Centrul cercului II-9

Trecuse o săptămana de cand Alex isi adusese lucrurile, câteva haine si obiectele personale de toaletă, iar acum era plecat cu Emma sa o ia pe Clara ca mai apoi sa meargă cu ele, undeva, unde ele vor vrea….Clara era cu un an si jumătate mai mare decat Emma, blondă ca o nordică, inaltă pentru vârsta ei si foarte subtire, foarte diferită de Emma care era brunetă si destul de durdulie pentru inăltimea ei. Dar speram că tocmai faptul că erau atât de diferite, le va impiedica sa intre in competitie, desi eram sigură ca amândouă si-l vor disputa pe Alex, daca nu din convingere, cel putin din instinct…

Eu eram, nu eram, indrăgostita de el, dar Emma il adora, din momentul in care il stia in casă, nu se despărtea de el o clipă, devenind chiar jenant momentul cand omul intra in baie si ea continua discutia, rămânând rezemata de tocul usii, pană cand o vedea mama, sau eu si o alungam de acolo. Era vacantă, urma si Alex să-si ia concediu, cu mine era mai complicat, mai ales ca job-ul meu era doar un loc, unde, deocamdată mă duceam, doar sa imi petrec ziua. Cei doi asociati, sefii mei, erau si ei mai mult plecati, probabil că, tot vara le lua pofta de muncă, oricum treceam fiecare zi intr-o dolce far niente, desi serile erau animate, ieseam in oras, ne opream pe câte o terasă, stăteam de vorbă, povesteam, ne aminteam sau făceam planuri.

Despre Paul nu stiam nimic, mă străduiam cât puteam să mi-l scot din minte, Alex imi spusese că il zărise pe holurile largi ale Casei Poporului, dar se pare că se evitaseră in aceeasi măsură, asa incât nu avusese incă loc nicio intâlnire fată in fată.

Tata începuse sa vină acasă  mai des, nu rămânea să doarmă, de fapt nici nu prea mai avea unde, prefera să se intoarcă la Brenda, căteaua lui, dar imi părea relaxat cu Alex, desi vedeam că nu se simte confortabil găsind un bărbat străin in casa in care el părea că nu-si mai găseste locul.

In lungile noastre discutii, mai găsisem câteva coincidente care mă frapaseră, eu fiind sigură că acestea nu puteau fi intâmplătoare...De pildă ne căsătorisem in aceeasi zi, in aceeasi lună si in acelasi an. Am fost mire si mireasă in aceeasi zi in cupluri diferite, in orase diferite...in lumi diferite. De asemenea, se pare ca fusese si el in nordul Moldovei, exact in tabăra aceea,  in care eu, la 16 ani, imi stabilisem cu precizie următorii pasi ai destinului, atunci când l-am cunoscut pe tatăl Emmei. Eram din ce in ce mai convinsă, că tot destinul ne  adusese aici, pe el sau pe mine, ne impisese să ne găsim cumva, desi pretextul era deja istorie, nimeni nu mai pomenea de placatorii de marmură.

Alex s-a intors după-amiază cu fetele de la plimbare, mama le făcuse plăcintă dobrogeană, cu foaie dospită, multă brânză telemea, brânză de vaci, ouă, zahăr si lapte, retetă pe care o stia de la mama ei, adică bunica pe care eu nu mi-o aminteam. Si iar m-am gândit la o coincidentă pe care trebuia sa o iau in considerare, părintii mamei mele muriseră in aceeasi zi, la interval de câteva ore, suficient ca bunica să-si pregătească sotul pentru ultima călătorie, să-si anunte copiii, să isi faca baie, să se imbrace frumos si să se culce alături de el, cu capul pe umărul lui si să il insotească fericită in aceeasi ultimă călătorie.

Părintii tatalui meu, in schimb, avuseseră o soartă tristă, desi poate s-au iubit la fel de mult. Bunicul desi si-a dorit moartea din ziua in care a rămas singur, fără Maria lui, i-a supravietuit 24 de ani. Se căsătorise cu ea in modul cel mai romantic posibil, povestea lor bătând tot ceea ce trăisem, auzisem sau citisem in toate cărtile de dragoste care imi căzuseră in mână. Bunicul era sărac, sărac, tânăr, frumos dar dintr-o familie care in afară de multi copii nu avea nimic, iar bunica era singura fiica a celui mai bogat om din zona aceea de la malul Dunării. Iar locul acela avea un obicei rar, despre care nimeni nu stia de unde venea, de cât timp dura, dar pe care, nu se pomenise să nu-l respecte toată suflarea. In luna februarie, pe 24, de Dragobete, când era zăpada cât gardul, când Crivătul bătea nestingherit si-si făcea de cap acoperind cu nămeti totul, se organiza o cursă de cai. Fiecare flăcău, cu calul lui, doar in itari si cămasă, alerga peste câmpuri, aproape cât tinea ziua de lungă, iar premiul pentru cel care sfârsea cursa inaintea celorlalti era că avea dreptul sa ia de nevastă orice fată dorea. Asa o câstigase bunicul Anghel, pe bunica Maria si asa a luptat mai departe, toată viata să dovedească că o merită. Din păcate ea s-a dus exact in ziua cand a implinit saizeci de ani. Cu ea semănam eu, cu părul negru, ondulat si ochii verzi, asa era si Emma.

Stăteam si mă uitam la ei, la Alex si la cele două fetite si mă gândeam că mai mult nu as putea să-mi doresc. El era un om senin, dincolo de toate câte i se intâmplaseră, continua să zâmbească, să se bucure de tot ce-l inconjura, să-si cultive pasiunile, să ma poată suporta si să se lupte să mă convingă să-l urmez. Părea un om fară secrete, imi părea tolerant, nemarcat de complexe, de răutatile din jur, de momentele grele trecute. Fiecare zi care trecea imi intărea convingerea ca el poate fi omul cu care să merg mai departe, omul care să mă ajute să-mi recapăt  amintirile si să uit ceea ce trebuia uitat. El putea fi mai bun decât Paul, el nu mă va bate niciodată si pe el voi putea să-l iubesc, când il voi putea uita pe celălalt.

Atunci, cred, in acele momente când mă uitam cum făceau ei trei concurs de mâncat plăcinte, m-am hotărât să mă mărit. Mi-a apărut gândul ca o revelatie, ar fi simplu, am fi o familie, Alex părea puternic, potrivit să imi suplinească lipsa de vointă, să mă scoată din apatie si să-mi dea o directie. Spunea că-i place să se miste mult...si eu imi doream asta, mă invârtisem intr-un loc o viată, spunea ce-i place in Deltă, eu nu văzusem Delta, spunea că ii place Emma, eu abia o cunosteam, spunea că ii place să iubească mult si duios si asta visam si eu, spunea ca gustul buzelor mele e ca o vrajă pentru el, iar eu eram fericită că pot să-l vrăjesc...deci trebuia să mă mărit. Trebuia să fie al meu. Iar Paul să stie, să stie că m-am măritat, că sunt pentru totdeauna, in toate felurile in care se poate dărui cineva, exact a celui pe care el, atât de mult, a insistat să il cunosc. Să fie asta răzbunarea mea, pentru ca el nu a stiut să mă iubească, desi mi-a schimbat viata, să fie asta răzbunarea mea pentru amintirile mele furate, să fie asta răzbunarea mea pentru că...nu este el.

Târziu, cand Alex s-a intors după ce a dus-o pe Clara, l-am așteptat nerăbdatoare ca să-i spun la ce mă gândisem toată ziua, dar in timp ce il priveam fumând ultima tigară din seara aceea, nu am putut să zic nimic, Alex arăta bătrân si obosit si trist, trist...Nu l-am intrebat, nu mi-a povestit cum fusese intâlnirea cu Angela, la o saptămână dupa ce el plecase de acasă si ea aflase ca el se muta la o altă femeie. Emma imi povestise că Angela era drăgută, că s-a purtat drăgut cu ea, că avea o casa drăgută si că a fost drăgut să petreacă ziua cu Alex si Clara. M-a intrebat apoi cu o lucire rea in ochisorii ei verzi, cat timp mai e pană cand  pleacă Clara cu mama ei in America. I-am spus că nu stiu, iar replica a venit imediat; sper că foarte curând. Ia te uită, zic in sinea mea, ce aliat puternic si hotârat am.

Alex s-a tinut de cuvânt si intr-una din zilele următoare, mi-a spus că dupa orele de program se duce la Arges. Voia să-si vadă părintii, să stea din nou de vorbă cu ei, să incerce să-i linistească, poate să ii imbărbăteze putin...La orele amiezii, pe o căldură grozavă, am plecat de la birou si am mers pe jos până la Universitate, apoi am luat-o la dreapta spre Kogălniceanu, am ajuns in dreptul Cismigiului, am intrat in parc si după ce am străbătut câteva alei, m-am asezat pe o bancă.

Mă simteam  ca si cum străbătusem un drum lung, greu, plin de prăpăstii si râpe, un drum care se ingustase la un moment dat si devenise lat de o palmă, un drum ce alunecase pe alocuri, un drum care imi rănise uneori tălpile goale, un drum care a cotit si care m-a adus, acum, ca la un final, exact de unde am plecat. Am rătăcit si am sperat, am zis că cineva mă va lua de mână si mă va duce mai departe,  dar acum, pe banca aceea, aceeasi bancă...mă simteam iar la început de drum, doar că mai obosită si mai putin orientată. Brusc am simtit că nu asta vreau, că nu acolo trebuia să ajung, că drumul meu e in altă parte si singurul lucru la care m-am gandit a fost că trebuie, trebuie, trebuie  să ajung la Paul, să-l vad, să-i vorbesc, să-i explic...M-am ridicat de pe bancă si am iesit din parc aproape alergând, m-am oprit la prima cabină cu telefon pe care am intâlnit-o, pe coltul unde era Liceul Lazăr, am căutat innebunită o moneda si am sunat.

I-am auzit vocea, a zis alo de câteva ori, apoi a tăcut si nu a inchis multă vreme. Imi inchipuiam că stie că sunt eu, că stie cât sufăr, că stie că nu pot vorbi, imi inchipuiam că lasă jos receptorul greu de ebonită si aleargă spre mine, că mă găseste, asa cum mereu stia să mă găsească si că...Intr-un sfârsit am auzit tonul. A inchis, am inchis si eu, am început să merg fară să văd pe unde si am simtit din nou durerea aceea mare, durerea de iubire terminată, cea mai grozavă durere pe care poate o fiinta vie să o simtă.

Am ajuns târziu, am ajuns obosită, sfârsită de oboseală si cand mama mi-a deschis usa, am început să plâng, am strâns-o in brate si am plâns ca niciodată in bratele ei. Si i-am spus ultima dată ceea ce nu voia să audă. Că il iubesc, că il iubesc pe Paul, că il voi iubi mereu si că din clipa aceea nu-mi va păsa ce se va intâmpla cu mine.

Mama m-a ascultat, m-a impins in bucătarie, mi-a scos din geantă tigările si le-a pus pe masă, a scos din frigider o sticlă de vin începută si a umplut două pahare, s-a asezat jos, a ridicat un pahar, a lovit ușor paharul meu lăsat pe masă, a sorbit din al ei si mi-a spus;

- Iată cum ajung unii să se omoare din dragoste. Da, asta nu se vede, asa, live, in fiecare zi….Nu-i asa că in momentul ăsta nu ti se pare un gând imposibil? Nu-i asa că doare? Că doare chiar mai tare ca atunci când ai facut-o pe Emma si ai crezut că mori? Nu-i asa că in momentul ăsta crezi că mai mult de atât, nu se poate? Stii, sunt o multime de lucruri pe care nu le inteleg si sunt convinsă ca indiferent cât voi citi sau mi s-ar explica vor rămâne mereu pentru mine doar mistere. M-am intrebat cum nu zburăm in gol dacă pământul se invârte cu asa viteză. Eu nu inteleg notiunea de gravitatie. Nu stiu nici cum reusesc avioanele să se mentină in zbor, cum poate să zboare prin aer ingrămădeala aia de fiare si sa ducă oamenii dintr-un loc in altul. Nu inteleg nici cum reusim să vorbim la telefon, nu imi pot explica cum se miscă undele prin aer, nici chiar electricitatea nu pot să o inteleg, nici conceptul  si nici ca notiune in fizică. Ei bine, ca să stii, eu nici teoretic nu stiu cum trebuie sa fie dragostea asta pe care o simti tu. Eu probabil nu am organul cu care se iubeste, in timp ce tu, cred că te-ai născut cu doua chestii din astea...asa cum se nasc unii cu două inimi. S-a intamplat, da, da...    

Mama termină paharul de vin si isi puse altul. Apoi intinse mâna si scoase o tigare din pachetul meu pe care o aprinse cu gesturi afectate.

O ascultasem, reusise să-mi atragă atentia cu aberatiile pe care le debita si acum cu tigarea, mi-a părut brusc caraghioasă si cred ca am început sa zâmbesc. O văd pregatită sa continue. Mă intreabă;

- Mai tii minte cand m-ai văzut ultima dată fumând?

Mă gândesc si imi răsare in minte scena aceea, neverosimilă, care se petrecuse cu multi ani in urmă, cand tata isi pierduse serviciul, era acuzat de mai multe lucruri ingrozitoare si ca urmare, hotărâse  brusc să isi facă bagajele si să plece, nesuportând să plătească, cum spunea el, oalele sparte de altii...Nu o mai suporta nici pe mama si nu mai indura nici  reprosul meu, ca el nu e ca alti tati, asa cum mi-as fi dorit sa fie.  In seara aia când el isi făcea bagajele si mama se contorsiona toată pe jos, undeva prin dormitor, când eu alergam când la ea si când la el, el să nu plece, ea să nu moară si care s-a terminat când tata a deschis usa, eu l-am apucat de mâneca sacoului, el s-a intors si m-a lovit cu palma peste fată, s-a smucit si a iesit trântind usa...  

- Atunci cand a plecat tata, zic eu si ridic privirea spre mama care aproape terminase si al doilea pahar de vin si se pregătea să-si aprindă a doua tigare…

- Ihi.... zise ea si stinse cu miscări ample chibritul. In seara aia, dupa ce tac-tu a plecat, mai tii minte ce am făcut? Imi zice mama si începu sa râdă…

- Da, tin minte, adică acum cred că-mi amintesc. Tie ti-a fost rău, dar ti-ai revenit, m-ai găsit pe mine plângând tare si mi-ai spus că stii tu un leac. Si ai scos Biblia. Iar eu te-am rugat din tot sufletul să nu faci asta, că eu nu cred, că nu vreau să mai aud de Dumnezeu, de rugăciuni si de nimic sfânt, pentru că nu există nimic sfânt. Da, plângeam si făcem cum puteam eu mai bine apologia bazelor ateismului si a materialismului dialectic, atât de clar, de simplu si de inutil. Atunci chiar mi-a părut rău că nu stiam, că nu puteam să mă rog…

M-ai ascultat, te-ai dus apoi si cand te-ai intors aveai in mâini frunzele de tutun pe care le tineai in dulap, contra moliilor si despre care ziceai că iti place cum miros, mai bine ca levăntica. Apoi ai început, mamă, să rupi atentă pagini din Biblie, ai frecat tutunul intre palme, ai ales cotoarele, apoi ai umplut foile din Biblie si ai făcut două trabuce, cât toate zilele... zic eu si încep sa râd. Iau paharul de vin, il gust, era rece si bun. Zic,

- Mamă, tu nu stii că vinul rosu nu se bea asa rece, ăsta nu are nici cinci grade si ar trebui băut pe la nouăsprezece,  fac eu pe cunoscătoarea. Apoi continui;

- Biblia aia, era foarte pretioasă, stiu că avea coperti din piele stantată, iar filele erau din hârtie chinezească de mătase...ardeau bine si nu făceau fum, zic eu si încep din nou sa râd. O mai ai?

- Da, sigur că da, nu am rupt decat două file, oricum nu o citea nimeni si nici nu cred ca o va mai citi cineva, nu din neamul nostru, nu din cei care vor fi educati de tine….zise mama si imi apucă mâna peste masă.

- Recunoaste că au fost cele mai bune tigări pe care le-am fumat vreodată si toate prostiile de le-am vorbit noi două, in noaptea aia si apoi am uitat, am uitat...repetă mama si continuă să mă privească zâmbind.

- Iulia, ai să uiti si ai să iubesti mai departe si ai sa uiti si ai să suferi din nou si crede-mă că asta e definitia vietii si mai ales, asta e definitia vietii unei femei. Pentru că asa se iubeste mamă, asa cum iubesti tu, asa se uită, asa cum te lupti tu ,acum, să uiti si asa se invată să iubesti din nou asa cum incerci tu să faci acum, cu Alex.

- Iti place mamă? De Alex, zic eu…

- Da, imi place dar iti atrag atentia ca el nu e ăsta, cel pe care il vezi acum. El e acum căzut la pământ, acum isi linge orgoliul rănit, acum sigur că te foloseste ca sprijin in egală măsură in care il folosesti si tu, la fel. Dar convingerea mea e că vă potriviti, că vă veti vindeca unul pe altul, vă veti recrea unul pe altul si că pentru voi, abia de acum viata începe. Parerea mea Iulia, este să incerci. Stiu că dacă începi ceva, faci totul pentru a merge pană la capăt si cred că si el e din acelasi aluat. Cred că mai poti iubi si cred că si el mai poate…

- Mama, am sa-i cer să ne casătorim curând. Asa voi fi obligată să merg mai departe, in felul ăsta tai toate puntile către Paul. Ce spui ?

- Cred că pentru Emma ar fi cea mai bună variantă, dar Iulia, nimeni nu se căsătoreste ca sa uite, uită si apoi hotărăste-te ce vrei să faci. Dar până una alta trebuie să-l cunosti, incearcă să o faci…Si mai ales, fă-ti viata frumoasă, fă-i-o si lui frumoasă, apropie-ti copilul, invătati sa fiti o familie si nu uita să te bucuri de tot ceea ce ai. Nu irosi zilele, nu-ti irosi tineretea suferind, nu face ca mine. Măcar atât să fi invătat si tu din ceea ce ai văzut si suportat lângă părintii tăi. Invată să nu-mi repeti greselile.

Ametisem rău, de la vin, de la oboseala zilei lungi, am simtit că nu mai suport lumina, nu mai intelegeam bine ce-mi zicea mama, aproape că nu o mai vedeam. M-am temut că nu mă pot ridica de pe scaun. I-am spus incet,

- Eu plec mamă, plec să ma culc, mai vorbim mâine. Alex nu vine in noaptea asta, rămâne in Arges, la ai lui...mâine se duce direct la serviciu. Vorbim mâine, noapte bună mamă…