Centrul cercului II-12

Este duminică, după amiază. Ora 16. Miros urât și mi-e frig. Stau înfășurată în pilotă și țin în mâini o cană cu ceai rece. A fost fierbinte mai devreme. Am renunțat să mai privesc pe geam, să mai aștept să sune telefonul, de ceva timp îmi dădusem seama că nu are rost.

Singurul lucru pe care îl simțeam, ca pe o durere, ca pe o durere amestecată era oboseala, altă oboseală, nu aia pe care o știam, alta. O oboseală insinuată prin vene, până în cel mai neînsemnat țesut, până la cel mai firav nerv, până în vârful fiecărui capilar și fir de păr. Eram obosită la modul absolut și chiar și la întrebarea ,,de ce?’’ am renunțat să mai încerc să răspund. ,,De ce eu" era o întrebare și mai grea, mai era și ,,cu ce am gresit’’, întrebări la care, rând pe rând, am renunțat. Mi s-a făcut dor de camera alba.

                                                         ***

-Alo, Iulia...eu sunt Alex. Ce faci?

Tac și încerc să spun ceva, dar în lipsa aerului, sunetele nu ies, am uitat să respir, deci...respir.

-Știi la ce mă gândeam acum? Zic eu și mă mir, pentru că nu simt că eu am pus întrebarea.

-Nu, iubito, nu știu, la ce te-ai gândit?

-M-am gândit că numele tău sună ca o respirație, ca o respirație din aceea... când mori. Când mori de iubire sau când mori de mâna celui pe care-l iubesti. Uite, zic eu și încerc să-i explic în așa fel încât să înțeleagă la ce mă refer. Ascultă;

-Eeeeeeeh, h-ul aproape că nu se aude în timp ce inspiri pe e-ul accentuat, Eeeeeh...da? Iar pe expirație, m-ul e aproape mut, a-ul e adânc și lung și durează până aproape rămâi fără aer, iar n-ul...se pierde si el. Consoanele numelui tău sunt aproape inutile, Alex, restul sunt importante, pentru că plecă si vin, ele iți dau aer, vocalele te țin în viață...

-Iulia, mai vrei să te căsătorești cu mine? Mâine...Întreabă el și apoi tăcu.

Nu simt niciun zâmbet, nicio emoție, a fost o întrebare și atât. Durerea din piept, îmi smulge un geamăt, îl ascund, răspunzând clar și apăsat.

-Da Alex, acum vei veni acasă, iar mâine ne vom căsători. Dar eu trebuie să dorm în noaptea asta, te rog să te întorci.

-Ajung în cel mult doua ore, sunt la Argeș, zise el si aud cum închide.

Alunec intr-o parte, adorm.

                                                            ***

Ne-a trezit ceasul, ca in fiecare luni de dimineața. Alex s-a dus primul la baie, el urma să plece primul, eu aș fi rămas acasă.

Până la cafea nu am scos, niciunul, nicio vorbă, nici azi noapte nu vorbisem, cred că fiecare a simțit că era prea devreme pentru cuvinte, prea greu să le găsim pe cele potrivite.

Am băut cafea in tăcere, am fumat mai mult decât de obicei, dimineața.

-Mă duc la serviciu, trebuie să vorbesc cu cineva, să mă învoiesc pentru azi și poate îmi iau liber și mâine. Aș vrea să mă și tund...îmi zice el in timp ce se ridica și se întrepta spre hol.

L-am urmărit cu privirea, nu l-am condus. Nu știam daca era bine să-i spun că l-am sunat pe șeful lui, că știam că nu a fost la Argeș, am zis că e mai bine să tac, să treacă ziua așa cum trebuia să treacă. Îl priveam cum se îmbracă cum iși aruncă fularul neglijent în jurul gâtului, deschide ușa și o închide, fară zgomot, în urma lui.

De aici, nu mai știam ce să fac. Eram aici deja, în apartamentul lui, cu toate lucrurile mele și ale Emmei, iar ea era deja mutată la școala din cartier, peste cinci ore ar trebui...Dacă l-aș suna pe Paul, dacă l-aș suna și l-aș ruga să vină să mă ia, chiar dacă nu mă mai vrea, el ar putea să ma scoată de aici, doar el.

Ce gând nebun.

Iau ceștile de pe masă, le duc în bucătărie. Mă uit în jur și nu mai văd nimic altceva de făcut. Mă întorc și mă așez în fotoliul chinului meu din cele două zile trecute și nopți și mi se pare totul atât de lipsit de sens, de gol, un vid ce simt că-mi sparge legătura și așa fragila pe care o păstram, de mult, cu greutate, între mine și mine, între mine și propria mea celulă, prea mult trădată, de prea multe ori.

Nu trebuia să-mi spună nimeni si Alex putea să facă, din momentul acela, orice, adevărul era evident. Nu mă iubea, intrase în povestea asta împins de cine știe ce gând, de cine știe ce calcul, venise ca un nor de ploaie, confirmând furtuna din mine, dar vânturile lui îl duseseră mai departe, lăsându-mă mai uscată și cu sufletul crăpat.

Strâng pumnii până încep să mă doară, mă ridic și mă duc în hol, mă uit înnebunită la cuier, trebuia să iau ceva pe mine și să fug...să plec de acolo, din altă casă cu suflet rău, altă casă unde oameni au suferit, unde oameni au fost loviți, unde oameni au trădat, au urât mai mult decât au iubit, unde oameni mai suferă încă. Mă întorc brusc și dau cu ochii de mine, Iulia cu privirea nebună din holul casei lui Alex, care nu e Paul... într-o zi de luni, într-o lună ianuarie, mă apropii căutând ceea ce știam că e acolo, în partea întunecată a ochilor mei strălucitori, e acolo și stă să mă înghită, să mă arunce încă o data în abisul din care ori voi muri, ori voi renaște.

Mă sprijin cu palmele de oglinda înalta, mărginită cu o bordură distinctă de culoare obscură,  frantă în partea de sus, ca un arc gotic, cadoul meu de  casă nouă. Oglinda  care trebuia să reflecte o Iulia care intră, o Iulia care iese, Iulia care închide o ușa între ea și lumea de afară și care acum trebuia să-mi  deschidă o poartă. O trecere. O mai făcuse...

,,Vreau ca Alex să mă iubescă’’ urlu eu din nou, a doua oară, neauzită, dar destul de tare, cât să-mi simt toate ferestrele sufletului făcute cioburi. Lovitura în frunte, de data asta, doar mă dă un pas înapoi. Explozia dorinței fară glas, a fost mai puternică decat o bănuiam, ca un cutremur adânc care despică cerul. Respir. Îmi trec degetele prin  păr. Îndrept umerii, ridic fruntea, mă privesc, zâmbesc. Sigur ca da...vreau ca Alex să mă iubească. Atât.

Poate fac cucui în frunte, azi…

Mă întorc in living și privesc ceasul. Mai sunt trei ore. Mă uit in jur și văd grămada de pungi și lucruri înghesuite în folii șifonate. Le ridic și le pun pe canapea, le așez frumos, una peste alta, le netezesc cu mâna. Caut rochia. Neagră cu frunze de toamnă, aurii, contururi vagi...luni la ora 13 în rochie neagră, cu frunze aurii. Mai bine mor!

Mă duc în dormitor și deschid ușile duble ale dulapului. Caut. Scot o bluză crem, cu broderie pe mâneci și guler mic brodat. Un pantalon maron, larg. Pantofi închiși, cu toc înalt. Scot haina din păr de cămilă, aproape aceeași culoare cu bluza. O pun in hol.

În baie, mă uit în sertarul cu farduri și tot felul de alte flacoane și cutiuțe. Îl închid la loc. Întind mâna și iau parfumul pe care îl folosesc când sunt supărată sau tristă.  Miroase a mosc, a tămâie și scorțișoara, e dulce amar, mai este puțin pe fundul sticluței Trussardi și apăs de mai multe ori pe pompă, în stânga și în dreapta. Apoi în palmă, îl pun la loc, îmi frec palmele una de alta. Mi-e rău, n-am aer. Deschid geamul și ies pe balcon. Respir și-l vad pe Alex în parcare, umblând in portbagaj. Ridică capul și nu se uită în sus, la etajul unu. Scoate un buchet de flori, îl pune sub braț, apoi o cutie de carton, închide capota cu cotul și se întreaptă spre intrare.

Intru în casă și alerg în hol, deschid ușa înainte ca el să ajungă pe palier. Zâmbesc.

-Ești gata, mergem? Mă întrebă el în timp ce intră și îmi pune buchetul de tuberoze în brate. Tuberoze, florile preferate ale lui Paul, singurele pe care mi le facea cadou, spunând că-i dau aceeasi durere de cap, ca și mine…

-Alex, am putea vorbi, câteva minute, te rog, zic eu,  îl apuc de braț și încerc să-l atrag în living.

-Nu e timp, trebuie să mergem, nu vreau să ajungă ai mei și să nu găsească pe nimeni. De asta am fost la Argeș, am vrut să mă asigur că vor veni azi, aici. Probabil că și ai tăi, cu Emma, vor ajunge mai devreme, e aiurea să stea fiecare într-o parte, nu uita că nu le-am făcut încă cunoștință, vor fi, oricum, destule momente penibile azi, îmi spuse el.

-Bine, mergem, dacă tu crezi că e normal să nu discutăm nimic înainte de a obține certificatul ăla...Cel puțin, tu știi de ce o faci? zic eu și imi dau seama că tonul vocii mele l-a făcut să încrunte fruntea și să mijească ochii în spatele lentilelor.

-Dar tu știi de ce o faci? Mă întrebă el, pe același ton...Tu ai vrut să ne căsătorim, ne căsătorim, ce mai vrei? Lasă că e bine așa...Emma, cel puțin, va fi fericită, apoi poate, într-o zi vom fi și noi. E tot una, zise el și se întoarse, luând-o spre ușă. Se întoarce, iar...

-Îți place cum m-am tuns?
-Da Alex, esti frumos, mă întorc și îmi pun peste haină, un șal cu care îmi înconjor umerii. Apoi îmi pun ostentativ buchetul cu tuberoze pe braț și spun.
-Gata, sa mergem.

Curtea primăriei de sector, era plină. Oamenii se înghesuiau, se strigau și încercau să se organizeze cumva, cineva iesea din când în când și anunța cine urmează.

Așa era, ai mei, mama și tata, de mână cu Emma, nașa mea de botez și încă o prietena de-a mamei, stăteau într-un colț, iar ai lui, părinții, o soră cu soțul ei și copii lor, în colțul opus curții primăriei.

Îl aud pe Alex cum exclamă cu voce gâtuită;

-Vai de mine, ce dracu...sunt toți aici, zice și mă apucă de cot, încercând să-mi facă loc, să merg înaintea lui spre un grup care, de fapt umplea jumătate de curte.

Ne apropiem și ca la un semn încep urale, cu strigăte și fluierături. Mi s-au înmuiat genunchii și nu realizam ce se întâmplă. Am fost înconjurați de toți acei oameni care de care mai gălăgios și mai vesel. Era ca in curtea unei școli, în recreație.

Alex se întoarse spre mine, cu figura schimbată, era vesel și el, râdea cu toată fața și apucându-mă pe după umeri, mă împinse înainte, în mijlocul lor, prezentându-mă;

-Ea e Iulia, viitoarea mea nevastă, peste câteva minute doamna Ehmann, zise el și continua să strângă mâini și să sărute femei pe obraji.

Am înteles, erau colegii lui de la serviciu. Se dusese dimineață la Cornel și l-a rugat să-l învoiască, trebuia să se tundă pentru că la ora 13 urma sa se căsătorească. Cornel care știa, cred că a împraștiat vestea dintr-un sentiment de solidaritate, față de ceea ce, era evident că se întâmpla în spatele fericitului eveniment. Noi eram niște oameni cu probleme, probleme mari. Ne luptam să le depășim, aveam nevoie de oameni in jur, oameni pozitivi, prieteni  tampon, între noi și noi. Îi zâmbesc, descoperindu-l în mulțimea gălăgioasă. Pe mulți îi recunoșteam din vara cu festivalul.

Ne strigă numele, încercam să ne grupăm, dar intrăm de-a valma, Alex încercând să-i aducă pe ai lui mai aproape de ai mei, dar nu e timp, se vor cunoaște dupa...

Mi-e rău, imi vine să vomit. Nu am mâncat de trei zile, acum imi dau seama. Alex o fi mâncat? mă întreb eu. Simt din spate un val de căldură, un val dens de energie. Li se auzeau respirațiile, o simțeam pe Emma, da, în spatele meu, Emma, din toată lumea aia se decupa ca o flăcăruie mică ce emana căldură intensă. Emma pulsa de emoție, simțeam dintr-o dată ca și cum îi auzeam inima cum bate.

Am înghițit în sec, mi-am trecut limba peste buze, erau uscate și aspre. Trebuia să-mi dau măcar cu ruj, aș fi vomitat sigur... mi-am spus singură. Încerc să mă uit la Alex, o fac pieziș, cu coada ochiului, e înalt și drept, în stânga mea.

 Când ne-am așezat în fața pupitrului, unde ofițerul de la starea civila, aștepta rabdător, în picioare, să se facă liniște, Alex m-a apucat de braț si m-a tras în dreapta lui. Atunci nu am înțeles gestul, dar mai târziu, mult mai târziu mi-am dat seama că gestul acela avea adânci semnificații, de fapt ca toate gesturile lui care nu erau nici gratuite și nici întâmplătoare. Alex era un om al convențiilor. Pe cele cu sine insuși le respecta cu sfințenie.

             Ultimile zile îmi descoperiseră un Alex pe care nu-l puteam bănui. Dar eu mă simțeam ca un bulgăre de lut, trântit pe roata unui olar despre care, evident,  nu știam mare lucru. Să-mi bănuiesc forma finală, putea să devină o pasiune, pe firul căreia mă voi desfășura, ca râul ce va curge, de acum,  ușor în matca lui. Știam ce trebuie să fac, știam că trebuie să mă așez încet, să mă potrivesc bine, pe jumătatea perfectă de bărbat, care, dacă nu era,  Alex va deveni, pentru mine.  Atunci, in acea zi, așa credeam. Doar asta îmi dădea dreptul să mă aflu acolo,  in dreapta lui. Nu știam că Alex era creat deja și nu avea sa se schimbe .

Am spus da și am simțit cum tot sângele îmi fuge spre vârfurile degetelor de la mâini și de la picioare. Alex m-a întors spre el și mi-a înconjurat mijlocul cu mâna lui în care ținea mâna mea stângă. În dreapta aveam un snop de flori sub care tuberozele lui se sufocau. M-a sărutat cu putere pe buze și în final m-a mușcat ușor de buza de jos, surprinzător de fierbinte sărutul,  după noaptea și dimineața rece dintre noi. I-am zâmbit, apoi  toți ce-i de acolo, ne-au despărțit, înconjurându-ne.