Centrul cercului II-10

Am reusit să ne apropiem de casă. Nu mi-a plăcut nimic, nimic nu mi-a venit bine. Nimic nu era potrivit si nici eu nu mai aveam răbdare. M-am uitat cu coada ochiului la Alex, care strângea din măsele si care era pe punctul să explodeze. Stiam, imi spusese de mult, de la inceput că urăste să colinde magazinele, să asiste la probe, să aleagă si să facă socoteli. M-a asigurat si inainte de a pleca de acasă si in timp ce ieseam dintr-un loc ca să intrăm in altul, de fiecare dată fără niciun folos, că orice as purta in ziua cununiei, voi fi frumoasă si el va fi oricum fericit. Dar, nu stiu de ce, mă blocasem in dorinta mea, nu mai vedeam iesire din situatia care, desi fără rost, cel putin avea o semnificatie, sau cel putin eu incercam să i-o dau, pentru a broda putin evenimentul care, altfel,  nu se marca in niciun fel. Era doar o dată in calendar, o programare, o oră. Măcar atât puteam să facem, să-mi găsesc o tinută potrivită, era o formă de a pregăti cumva  acel eveniment, asa cred că gândeam…

Oricum, ajunsi pe strada noastră, l-am rugat să oprească la o distantă de două blocuri de unde locuiam, să mai fac o ultimă incercare. Un magazin mic, al unei case de creatie necunoscute, in care mai intrasem de câteva ori, doar să privesc, era acum ultima sperantă.

Alex a oprit masina pe dreapta si mi-a spus;

-Coboară, uită-te linistită, poate iti place ceva, iar eu...pentru că de luni voi lipsi, dau o fugă pană la birou să-mi pun lucrurile in ordine.
-Alex, e vineri seara, e deja ora 19, unde te duci si ce lucruri nu pot astepta până marti, intreb eu nemultumită, in primul rând că nu a rezistat până la capăt si apoi, că pur si simplu am avut impresia că mă dă jos din masină, ca să scape.

Nu mi-a răspuns, s-a intins din locul lui si a inchis usa pe dreapta si a plecat. Am ridicat din umeri, am traversat atentă strada aglomerată, cu masini parcate pe două rânduri pe fiecare parte si am intrat surâzătoare in locul unde speram să găsesc, ce nu găsisem toata ziua, colindând cele mai elegante magazine din Bucuresti.

Mult după ora inchiderii, ieseam târând după mine lucruri asezate pe port-mantouri si invelite in huse cu inscriptia firmei necunoscute, mă simteam bine si abia asteptam să-i servesc lui Alex o lectie de viată, exemplificarea maximei ,,speranta moare ultima,,.

Emma era pentru week-end la mama, urma să ne intâlnim toti in curtea Primariei de sector unde, luni, la ora 13, va avea loc cununia mea, cu Alex Ehmann.

Intru in casă, las totul pe canapea, in living, mă dezbrac de haină si iau pe mine un halat gros, intru in bucătarie si pun repede pe aragaz un ibric cu apă. Un ceai bun de tei mă va ajuta să mă relaxez. Ultimile zile trecuseră pe nesimtite, numărasem trei luni, zi de zi tăiam cifrele incolonate din calendar, iar această ultimă săptămână fusesem ca scoasă din minti.  

Alex rezista stoic, mai putin agitat decât de obicei, ba chiar, pe măsură ce eu mă animam, el părea mai tăcut, parcă preocupat. Dar cine stătea să fie atent ce zbucium o fi in sufletul lui, când, in emotia ce mă cuprinsese, abia mă puteam controla pe mine. Ce simteam exact, ei bine la asta sunt sigură că nu as fi putut să răspund. Dar pentru mine, era un obiectiv, o linie dreaptă la finele căruia trebuia să ajung, convinsă că de asta aveam nevoie, asta m-ar fi făcut fericită, asa imi voi găsi linistea. Asa deci, asigurasem pe toată lumea că se vor desfasura lucrurile…

M-am asezat in fotoliu, cu picioarele sub mine, tinând cana fierbinte in ambele mâini. Am stins lumina din plafon  si am aprins doar o lampă cu picior si televizorul, fiind sigură că atunci cand Alex se va intoarce, pentru că luasem cina in oras, vom merge la culcare si se va termina cu bine inca o zi. Urma sâmbăta si duminica, iar luni voi deveni doamna Ehmann si apoi nu-mi voi mai dori nimic...Asa, lucrurile vor intra pe făgasul lor normal, in matca lor firească, ca un râu revărsat, care, dupa sezonul ploilor, revine frumos in vadul pe unde a fost făcut să curgă.

Nu puteam să urmăresc filmul, gândurile imi zburau si revedeam cu ochii mintii momentul când mi-am făcut curaj si i-am spus lui Alex:

- Vreau să ne căsătorim. Vreau să fiu sotia ta si vreau ca tot ce avem de făcut de acum inainte de ne privească pe amandoi in egală măsură. Chiar vreau să fim impreună, pentru totdeauna si nu vad niciun motiv să mai amânăm. Vreau să mă mărit cu tine, mâine.

Nu-mi alesesem un moment prea fericit, am deschis discutia in seara cand Alex se intorsese de la aeroport, după ce le-a dus pe Angela si pe Clara pentru a se imbarca in avionul de Paris. De acolo, următorul lor zbor, le-a dus direct in bratele noului sot si noului tată, asa cum noi, din acea zi il aveam pe Alex doar pentru noi.

Angela si Frank se căsătoriseră in august, la aceeasi primărie la care ne vom căsători noi luni. Mi-a venit să râd acum, gândindu-mă că ar fi fost grozav si cel putin unii dintre părinti ar fi avut ceva tulburări de inima dacă vorbeam si o făceam, impreună,  atunci in august, in aceeasi zi ca si prima dată. Mai exact pe 10 august. Ar fi fost coincidenta coincidentelor…

Atunci, Alex, palid si părând că nu se simte bine deloc, m-a rugat să amânăm discutia, ca apoi, dupa ce eu am inceput să plâng, să imi cer scuze pentru indrăzneală, pentru că am incercat să-l presez, pentru că am facut ce nu se face, a retractat si a acceptat să ne căsătorim când voi dori eu, in orice conditii, cu o singură rugăminte, să nu fie in acel an, să o facem in anul următor:

- In ianuarie? am intrebat eu stergându-mi lacrimile si nasul,

- In ianuarie, a zis el…

Iată, eram in ianuarie si avea să vină luni. Incepuse să mi se inchidă ochii, televizorul abia se auzea si după alergatura acelei zile...As fi vrut sa vină odată si să ne culcăm.  M-am ridicat din fotoliu si cum mă incălzisem, acum mă treceau fiori reci, era ger afară, toată ziua fusese soare, dar temperatura nu crescuse mai mult de zero grade. Acum trebuie sa fie cel mult minus cinci grade, gândesc eu si mă hotărăsc să sun la birou la Alex, dacă e inca acolo, să-l indemn să se grăbească, nu voiam să mă bag singură in patul rece.

Formez numărul si văd telefonul de pe biroul lui, alb, pătrat, cu disc, cum sună in linistea incăperii inalte, cu geamuri pe două laturi, terminate in semicerc, mocheta albastră cu motive mici galbene, birourile mari, masive, pline cu planuri impăturite, dosare,  hârtii, scaunele inalte...nimeni.

E in drum spre casă zic eu, dau televizorul tare, caut un canal cu muzică si mă asez din nou in fotoliu, hotărată să astept...Poate vrea si el un ceai fierbinte.

M-a trezit o durere ascutită in bratul drept. Adormind, m-am sprijinit de laterala din lemn a fotoliului, iar mâna mi-a amortit. Cât este ceasul, m-am intrebat si inainte să aflu, m-am panicat. Unde poate să fie Alex, cum poate  să intârzie  atat, e noapte, e frig, poate nu am inteles…

Am aprins luminile in toata casa. Mă uitam in jur incercând să găsesc un răspuns, o solutie, trebuia să stiu ceva despre el. Sun incă o data la biroul lui. Nu răspunde nimeni. Caut agenda si găsesc telefonul sefului lui. Mă uit incă o data la ceas. Cum să sun la ora 1...ce să-i spun? Ce pot să-l intreb pe omul ăla? Dar ceva trebuie să fac, mi-a spus că se duce la birou, poate are treabă in altă parte, in altă incăpere, poate o avarie, pe undeva...Cineva trebuie să stie. Formez numărul si astep. Astept...Si răspunde:

- Bună seara, spun eu, sunt Iulia, prietena lui Alex Ehmann, mă scuzati, va rog din suflet să mă scuzati, că vă deranjez la ora asta...stiu cât e ceasul, zic eu si nu mai continui, neputând să inghit nodul care mi se urcase din piept in gât…

- Doamne Iulia, imi zice seful lui, un tip plăcut, mai in varstă decat noi, pe care il cunosteam bine din zilele festivalului George Enescu, din vară…

- Ce s-a  intamplat, spune-mi…

- Stiti, incep eu, luni, noi, Alex si cu mine, ne căsătorim, la ora 1 si in seara asta ne-am despărtit pe la ora 19, eu am venit acasă si el mi-a spus că mai era treabă la birou, să lase lucrurile in ordine si...e 1 si nu mai stiu nimic de el, la birou, unde a zis că se duce, nu răspunde nimeni. In partea cealaltă, Cornel si nu mai stiu cum, tăcea si il auzeam cum respiră greu in receptor.

- Iulia, dragă, nu stiu nimic, dar ce pot sa fac, e să sun si să vorbesc cu ofiterul de servici, cu cei de la SPP, am să-i intreb dacă l-au vazut si te sun inapoi. Dă-mi numărul tău.

Ii dau numărul, inchid si mă asez din nou pe fotoliu si privesc fix in ecranul televizorului.

Angela si Clara plecaseră la sfârsitul lui noiembrie, iar Alex făcuse fată cu greu. Am iesit mult toti patru, Emma si Clara se intelegeau de minune, Alex se punea la mintea lor, am făcut mai multe drumuri la Arges, incercând să oferim cât mai mult ocazia, ca bunicii să isi vadă si să petreacă cât de mult se putea cu nepoata. Plecam mereu insotiti de plânsul mamei lui Alex, care in continuare nu se impaca cu ideea că nu s-a putut face nimic.

Eu nu m-am intâlnit niciodata cu Angela, nici nu mi-as fi dorit si am inteles că nici ea nu agrea ideea. Chiar nu avea niciun rost asa că, desi Alex a petrecut ultima săptămână mult timp cu ele, in fiecare seară ajungea acasă inainte de cină. Nu a intârziat niciodată.

Apartamentul cumpărat pe credit de la banca unde lucrase Angela pană s-a măritat, i-a revenit ei, iar Alex urma sa preia si să cumpere apartamentul in care, acum, locuiam impreună, in care de fapt locuiseră ei si unde se născuse Clara. Ne-am dus impreună acolo, după câteva zile si nu mi-a venit să cred când am găsit, intinse la uscat, obiecte de lenjerie intimă ale Angelei. M-am gândit că s-a grăbit mult sa plece, sau poate nu i-au mai incăput in valize...cine face un asemenea gest?

In luna decembrie am zugrăvit, iar sfârsitul anului l-am petrecut intr-un decor de basm, pe malul Lacului Vidraru, la o cabana pe care Alex mi-a arătat-o in vară, când am mers pe Transfăgărăsan. In zona aceea copilărise, de fapt acolo se născuse, exact la poalele muntelui unde  se mai vedeau ruinele adevăratului castel al Printului Dracula. La Poienari. Alex mi-a arătat râurile unde a invătat să pescuiască păstrav, cand era atât de mic, incât se ascundea printre frunzele de brusture, când treceau pădurarii…

- Alo, spun eu si cred că am strigat in receptor…

- Iulia sunt Cornel, Alex nu a trecut in seara asta pe la birou, nu a intrat in Casa Poporului. Daca ar fi trecut pe acolo ar fi fost inregistrat la poartă, te asigur, trebuie sa fie altundeva, poate s-a intâlnit cu baietii, s-a intâlnit cu cineva, la o bere...nu fii speriată, asa sunt bărbatii, uită să anunte, stai calmă că o sa ajungă. Oricum, pentru orice, te asigur că nu deranjezi, la orice ora, sună-mă. Da?

Multumesc si inchid telefonul. Nu pot nici să misc bratele, le simt grele si simt cum lacrimile imi frig obrajii. In seara asta, cu doua zile inainte să ne căsătorim, Alex nu putea să dispară pur si simplu. Ceva s-a intâmplat...M-am apropiat de geam si am privit afară. Incepuse să ningă, bătea vâtul si fulgii de nea parcă urmau scenografia unui dans nebun in jurul becurile de la felinare. Trecea când si când o masină, tresăream când era o masină albă, ca a lui Alex, dar nici una nu a oprit in fata blocului nostru.

M-am gândit si că s-a speriat si că s-a răzgândit, poate i se părea prea devreme să ne căsătorim, poate spera altceva. Poate s-a simtit presat, poate nu mă iubeste. Poate locuind impreună si-a dat seama că nu ne potrivim. Poate s-a intâlnit cu Paul...Daca ar fi avut un accident, pe parbriz era lipită sigla Camerei Deputatilor, s-ar fi aflat, Cornel ar fi stiut. Poate chiar s-a intâlnit cu cineva si acum stă de vorbă, la un pahar de vin. Dar Alex nu făcea asta, nu era genul lui…

Sun la mama. Răspunde greu si se sperie, bineinteles;

- Ce s-a intamplat Iulia, ce-i cu voi, sunteti bine?

- Da mamă, nu puteam să dorm, am vrut să te aud...iartă-mă, nu stiu ce m-a apucat la ora asta.

- Doamne Iulia, s-a trezit si Emma, incă o data, sunteti bine? Ai emotii pentru luni, nu-i asa, chicoteste ea si renunt să o mai intreb de Alex, e evident că nu stie nimic.

- Scuză-mă mamă, intoarce-te in pat, a inceput să ningă si bate vântul tare, mai spun eu si inchid.

Lipesc fruntea de geam si mă doare cât poate fi de rece. Imi simt si mâinile inghetate si sufletul. Doare...cunosc durerea asta si simt că nu sunt in stare să o suport. Nu vreau, repet de mai multe ori, nu vreau, nu vreau…

Iau toate ce erau pe canapea si le arunc pe jos. Aduc din dormitor pilota si mă infăsor in ea, mă ghemuiesc si inchid ochii. Brusc imi vine o idee, mă duc in baie, caut in dulapul de sub chiuvetă, găsesc flaconul si inghit fără apă două pastile. Mă intorc in living si mă infăsor din nou in pilotă, din nou mă ghemuiesc si rămân asa. Alunec incet si durerea incepe să dispară, mi se face si mai frig si mă strâng si mai tare pe canapeaua ingustă. Repet in continuare, nu vreau, nu vreau, nu vreau...până adorm.