Centrul cercului III-6

  Cu doi ani înainte, în prima noastră vară, după o zi obositoare, călduroasă și lungă, ne-am întâlnit ca de obicei, la un colț de stradă, unde eu săream în mașină, ca să ne întoarcem vlăguiți acasă. În ziua aceea nu a fost așa pentru că Alex a propus o ieșire la Brănești, o comună de lângă București, unde se ajunge, ieșind prin cartierul Pantelimon. Eu mă simțeam ca într-un alt oraș, născută în București, nu apucasem să trec prin partea aia de oraș, lucru care l-a mirat foarte tare pe Alex; nu putea înțelege atâta lipsă de mobilitate.

 Îmi zice, în timp ce cu toate geamurile deschise făceam amândoi eforturi să respirăm în aerul poluat și cu miros de asfalt încins.

- Am o idee, vrei să mergem un pic pe baltă , am luat cu ultimii bani niște rotative franțuzești, să vedem cum merg, ai treabă acasă?

Știam că e pescar, de când ne cunoscusem Alex îmi spusese o mulțime de povești despre aventurile lui de la marginea apelor, pe unde a învățat să pescuiască copil fiind, apoi pe unde a prins pești mari, cu care acum se lăuda, încercând să mă impresioneze. Asta mie nu-mi spunea mare lucru, eu la pescuit nu fusesem niciodată și în sine, vânătoarea și pescuitul nu mi se păreau că ar avea vreo legătură cu modul în care pasionații încercau să le prezinte ca activități sportive.  

Bine, pescuitul, dacă eliberai exemplarele care nu-ți trebuiau pentru hrană, atunci când, să zicem, erai cantonat în deltă și care îndeplineau criteriile de mărime, nu periclita în niciun caz existența populație de pești dintr-un lac sau râu, dar cu vânătorii aveam ceva din principiu, eu neînțelegând în niciun fel cum să numești vânătoarea o activitate sportivă, când de fapt nu este vorba decât despre a ucide pentru a obține plăcere.

O formă de plăcere obținută prin omorârea unor ființe vii, oricum întorceam fraza, oricum încercam să privesc lucrurile, tot nu puteam găsi o rațiune de a face asta. Te poți plimba în natură, poți fotografia păsări, animale mici, sau cerbi, mistreți, dar dacă îi vânezi, îi omori, nu faci sport. Despre asta vorbisem și cu Alex și căzusem amândoi de acord. Vânătorii nu ne plăceau, iar la pești le vom da drumul. În plus mai era o diferența fundamentală, o armă cu lunetă nu dădea nicio șansă animalului, pe când lupta unui om cu o undiță, în mediul lui, contra unui pește care la rândul lui vâna în mediul lui,  părea din multe puncte de vedere mai corectă și cu șanse egale. Peștele putea fi eliberat pe când căprioara odată împușcată, nu ar fi putut fi nicicum întoarsă la viață.

Am vrut, deci, să mergem să probăm rotativele. Nu știam ce înseamnă asta, dar mi-a plăcut ideea să vad locurile despre care Alex îmi povestise. Bălțile de lângă București, lacurile cărora el le spunea bălți, râurile din Argeș și Vâlcea unde mergea să pescuiască păstrăv și apoi Dunărea, sau mai precis Delta Dunării, pe care Alex mi-o descria ca pe loc magic. Îmi doream mult să ajung să văd, să cunosc toate cele despre care îmi povestea. Alex era un om care putea trăi doar afară, statul în casă, îl făcea neliniștit, îi dădea stare de fobie, îl durea capul, asta îmi spunea încercând să mă convingă că viața trebuie trăită acolo unde există, nu trebuie adusă și închisa între patru pereți.

 Am oprit mașina undeva pe un dig, o limbă de pământ ce despărțea lacul în două, pe o parte era satul, casele din spatele gardurilor văruite, înșirate pe lângă drumul prăfos, dincolo de care sclipea în soarele după-amiezii lacul  cu apa destul de curată, unduit ușor de o adiere mai mult decât de vânt. În capătul digului, pe partea cealaltă a lacului  era pădure și acolo ne-am îndreptat după ce Alex a parcat Dacia undeva unde spera să nu împiedice trecerea altor mașini pe drumul îngust.  Alex avea în portbagaj scule de pescuit, avea hamacul pe care îl luasem de la Argeș pentru fete, și-a scos sacoul și cravata, apoi a scos lanseta pe o avea mereu pregătită pentru momente de inspirație, ca cel de acum.  

Ajunși la capătul digului am simțit răcoarea de la umbra pădurii care părea ca se  prăbușește în apă,  ținută pe loc doar de crengile cele mai înalte agățate de norii rari și în jos, de rădăcinile ce încercau să schimbe, parcă, veșnicia din adâncuri pe lumina risipită de frunzele sfârșitului de vară. Imaginea pădurii din apă, era puțin deformată de adierea ușoară a vântului care  făcea aerul să pară înmiresmat în comparație cu cel de care încercam noi să scăpăm.

Mergeam lângă Alex și mă amuzam în sinea mea de felul în care arătam în fusta lungă și largă, de un roșu aprins, îi bluza albă de mătase, iar în praful de pe digul acela de pământ, sandalele mele erau compromise. Mă gândeam că va trebui să mă obișnuiesc cu modul diferit în care Alex propunea să ne relaxăm, diferit de ceea ce știam și făcusem eu până atunci și mă refer la odihna din fața televizorului, sau orele pe care le petreceam într-un colț, lângă geam, cu o carte în mână. Se schimba totul în jurul meu și mă schimbam și eu, nu era comod dar era plăcut să-i cunosc obiceiurile, erau cu totul noi și diferite. De multe ori simțeam nevoia să trag puternic aer în piept, căutam să-mi fac curaj ca să țin pasul cu tot ceea ce voia el sa facă. Voiam să reușesc să fiu cum își dorea deși aveam sentimentul că, din nou, eu sunt cea care fac efortul necondiționat așa cum o mai făcusem de doua ori înainte, adaptându-mă  celui de lângă. Mă aștepta oare, încă un sentiment de frustrare care să se adauge poverii de care nu scăpasem  încă? Dar în momentul acela mă bucuram de aerul curat, de răcoarea pădurii, de iubitul meu frumos în pantaloni bine croiți, cu cămașa albă deschisă la gât și mânecile suflecate, cu lanseta într-o mână și cu zâmbetul pe buze, ca de obicei.

Stăteam de vorbă, îmi explica cu răbdare tehnica pescuitului la răpitor, eu mă arătam interesată, îi promiteam că am să-i țin companie, că-i pot fi partener, lansa, recupera lingurița și asta tot timpul. Lingurița rotativă este o chestie mică, un cârlig de care era prinsă o bucățică de tablă argintie, de formă ovală, care trasă prin apă, îi imprima acesteia o mișcare de rotație, ca palele unui elicopter minuscul, subacvatic.  

Deodată îl văd blocat, nemișcat, încordat la maxim cu lanseta îndoită la limită și firul la fel de tensionat. Tocmai îmi explicase că avea pe mulinetă un fir foarte subțire, un 0.20, lucru pe care eu l-am aprobat dând din cap cunoscătoare. Îl aud că-mi spune cu vocea sugrumată,

-Iulia, du-te la mașină și adu-mi minciocul, cred că nu am avut niciodată așa ceva în lansetă. Alex era ca în transă, îi apăruse broboane de transpirație pe frunte.

Mă uitam și nu știam ce să cred, nu se vedea nimic, era evident că ceva trăgea de capătul de gută aflat în apă, dar puteai să presupui orice, chiar și că se prinsese într-o rădăcină, sau sub o piatră de pe fundul lacului.  De fapt nu se vedea nimic, doar firul întins și apa care parcă fierbea ca o soluție densa. Nu m-am grăbit să plec, cum îmi spusese el, să aduc minciocul, am rămas  uitându-mă cu gura căscată, dar Alex a strigat din nou și m-a trimis la mașină.

M-am îndepărtat și am intrat pe digul pe care venisem, simțeam cum mi se strâng umerii, așteptam crispată să-l aud strigând dezamăgit, firul ăla nu avea cum să reziste, dar ajung la mașina, iau ceea ce mi-am închipuit că e un ,, mincioc'' , mă întorc aproape alergând și-l găsesc la fel, doar un pic mai încolo, ocolise un copac bătrân și acum era la fel de nemișcat și încordat. Îl aud că zice,

-S-a băgat sub un cocioc...

-Cine Alex, sau ce? Întreb eu cu ochii pe vâltoarea domoală care se desfășura în continuare sub ochii noștri. Nu știam, nu se vedea încă nimic, dar la un moment dat i-a ieșit capul  la suprafață și i-am  văzut gura căscată. O gură de crap, în care putea să încapă o minge de tenis.

-Aoleu, ce naiba e asta? Mă aud spunând și simt cum inima începe să-mi bată tare, cum mi se încing tâmplele, cum încep să-mi tremure mâinile, ce mai...adrenalină la maxim. El spune,

-E, cred, un  fitofag, un crap chinezesc, dar aici în baltă, sălbatic, trebuie să fie foarte puternic.

După încă câteva minute bune, îl aduce aproape de mal, peștele făcea un fel de opturi, acum i se vedea bine spinarea, dispărea și apărea, ridica gura deschisă la suprafață într-un efort teribil să-și salveze viața, să se întoarcă în mâlul sigur din adâncuri. Din când în când mulineta se auzea zbârnâind, atunci peștele trăgea cât putea și se îndepărta din nou de mal, iar Alex făcea din nou efortul de a-l apropia și mai ales de a nu-l lăsa să se scufunde. Odată ajuns pe fund, sigur se va da după stuf, sau după o rădăcină și firul subțire va ceda, de asemenea era importat să nu facă manevre bruște, tot din cauza firului…

Îmi întinde lanseta și îmi spune;

- Ține-o bine și urcă încet malul, nu atingi mulineta, nu faci nimic, doar urci încet pe mal, când iți spun eu.

Eu apuc mânerul lansetei îmbrăcat în lemn de plută, cu amândouă mâinile și încep să urc pe mal, încet, încet, călcându-mă pe fusta lungă, care începe să se lase în jos și să rămână în urmă. N-am zis nimic, nici nu mai respiram, cum era să-i spun in momentul acela ,, Alex mi-a căzut fusta...”

L-am văzut că se apleacă, apucă peștele după cap, îl agață cu degetele de urechi, minciocul era o glumă și se trântește pe mal, cu el în brațe. Eu încep să țip ca nebuna, îmi amintesc și încerc să-mi trag fusta pe mine, gândind că nu o voi mai purta niciodată, că nu știam când mai ajung să fac acrobație pe un mal de pământ surpat, iar la pescuit, când o să mai prindem alt monstru, dar mă opresc din reflecții pentru că Alex mă trimite din nou la mașină să aduc hamacul...Da, hamacul uitat în portbagaj se va dovedi util, nu aveam cum să ducem peștele acoperit cu mâzgă alunecoasă, în brațe la mașină. Alex avea cămașa plină de pământ și sânge, dar era încântat iar când l-am întrebat de ce nu-i dă drumul, mi-a spus că vrea să-l ducă acasă, pentru ca e foarte bun la gust, pentru că nu se găsește la piață și mai ales că peștii ăștia sunt foarte dăunători în apele unde apucau să se înmulțească, eliminând toate celelalte specii din jur.

Mă duc, aproape nu vedeam pe unde calc, mă tot uitam înapoi veselă și uimită de scena neverosimilă pe care tocmai o trăisem,  iau hamacul și mă întorc tot aproape alegând, fără nicio milă fața de sandalele la care, până atunci, dacă mă întrebai, aș fi zis că nu aș renunța  pentru nimic în lume.

Înfășurăm crapul în hamac, și-l cărăm împreună spre mașină. Din capătul digului, din partea cu casele, se apropie de noi un tip, un țăran ce ieșise dintr-o curte cu o bâtă zdravănă în mână, îl văd că vine repede și când vede peștele zice;

- Bătu-v-ar norocul, am crezut că ați furat o curcă, că astea de aici sunt curcile mele... Ce pește ați luat, phiu...bătu-v-ar norocu, ne scuipă și se întoarse de unde venise.

Punem peștele în portbagaj, îl văd pe Alex cum ia o rangă și îi trage câteva lovituri în cap, ca să-l omoare, să nu se mai chinuie, dar parcă l-a mângâiat. Continua să se zbată și îl simțeam mișcându-se și când ne-am urnit din loc. Pe drum am râs tot timpul, a povestit el scena, am povestit-o și eu, ne contraziceam și ne aprobam unul pe altul, într-o euforie pe care nu o mai trăisem de mult. Era o bucurie copilărească, nu mai simțisem niciodată ceva asemănător, era o stare vecină cu beția, adrenalină, surpriză și noul care intra în viata mea pe porți nebănuite. Plăceri pe care dacă mă întrebai cu ceva timp în urmă, le desconsideram. Mă simțeam în stare de orice alături de Alex, care devenea copil într-o clipă, pe care îl simțeam cu atât mai bărbat cu cât putea să facă asta, să se transforme fără niciun sentiment de reticență, fără niciun complex.

Ajunși acasă, am reluat povestea în exclamațiile entuziaste ale maică-mii care, născută la Brăila, pe malul Dunării știa să aprecieze captura noastră și să se bucure de ea. Peștele ne plăcea mult, iar crapul nostru avea 93 centimetri și 16 kilograme. Un monstru. L-am împărțit cu vecinii și am constatat încântați că în secțiune, nu încăpea în tava de la cuptor. Alex devenise erou pe scara blocului unde locuiam, era în august, în zilele dinaintea nunții Angelei.

La asta mă gândeam acum, după ce Alex își amintise și schițase în câteva cuvinte întâmplarea care, spunea el, a avut și o continuare neașteptată.

Se făcea întuneric, ne întorceam din vacanță, eram pe o șosea ce mergea paralel cu  marea și ne apropiam de Varna. Hotărâsem ca la întoarcere să intrăm în țară pe la Vama Veche și să continuăm drumul pe litoralul românesc până la Neptun, unde urma să ne întâlnim cu niște prieteni aflați și ei în concediu. Cei care ar fi mers cu noi în Grecia dacă ar fi obținut viză, dar care nu avuseseră același noroc.

Deodată mașina începu să aibă o mișcare ciudată, aluneca în lateral și totodată părea ca drumul asfaltat se terminase și intrasem pe un drum de piatră mărunțită. Îl aud pe Alex că spune, în timp ce cu mâna dreaptă îmi căuta mana și mi-o strânge cu putere.

-Iulia să nu te sperii, se întâmplă, de fapt am auzit că se întâmplă, suntem între ape, între două lacuri, respiră și stai calmă, ieșim imediat din zona asta.

Eu nu înțelegeam încă, nici ce-mi spune și nici îngrijorarea ce i se simțea în glas, dar, privind atentă în lumina farurilor, am înlemnit, am înțeles exact de ce se temea Alex și de ce îmi cerea să rămân calma. Imaginea și senzația erau groaznice, rulam pe broaște, o invazie de broaște, din cele verzi, comune, micuțe, care din cine știe ce motiv, migrau dintr-un lac în altul.

Mașina aluneca pe trupurile zdrobite, se auzea zgomotul specific unor alveole care se sparg sub presiune și un moment chiar am crezut că nu voi mai putea suporta nicio secundă în plus. Dar mâna lui Alex era pe mâna mea, vorba lui era caldă și liniștitoare, zgomotul a devenit mai rar, iar într-un sfârșit, atunci când am ieșit de pe drumul dintre cele două lacuri, s-a terminat și coșmarul. L-am rugat pe Alex să oprească și el a zis că mai bine nu, vom opri când vom ajunge, până atunci să-l las să-mi spună mai departe cum s-a terminat, de fapt, povestea cu crapul nostru uriaș. Îl numea crapul nostru pentru că îl prinsesem împreună, nu-i așa?

-Ți-am spus că la sfârșit de săptămână, adică vineri seara, pentru că în Israel, ziua liberă e sâmbăta, organizam o masă comună, cu grătar, cumpăram bere, fiecare avea deja rolul lui, unii se ocupau de mâncare, alții de bere, cumpărau și prăjituri, căci poate nu știi dar multor bărbați le plac mult dulciurile, aveam cum s-ar spune de toate.

Era singura seară când aveau voie cu băutură în caravană, iar dacă la început nu toți s-au conformat regulei noi, după ceva timp începuse să li se pară normal. În serile de vineri deci, stăteam la povești aproape toată noaptea, în felul ăsta ne cunoșteam mai bine, se netezeau asperitățile care mai apăreau în timpul săptămânii, atunci eram mai puțin colegi și mai mult prieteni, atunci povestind ne simțeam mai aproape de casă, de familiile noastre.

Într-una din zilele alea, ajunsesem la povești pescărești și la un moment dat, după ce unul care tocmai încheiase, începuse să-și ia de la ceilalți papara de neîncredere față de dimensiunea capturii cu care se lăudase, îl aud pe altul că zice; ,,Tu zici că ești pescar? Fugi mă de aici, pescar e șefu, l-am văzut noi când am dat în mare, acum două săptămâni...ne-a dat nouă peștii pe care i-a prins, vorba aia, noi eram acolo de dimineața, iar șefu a venit târziu și într-o oră ne-a umplut sacoșa,,

            -Ei bine, Iulia dragă, atunci, îl aud pe altul, care zice; ,, Nu, o să vă spun eu o poveste și atunci o sa înțelegeți cine-i cu adevărat un pescar bun. E despre unul care, într-o zi, pe la mijlocul săptămânii, vine pe baltă la o oră când niciun pește nu trage, de fapt în ziua aia nu trăsese nimic, că noi stăteam acolo, ca proștii, de dimineață. Ăsta vine, era în costum, să mor eu, parcă venea de la nuntă și cu nevasta după el, aruncă de câteva ori și prinde frate o namilă de crap, de l-au cărat într-un hamac la mașină. Așa că ...,,
Eu îl ascult și îl întreb; Ce mașina avea, nu cumva o Dacie gri? ,,Ba da, șefu...’’Și femeia nu avea o fustă lungă, roșie? ,,Ba da șefu, că și io m-am mirat cine vine îmbrăcat așa la pescuit…’’ Nu erai mă pe Brănești 2? ,,Da șefu...pe Brănești, da’ de unde știți?’’