învățat și anume că, exact ca în timpurile antice, așa cum filozofii atenieni își transmiteau știința și spiritualitatea pe o anume cale discipolilor imberbi, exact la fel, exista și în rândul clerului monahal un ritual de inițiere, de care era imposibil să scape cei ce alegeau acea cale. Dacă în rândul mirenilor, problema era gravă, chiar penală, în acele timpuri când se povestea că s-ar fi întâmplat, acolo, înăuntru, în liniște și reculegere, era un mod de viață. Mă uitam la tânărul călugăr și mă gândeam ce era adevarat și ce nu din povestea pe care mi-o amintisem.

Călugării își organizaseră întreaga viața acolo sus, fiind autonomi din aproape toate punctele de vedere. Ei păstrează apă de ploaie în bazine de piatră, iar pe lângă zidurile bătrâne erau mici grădini unde cultivau destul pentru meniul lor sărac și exclusiv vegetarian. După anul 1300, apăruseră pe mai toate formațiunile de piatra din zonă construcții monahale, mai ales că cele din Muntele Athos era mereu atacate de pirații atrași de bogățiile pe care le credeau păstrate acolo.

Ortodoxia ca religie creștină, își bazează doctrina pe puritatea credinței, așa încât viața monahală dintr-o mânăstire ortodoxă este bazată pe ascetism, izolare, păstrarea credinței și a practicilor autentice. Credința ortodoxă, prin însăși definiția ei, refuză reformarea și poate de aceea la Meteora timpul parcă e rămas în loc. În cămările ascunse se găsesc manuscrise vechi de mai bine de o mie de ani, moaște sfinte și icoane de o valoare inestimabilă. Am vizitat doar pe cea mai mare și mai bine conservată dintre ele, Marea Meteora, sau Schimbarea la Fața, iar seara ne-am căutat loc de popas în stațiunea aflată la poalele pădurii de piatră, având plăcerea să ne cazăm într-un hotel aflat în proprietatea unei românce căsătorită de mult timp cu un grec. Ne-a ținut companie la masă, am mâncat în seara aceea românește, ne-a povestit legende locale și la final am promis că vom reveni.

Dimineață am fixat ca următoare destinație Atena, felicitându-ne că am renunțat la vacanța  planificată pentru plajă și odihnă, în favoarea unui circuit care să ne dezvăluie Grecia modernă dar și vechea Eladă. Intre timp Alex povestea, ajutat fiind de felul în care, el, putea face comparație. Pe hartă, drumul spre Atena ne ducea aproape de Delphi, adică  templul lui Apollo. Știam multe despre mitologia greacă, în copilărie citisem ,,Legendele Olimpului'' de atâtea ori ca aproape știam fiecare poveste pe dinafară. Numai gândul ca voi avea la picioare și voi putea atinge piatra oracolului Phitiei, mă înfiora toată. Alex primea elogiile mele cu grație, fusese ideea lui să plecam din Polychrono.

La Delphi, complexul este imens, de fapt Templul lui Apollo este doar un edificiu în cetatea antica, străjuită odinioară de ziduri puternice, care cuprindeau clădiri administrative, locuințe, amfiteatre și care s-a dezvoltat acolo, în creierul munților, poate tocmai datorită existenței acestui templu. El a fost construit, așa spune legenda, pe înălțimile Munților Parnassus, în urma unui vis al nimfei Cassotis, iar apoi în jurul lui s-a dezvoltat un oraș înfloritor, Apollo fiind un zeu iubit de toți. Cine nu iubește soarele, lumina și căldura? Prestigiul imens al cetății a fost consolidat și de preoteasa Phitia, care își anunța prorocirile, mai ales în vremuri grele, din oracolul aflat sub Templul lui Apollo și care a avut o influența enormă în deciziile pe care le luau înțelepții din cetate dar  și de pretutindeni.

În templu, există din timpurile cele mai vechi o platformă de sacrificiu ce avea chiar și o panta pe care se scurgea sângele cald, adus ofrandă atunci când zeul trebuia îmbunat, iar totul din jur, munții și aburul misterios ce le înconjura crestele, coloanele albe ce încă erau în picioare și zidurile tăcute, totul îți inducea o senzație de măreție misterioasă, cu atât mai intensă cu cât îți dădeai seama cât e de îndepărtată, templul lui Apollo fiind construit cu mult înaintea istoriei păstrate în arhive, cu mult înaintea perioadei precreștine, cu mult înaintea a tot ceea ce ne determină pe noi azi ca civilizație, lucruri de care mai suntem conștienți sau nu.

Înainte de a ajunge în Grecia, mi-am imaginat că totul în jur poartă aura istoriei antice, că peste tot se înalță coloane de marmură și vestigii ale înfloritoarei civilizații dispărute, dar acolo mi-am dat seama că acestea sunt rare, păstrate cu eforturi mari pentru a mai arăta ceea ce au reprezentat vreodată, că foarte multe au fost distruse de barbari, de trecerea timpului, că multe puteau rămâne pe loc, dar au fost furate, că vestigiile sunt puține și împrăștiate pe o suprafață egală cu întinderea vechii Elade și cu greu vom putea să le cuprindem pe toate.

Ne-am îndreptat spre Atena având lista cu obiectivele ce nu trebuiau ratate, pregătită. Atena este azi lipită practic, prin extinderea ambelor orașe, de Pireu, circulația prin aglomerația urbană, împânzită de motocicliști și mașinuțe mici, de biciclete și turiști, fiind aproape imposibilă.

Am căutat un loc în care ne-am propus să rămânem mai multe zile și am găsit un hotel cu nume de poveste, aflat într-o gradină de vis, înconjurat de vegetație, piscine și alei cu flori și palmieri. De acolo plecam după cină spre târgul de antichități așezat la poalele dealului Acropole, antichități și artizanat, locul în care îmi pierdeam mințile și de unde Alex făcea eforturi mari ca să mă convingă să plecăm.

Atena există ca oraș și este locuită încă din epoca bronzului, poartă numele glorios al zeiței înțelepciunii și legenda spune că doi dintre cei mai puternici zei și-au disputat patronajul orașului, pe lângă Atena, acesta ar fi fost dorit și de Poseidon. Zeus în mare lui înțelepciune, a propus pentru o alegere corecta, să-i lase pe locuitori să aleagă și aceștia au ales-o pe Atena. Le promisese un dar minunat și anume măslinul și aceștia l-au primit, refuzând darul lui Poseidon, un izvor cu apă sărată ce simboliza promisa supremație pe mare. De fapt au ales pacea și nu simbolul belicos al zeului bărbat. Au devenit deci atenieni, ceea ce sunt pană în zilele noastre, după șapte mii de ani de la legendara alegere.

Istoria a ridicat Atena și a coborât-o pe valurile timpului, iar războaiele cu marea sa rivală Sparta, au făcut din cele două orașe adevărate puncte cardinale ale lumii antice. Poetii, filozofii, matematicienii și toți marii gânditori ai lumii antice aveau un loc în Agora Atenei, aflată lângă dealul Acropole.

Pe Acropole, se înalta Parthenonul, templul zeiței Atena, care din 438 i.Hr și până azi a fost și templu și trezorerie, biserică creștină și moschee turcă, dar care a rămas și va fi multă vreme de acum înainte un simbol și o bijuterie a lumii antice, a artei grecești și a democrației ateniene. Deși plin de schele și prelate, aflat într-o continuă acțiune de restaurare, Parthenonul ne-a lăsat poate cea mai puternica impresie pe care am avut-o vreodată în fața unui lucru construit de om. Emoția puternica ne-a făcut să urcam dealul până la nivelul templului, unde ne-am dat seama că ne lipsesc biletele de intrare ce trebuiau cumpărate de jos. Așa că am rămas admirând panorama orașului și am așteptat cuminte ca iubitul meu să coboare și să urce încă o dată dealul, în pas alergător.

Apoi Templul lui Poseidon, de la Sounion, la sud de Atena.  Aflat pe marginea unei stânci aplecate deasupra mării, neterminat niciodată, distrus și refăcut după mai multe invazii, degaja prin lumina coloanelor de marmura înălțate inutil spre cer, o adevărată magie. Nicicând nu au apucat să sprijine ceva....au rămas pentru veșnicie, șiruri de coloane ce se înaltă strălucitoare pe fondul cerului albastru, pe fondul mării ca de smarald, ca o bijuterie pe gâtul alb al unei statui de marmură fără chip și fără nume. Căci timpul trece în continuare, peste Grecia și peste istoria ei, peste noi și peste cei ce vor veni, iar mai târziu tot pietrele vor fi cele ce vor rămâne și vor povesti.  

Acolo, la marginea aceea de lume, pământul părea că se termină în mare sărind  un prag, o treaptă imensă, marea se vedea sub noi ca din avion, acolo se termina continentul. Grecia continua în insulele ei de vis, iar până când mi-am potrivit iar camera și l-am căutat din ochi pe Alex, l-am găsit pe muchia aceea, sprijinit doar pe vârfuri cu hăul sub el și marea în spatele lui și am înțeles exact ce a simțit Canibalul, doar că eu nu am putut să mai spun nicio vorbă, nu am mai putut nici să clipesc, să respir, totul s-a oprit când am înțeles că Alex era din altă specie cu care eu nu mă mai întâlnisem până atunci. Iar lângă el urma să trăiesc o viată…