Centrul cercului II-13

 


După primul an, în iarna următoare, Alex se făcuse frumos. Era foarte diferit față de cum arăta în vara în care-l cunoscusem. Aflasem de la prietenii lui, de la colegii pe care acum îi știam din ziua cununiei noastre, că Alex suportase foarte greu lovitura pe care Angela i-o dăduse după întoarcerea din delegația din State. Acum știam că s-a întâmplat să-i fie atât de rău încât, o dată au chemat ambulanța, i se făcuse rău, de nemâncat, de prea mult fumat...

Îi dispăruse cuta din colțul gurii, ajunsese la o greutate normală pentru înălțimea lui și părea că își revenise cu totul. Continua să alerge prin  viată cu atâta energie, încât simțeam de multe ori că nu pot ține pasul. Singura care întâmpina cu mult entuziasm ieșirile lui din ritm, era Emma care făcea cu el front comun în toate.

Intrat în casă după ce-și termina treaba, Alex se lăsa acaparat de Emma care îl exploata în voie, etalând acum, după toți anii în care acceptase să fie ignorată, o personalitate pe care eu nu doream să o constrâng în niciun fel, doar să o controlez, lucru cu care Alex era de acord în condițiile în care el stabilea limitele și regulile. El cerea constanță și coerență în atitudine, iar eu oboseam repede și cedam.

Doream pentru Emma aceleași lucruri, doar normele și aplicarea lor erau diferite, iar când s-a demonstrat că ale lui Alex penetrau mai bine carcasa, relativ impermeabilă a Emmei, m-am dat resemnată la o parte. Era obositor, pentru mine era epuizant, dar Alex rezista și chiar ridica ștacheta, în final excluzându-mă aproape definitiv din cercul lor, sub pretextul că, in felul ăsta, voi fi protejată. Am acceptat.

Plecam în fiecare săptămână din oraș. De vineri până duminică seara, cutreeram țara și dacă aveam mai puțin timp, mergeam la Argeș, unde ne bucuram de pastrama de oaie a socrului meu, de vinul pe care și-l făcea singur, de țuica de prună, de prăjiturile soacră-mii, dar mai ales de nopțile în care dormeam în camerele vechi, cu sobe în care lemnul troznea și desena din lumini si umbre, poveștile de demult. Poveștile de seară, pe care și le aminteau părintii lui Alex, erau momentele cele mai frumoase. Dacă mama povestea mult despre copilăria lui Alex și a fetelor, despre tinerețea lor, tatăl povestea despre timpuri mai vechi, despre istoria familiei, despre prietenii care nu mai erau. Sâmbata și duminica, era mereu casa plină, eram noi, veneau surorile lui Alex dar și prieteni sau rude din oraș.

Am fost curioasă să aflu ce caută o familie de nemți in Curtea de Argeș. M-am gândit că erau sași care au coborât de la Sibiu, din Ardeal, dar nu...povestea familiei Ehmann in România era relativ recentă și nu avea nimic de-a face cu cea a sașilor care veniseră în Transilvania prin secolul XII.

Înainte de al doilea mare război, în orășelul de la poalele Făgărașilor, acoperiți până sus, aproape de  platourile înalte, de păduri seculare, au venit investitori germani din Bremen,  au cumpărat teren, au concesionat păduri, au adus utilaje și specialiști și au înființat o fabrică de cherestea, mai mare și mai modernă decât tot ce se văzuse până atunci, în zona aceea.

Când totul a fost pus pe roate și fabrica a început să funcționeze și cu muncitori din oraș, cei mai mulți dintre nemți au plecat acasă, iar printre ei era și  Herman Ehmann, un tânăr căsătorit de mai puțin de un an cu Wilhelmina, o fată robustă, muncitoare și foarte îndrăgostită de blondul ei soț. Dorința lor cea mare era să-și facă o casa a lor, pentru că, după nuntă, locuiau încă la părinții lui Herman, alături de frații lui, unii căsătoriti, de nevestele și copiii acestora. Gospodăria era mare, aveau câmp destul de muncit, atelier de fierărie, aveau și mașini, camioane pe piața din Bremen, oameni gospodari, dar nu cu foarte mari ambiții.

Singur Herman, voia să plece din gospodăria părintească, să-și facă viața lui, separată de ceilalți, cu draga lui Wilhelmina, care deși trecuse un an, număra mai puțin de două luni de zile, puse cap la cap, în care să-și fi petrecut nopțile în brațele soțului ei. Așa încât, când Herman a primit încuviințarea unuia dintre patronii fabricii de cherestea din Curtea de Argeș, că se poate întoarce și că va primi un post bun și bine plătit ca șef al secției de întreținere și reparații, Wilhelmina a început imediat să facă bagajele.

Herman a primit din partea fabricii, la început, o cameră într-o casă unde mai locuiau câțiva dintre tehnicienii nemți rămași,  dar în următorul an, înainte cu două luni ca Wilhelmina să nască primul lor copil, avea deja ridicată casa în care ascultam noi, acum, povestea.

Tatăl lui Alex, Alexander Ehmann se născuse in 1935 și mai avea trei frați și o soră, toți erau stabiliți în Argeș, mai putin unul care locuia la București. Nu-și păstraseră religia pentru că în zonă nu era nicio biserică reformată, dar nu-i deranjase prea tare să-și boteze copiii in biserica cea mai apropiată de casă. Preotul Tudose și soția lui, la fel de tineri, s-au apropiat de familia neamțului care se pricepea să repare absolut orice mecanism și care adusese de curând, de acasa de la el, primul camion cu sigla Mercedes pe radiatorul din față, care făcuse vâlvă mare și care nu trecea o data pe strada principală fără să nu fie întâmpinat cu strigăte de bucurie de băiețandrii care mureau să se urce măcar în spate, dacă nu în cabină. Ehmann îi plimba pe rând, de curând mai cumpărase și o Tatra, deschisese un atelier de fierărie și reparații, iar după câțiva ani era a lor și moara din cel mai apropiat sat. Avea de acum livezi de pruni și meri, fănețe și vie, își mărise casa și construise în jur o mulțime de anexe. Lumea îl iubea, avea prieteni buni și îi atrăgea pe toți cu dorința lui de spor și felul în care știa el să organizeze totul. Dar venise războiul și lumea începuse să se miște dintr-un sens în altul, prea repede și prea brutal pentru oamenii liniștiți care preferau să-și vadă de ale lor.

După ce războiul s-a terminat și regimul s-a schimbat, familia Ehmann si familia Tudose, ca și multe alte familii înstărite din zonă, au trecut prin coșmarul primilor ani de prigoană, totul li s-a naționalizat, toată munca și agoniseala le-a fost furată și împărțită între puturoșii orașului, care peste noapte deveniseră  membri de partid și tovarași.

Dar asta nu însemnase totul. Herman continua să își vadă de treabă în fabrica de cherestea unde director era acum, nu altul decât paznicul de la magazii, îi luaseră și camioanele și moara și tot. Într-o noapte Herman și încă doi dintre frații lui, veniti și ei de câțiva ani din nordul Germaniei în peticul de rai de la poalele Carpaților, au fost ridicați de oameni îmbrăcați  în scurte de piele negre și cu bascuri pe cap, urcați în camioane și apoi în vagoane ce transportau în mod normal vite și duși într-o direcție necunoscută. Și-au dat seama după trei zile că erau în Moldova, că urmau să treacă Prutul și deci direcția nu putea fi decât una singură, Siberia. Cu ei era și Tudose, prietenul căruia noua stăpânire nu îi iertase refuzul de a colabora și de a turna la Securitate ceea ce destăinuiau enoriașii, duminica, la spovedanie.

Herman, Tudose și Alfred au sărit din vagon, la marginea unei păduri, unde ceva căzuse pe linie și unde, din cauza gerului, vagoanele fuseseră deschise. Altfel în noaptea aceea ar fi murit toți înghețați. Cei trei au preferat să riște și să fugă, să moară mai bine, dar să nu rămână oricum pe drumul morții ales de alții, dar Eugen a rămas iar dupa aceea nu au mai știut nimic despre el 40 de ani. După 7 ani, Eugen Ehmann repatriat din lagărul rusesc direct in Germania, cu mințile pe jumătate pierdute, nu a mai vrut să audă de România, de comuniștii de acolo, de Securitatea care îi răpise viața, familia, tot. Când a murit, Alexander și Eduard, fiul lui Alfred s-au dus la Bremen, au făcut actele de succesiune și au împărțit copiilor lor, moștenirea lăsată de Eugen, câteva mii de mărci pentru fiecare, bani la care toți se uitaseră ca la un câștig de loterie, nimeni nu se gândise la unchiul Eugen Ehmann, pentru că  el nu a vrut niciodata să mai amintească cuiva, din România, că a existat.

Herman și Alfred au ajuns acasă după trei luni și s-au ascuns în Munții Ghițului, unde primeau de la țăranii din zonă hrană și îmbrăcăminte călduroasă, după unele zvonuri se lipiseră de un grup de rebeli care hărțuiau  forțele de ordine, teorie cu care Alexander nu era de acord din mai multe motive.

In primul rând, el își văzuse tatăl într-o noapte când cobora în pivnița casei, iar dimineață cand o întrebase pe maică-sa, primise cea mai cruntă bătaie din viata lui. Wilhelmina i-a ars niște nuiele pe piciorul gol, unde i se terminau pantalonii trei-sferturi spunându-i că dacă mai minte. o să-l dea la țiganii rudari ce treceau mereu prin poarta casei și  apoi, dacă mai împrăștia așa zvon, vor veni din nou soldații și vor distruge tot din casă și din curte. Alt argument că taică-său nu umblase cu rebelii în munți era și că, în final, Wilhelmina reușise să mituiască pe șeful militiei și pe  secretarul de partid de la fabrica de cherestea și că,  dupa ce ajunsese la sapă de lemn, Herman reușise să obtină permisiunea de a se întoarce acasă, adică de a apărea la lumina zilei. Ceilalți muriseră, sau fuseseră prinși, pentru că nu s-au mai auzit nici focuri de armă și nu s-au mai văzut nici soldați periind pădurea ce se vedea în depărtare.

Dupa o vreme a început să muncească, conducea camionul Mercedes pe care el îl adusese din Germania cu aproape 20 ani in urmă, muncea și la atelierul de întreținere de la fabrică, apoi ieșise la pensie, crescuse albine, își găsise liniștea și se prăpădise în anii 90, la un an după ce draga lui Wlihelmina pusese și ea mâinile ostenite de atâta muncă, pe piept.

Preotul Tudose murise pe drumul de întoarcere, când se ascunseseră într-o magazie să-și petreacă noaptea, undeva pe lângă Câmpulung, deci aproape înainte să ajungă acasă, după trei luni de mers pe jos. Îi simțiseră câinii, începuseră să latre și l-au blocat ieșirea, s-au urcat pe niste bârne, ca de la nivelul acoperișului să treacă pe un zid înalt și să părăsească incinta, dar Doru cum îi spuneau ei, a alunecat și a căzut și l-au împușcat soldații care fuseseră alertați de câini și care aveau ordin să tragă în tot ce mișca, pentru că zona era împânzită de oameni care fugeau, se ascundeau sau luptau împotriva noii stăpâniri.

Cănd povestea a ajuns aici, mama lui Alex a început să plângă, iar Alexander s-a ridicat din capul mesei, a ajuns lângă ea și a sărutat-o pe păr. Preotul Tudose fusese  tatal ei, cel care o crescuse și se ocupase mai apoi de toate, fusese Herman care împreună cu Wilhelmina, crescuseră și cele trei fete ale preotului împreuna cu copiii lui. Mama Luciei, soacra mea, murise în pușcărie la  Pitești, fusese prinsă când ducea mâncare și pături celor care se ascundeau în munți, deși știa că bărbatul ei nu scăpase, era mort și deci nu mai avea cum să folosească lucrurile pe care ea și Wilhelmina și alte femei de acolo, le adunau cu multă greutate. Nici nu știau unde fusese îngropată.

Am întrebat de ce nu încercaseră să se repatrieze, după ce se deschiseseră granițele, când mulți au ales să plece in Germania și am aflat că deși Alex și ceilalti din familie erau înscriși în Forumul German, nu luaseră niciodată în considerare această alternativă.  Lucia atunci, părând că gândește cu voce tare, spuse că poate ar fi fost mai bine să facă asta, caz în care Angela nu ar mai fi fost obligată să treacă oceanul, Germania e o țară la fel de civilizată, unde se trăiește la fel de bine ca în America, concluzionă ea în consternarea generală.